Veliko Tarnovo – ce-am văzut într-o plimbare de 3 ore în vechea capitală bulgară

Una dintre cele mai frumoase destinații apropiate de București care pot fi văzute într-un weekend, sau chiar și într-o excursie de o singură zi, este frumosul oraș bulgar Veliko Tarnovo. Mai exact, centrul lui medieval, care pare desprins dintr-o poveste, și este aflat la doar 180 km de București.

Aveam în plan o vizită acolo de vreo 10 ani, cred. Dar, pentru că nu prea-mi place să mă înghesui cu mulți oameni prin orașe în city break-uri, mereu l-am lăsat pentru „mai târziu”. Și iată că acest „mai târziu” în sfârșit a sosit. Culmea, am ajuns acolo într-o zi de duminică :))) M-am descurcat perfect să evit weekendurile, ce pot să spun.

Dar norocul a fost de partea mea. Cel mai probabil din cauză că prognoza nu a fost deloc una fericită, dar și pentru că majoritatea turiștilor plecaseră deja, am găsit orașul destul de aerisit. Nici vorbă de aglomerație. Pe alocuri mi s-a părut chiar un pic straniu să mă plimb, așa de pustii erau unele scări sau străzi lăturalnice.

Am sosind în Veliko Tarnovo venind dinspre Borovets, aflat la vreo 4 ore depărtare de condus. Și așa de tare m-am grăbit, că am reușit să ies la plimbare abia la ora 16. Până am ajuns, până m-am cazat, până am mâncat… mi-a luat ceva timp.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg să mănânc. Am ales unul dintre restaurantele EGO pe care le recomand din suflet pentru că au terasă cu o belvedere incredibilă, mai ales cel la care am fost eu. Sunt două aflate foarte aproape unul de altul, iar cazarea mea era foarte aproape de ele. Am pus rucsacul în spate, am ieșit pe poartă, și imediat am ajuns, nu înainte de a o lua pe niște scări foarte dubioase care nu păreau să fie configurate corect nici pe google maps, nici pe mapy.cz. Și distrasă la tot pasul de pisici, îți dai seama cam cum eram.

Foamea a primat, așa că am lăsat mângâierea pisicilor pe mai târziu. Am avut super noroc să prind ultima masă de pe terasă, care era, culmea, și cea mai bună.

Imediat m-a șocat să aud o grămadă de români în jurul meu. În Borovets atâtea zile nu auzisem niciun strop de română. De fiecare dată când revin în țară după o vacanță în afară am șocul ăsta, dar aici cu atât mai mult cu cât nu eram încă acasă. Mai mult, după ce am deschis meniul primit, am constatat cu stupoare că era în engleză ȘI ROMÂNĂ. Și mai era și bine tradus :))) Maaamă, ce bogăție!

Nu știam ce să-mi aleg mai degrabă! Totul suna bine, totul arăta extraordinar (erau multe poze în meniu)! Am vrut rață cu pară, dar din păcate nu mai aveau, așa că am ales niște creveți cu usturoi și cartofi chips homemade, că tot nu mâncasem deloc fructe de mare la munte. Creveții au fost foarte buni, cartofii nu-i recomand, sunt prea uscați.

În timp ce așteptam comanda, mă uitam la minunăția de peisaj și vedeam cum se apropie ploaia. Pentru astăzi erau mai multe ploi prognozate, și nu părea că am vreo șansă de-a scăpa și de data asta ca prin urechile acului. Aia e, până aici mi-a ținut norocul. A fost frumos cât a durat.

Nu am terminat bine gândul și a început să plouă. A fost super frumos să pot asculta și vedea ploaia de pe terasă, unde eram la fix protejată. Mai săreau ceva stropi, dar nu era problemă. 10 minute mai târziu a ieșit soarele. Hai că e promițător.

Până am terminat de mâncat a mai plouat o dată, dar, ca prin minune, când am plecat eu s-a oprit. Am plecat așadar în explorare, cu speranța la o minute. Foarte inteligentă eu, nu-mi luasem cu mine nici pelerina de ploaie, nici umbrela, doar geaca de ploaie. Nu știu ce-o fi fost în capul meu.

Am fost din prima un pic îngrijorată. Nu neapărat din cauza ploiii, ci pentru că nu reușeam să-mi dau seama dacă voi avea timp să văd tot ce voiam. Pe hartă îmi arăta o distanță destul de mică până oriunde, însă orașul este unul cu o configurație foarte complexă, atât pe verticală, cât și pe orizontală. Nu cred că mai văzusem nicăieri așa ceva decât în Luxemburg, cu un râu cu meandre ce curge în vale, maluri foarte abrupte, și un oraș de sus și unul de jos.

Vechiul oraș Veliko Tarnovo a fost construit pe 3 dealuri și mai este numit și Orașul Țarilor, fiind capitala Țaratului vlaho-bulgar în anii 1185-1393.

De la terasa restaurantului, nu vedeam decât Monumentul Asenevtsi și zona veche sudică a orașului. Dar, din cauza meandrelor pe care le face râul Iantra (Yantra) în oraș, de acolo nu se vede Cetatea Tsaravets și nici partea nordică a orașului.

Creierul meu computa încă de zor la orientarea în spațiu, și e tare greu să pricepi când nu ai o vedere de ansamblu. De aceea, cel mai bine când ajungi într-un oraș nou este să te urci repede în cel mai înalt punct, ca să cuprinzi cu ochii o vedere cât mai mare. Aici, cel mai înalt punct este chiar în cetate. Deci până acolo a trebuit să merg doar cu ochii și cu harta.

Apropo, până la urmă m-am orientat în toată plimbarea cu aplicația mapy.cz. A fost prima oară când am folosit-o într-un oraș, și nu pe munte, dar mi-a plăcut mult că are puncte de belvedere trecute, precum și scări. A, da, să nu uit. În Veliko Tarnovo sunt foarte multe scări. Dacă vrei să descoperi orașul, pregătește-te de mult sus-jos-sus-jos și trepte peste trepte. La finalul zilei am acumulat o diferență de nivel similară cu cea a traseului de la 7 Rila Lakes :)))

Prima dată mi-am croit drum spre Strada Gurko, una dintre cele mai vechi și mai pitorești străzi din centrul medieval al orașului. Este o stradă pe care am văzut-o ca recomandare pe mai multe bloguri, așa că direct acolo m-am dus. Până să cobor la această stradă am dat de prima pisicuță care s-a lipit imediat la mine, cerșind mângâiat. Cum am văzut-o și am chemat-o, a venit la mine ca un câine și apoi nu mă mai lăsa să plec. Apăi ce să fac eu cu tine, măi pisicuță? Vrei să te bag în rucsac? Și-așa e gol :)))

Strada Gurko mi s-a părut cu adevărat fermecătoare și m-am simțit pe acolo ca prin orașe medievale din Franța sau Grecia. O adevărată plăcere să revăd străzi pietruite, că tare dor îmi era!

Singurul lucru care nu mi-a plăcut e că zona nu era pietonală. Dar înțeleg și că riveranii trebuie să ajungă cumva la caselor lor, astfel viața nu e tocmai ușoară.

De pe strada Gurko avem o vedere minunată spre sud. Monumentul Asenevtsi părând a fi aproape înghițit de natură (am mers acolo la finalul serii). Asta mi-a plăcut super mult la Veliko Tarnovo, că natura pare să fie perfect integrată în oraș. Peste tot pe unde te uiți, vezi ori pădure, ori râul, ori un mal stâncos.

Monumentul Asenevtsi văzut de pe Strada Gurko

De pe strada Gurko, la final, am încercat să urc înapoi în strada principală, pentru a mă duce spre cetate. Acolo am găsit niște scări foarte alambicate pe care nici mapy n-a știut să se descurce. Am crezut de vreo 3 ori c-am ajuns unde nu trebuie și că dau în casa oamenilor, mai ales că totul părea foarte în paragină, numai ca să-mi dau seama rapid că așa este Veliko Tarnovo. Plin de cotloane și labirinturi care mai de care mai surprinzătoare. Urcând pe una dintre scări, am dat la un moment dat de o biserică veche foarte mare, care mi s-a părut un colos în toată lumea aceea cu case micuțe. M-a surprins foarte tare contrastul.

Surpriza și mai mare a fost când am ajuns pe strada Nikola Pikolo. Acum eram pe o stradă normală, printre clădiri cu nimic deosebit, ba chiar o stradă principală cu trafic și, brusc, în secunda doi, m-am trezit pe un balcon fantastic. Am avut o vedere incredibilă spre nord, de data asta, moment când toate piesele puzzle-lui s-au lipit și am priceput în sfârșit cum vine orașul ăsta! Aproape că am auzit fisa picându-mi și lovindu-se zgomotos de asfalt :))))

Sigur că ajuta și că cerul era foarte spectaculos, dar peisajul mi s-a părut fenomenal. De unde eram, se vedea peretele estic al centrului vechi, din nou cu acele case pitoresc așezate aproape unele peste altele, dar și ruinele și zidul cetății Trapezitsa. Iar în dreapta de tot se zărea turnul bisericii din Cetatea Tsarevets.

Da, Veliko Tarnovo are două cetăți, nu una. Însă cea mai fain de vizitat este Tsarevets, și într-acolo mă îndreptam eu.

În acest loc se află și Hotelul The Hill, cel la care am vrut inițial să mă cazez. Arată genial, mai ales camerele, și aveau și mic dejun inclus, doar că nu aveau parcare fix acolo. Un alt aspect foarte important de ținut cont în Veliko Tarnovo este acela al parcărilor. Sunt o mulțime de cazări în centrul vechi, dar foarte puține oferă parcare. Și dacă n-ai parcare asigurată de hotel, nu prea ai unde parca, iar majoritatea străzilor sunt indecent de înguste și abrupte. Și mai sunt și pietruite pe deasupra. Nu îți vine să crezi până nu vezi, dar crede-mă pe cuvânt. Îngust și abrupt înseamnă extrem de îngust și abrupt, adică abia încape o mașină (două în niciun caz pe multe din ele, și nu sunt cu sens unic). Iar unele sunt mai abrupte decât ar trebui să permită legea :)))

La The Hill, pe booking scria că oferă loc de parcare, și chiar așa și este. Doar că te ajută ei și te duc într-un loc de parcare aflat în apropiere. Cel puțin așa am înțeles din recenzii. La hotel există un singur loc de parcare, dar acela este mereu ocupat cu o mașină de-a lor.

Revenind la plimbarea mea, continuând pe această stradă am ajuns numaidecât la cetate. Mi-am luat bilet (10 leva) de pe stânga și apoi am intrat pe ceea ce pare un mare pod de acces din piatră. M-a transpus imediat în epoca medievală și mi-am imaginat cum ar fi fost să intri pe aici pe cal și în fața ta să fie o ditamai cetatea mișunând de viață și de oameni. Uneori am impresia că am trăit într-o viață anterioară în Evul Mediu.

În cetate am mers spre stânga prima oară, făcându-mi un plan să merg spre cel mai nordic punct inițial și abia apoi să mă întorc pe la biserică.

Program vizitare Cetatea Tsarevets:
Aprilie – Octombrie: 8-19 | Noiembrie – Martie: 9-17

Zis și făcut. Peste tot priveliștile sunt minunate și nu știi ce să pozezi mai repede. Și numai ce am ajuns la primul turnuleț, notat pe mapy.cz cu un punct de belvedere, că a început să plouă. Iar. La fix! Nici nu puteam nimeri mai bine. M-am adăpostit acolo și am urmărit preț de 10 minute cum ploaia s-a întețit și s-a transformat într-o adevărată perdea. A turnat cu găleata câteva minute, după care s-a oprit, ca și cum nici n-ar fi fost.

Am coborât ca o floricică și mi-am  văzut și eu în continuare de vizită, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat :))))

Din punctul nordic am avut iarăși o panoramă impresionantă spre dealurile împădurite, iar aburii de după ploaie și-au făcut apariția. Nici că puteam avea o vreme mai interesantă! Dacă veneam și era soare și cerul complet senin nu cred că mi-ar fi plăcut la fel de mult.

Un mozaic foarte frumos în punctul nordic al cetății. Mă întreb din ce an o fi, pare foarte vechi:

La final am mers și la Biserica cetății, unde am urcat cu liftul (2 leva) în turn. De sus am avut parte, în sfârșit, de vederea de ansamblu asupra orașului. Cu toate acestea, din cauza configurației complexe a orașului, de aici nu se vede Monumentul Asenevtsi și nici Strada Gurko sau restaurantul la care mâncasem.

Când am plecat de la cetate nu era nici ora 18. Așa că m-am bucurat că mai aveam suficient timp să mă mai plimb și pe străduțele din cartierul Varusha, dar și să merg și pe terasa Monumentului Asenevtsi la final.

Nu am mers mult pe strada Velcho Dzhamdzhiyata că a început iar ploaia. A cincea ploaie pe ziua de azi și a patra de când eram eu acolo. La doi pași văd o bancă protejată de ploaie, pe care nu stătea nimeni. Pfff! Cam cât noroc chior să ai să te afli mereu la adăpost când vine ploaia? M-am așezat frumos jos, m-am odihnit, că tare-i greu, maică, după care am plecat mai departe. Nici această ploaie nu a durat mai mult de 10 minute. Nici în visele mele cel mai frumoase nu mă gândeam că voi avea parte de așa ceva. M-am strecurat printre reprize ca ața prin urechile acului. Așa ceva???

Pe Bulevardul Stefan Stambolov sunt și câteva puncte de belvedere spre sud, le văzusem pe Mapy.cz. Orașul este plin de astfel de locuri, dar e super util să le vezi pe aplicație. Mai ales dacă ești pe fugă și nu ai timp să umbli peste tot. Râul Yantra era din păcate maro, la cât de mult plouase în ultima vreme. A fost perioada ciclonului, atât în România, cât și în Bulgaria.

Clădirea Galeriei națonale de artă văzută din Cartierul Varusha

În cartierul Varusha rezervasem prima dată cazare, dar apoi am anulat-o pentru că am bănuit că nu voi avea unde să parchez. Și bine am făcut, pentru că piața unde ar fi trebuit teoretic să găsesc loc de parcare era plină. Iar aici toate străzile sunt înguste și strâmte. Am urmărit oripilată un localnic cu o mașină mică ce a reușit să ia această curbă la stânga în 3 mișcări. Din poză nu reiese realitatea, dar la fața locului era horror. Cel puțin pentru mine :))) El cred că deja se obișnuise.

Aici am făcut cunoștință și cu Negro, sau cel puțin așa i-am spus eu. Era un câinele scump ce stătea cu capul afară din casă și, când l-am întrebat ce face, a rotit capul într-o parte, așa cum fac ei adesea. E limbajul lor de comunicare cu noi :)

Nu m-am plimbat foarte mult pe aceste străduțe, pentru că eram deja cam obosită și era și cam pustiu pentru mine să umblu singură, dar mi-a plăcut foarte mult. Data viitoare voi explora mai detaliat. Acum am descoperit câteva locuri foarte interesante, inclusiv o biserică superbă cu un turn de piatră.

Un alt lucru interesant pe care l-am observat din prima jumătate de oră de plimbare prin oraș este acesta:

Inițial nu mi-am dat seama ce înseamnă, pentru că pe unele afișe nu scria niciun an. Așa că prima dată când am văzut un anunț cu poza cuiva lipită pe o poartă am crezut că este o persoană dispărută. Dar apoi am văzut din ce în ce mai multe și mi-am dat seama că nu are cum să fie așa multe persoane dispărute. Am folosit așadar funcția de traducere din Google Lens pe telefon ca să pricep ce scrie, și așa mi-am dat seama că probabil este o tradiție în oraș să comemorezi oamenii care au murit. Aici cineva comemora chiar și câinele, ceea ce mi s-a părut foarte frumos. Sunt și ei parte din familie, nu-i așa?

Din cartierul Varusha am coborât iar în bulevardul Stefan Stambolov și apoi pe strada Gurko, ca să mă îndrept spre Monumentul Asenevtsi. Partea mai puțin plăcută cu acest monument este că, dinspre centru, există o singură cale de ajunge la el pe jos, și e foarte ocolită, pe la Podul Stambolov.

Înainte de pod există o clădire foarte mare părăsită, cred că un fost hotel. Mi s-a părut foarte bizară zona, mai ales că atunci când am trecut eu pe acolo nu era nimeni altcineva în afară de 2 bărbați ce păreau localnici.

Pe pod, în schimb, o grămadă de români. De reținut e că aici vii mai bine cu mașina. Chiar la baza monumentului este o parcare gratuită.

Monumentul este de fapt ansamblul de statui sub formă de 4 cai în jurul unui obelisc de culoare neagră, care a fost ridicat în memoria Dinastiei Asen. Ce se observă și mai proeminent de pe malul opus al râului este de fapt clădirea de lângă monument, ce mie îmi părea a fi o biserică, dar este de fapt Galeria Națională de Artă. Văzând-o în capul meu ca o clădire religioasă, mare mi-a fost surpriza când la parter am găsit o terasă unde poți servi băuturi.

Când am ajuns aici eram deja așa de obosită încât m-am gândit că ar fi o idee bună să mă așez și să admir peisajul cu un suculeț în față. Dar am stat jos vreo 5 minute și nu a venit nimeni să-mi ia comanda. Așa că m-am gândit că m-am odihnit destul și am plecat :))))

De acolo până la cazare am mai făcut doar 10 minute, căci era foarte aproape. Și cam asta am reușit eu să fac în Veliko Tarnovo în vreo 3 ore de plimbare. Mi-a plăcut super mult acest oraș complex, și recomand oricui o vizită.

Dacă vrei să stai mai mult în zonă (merită măcar 2 zile), citește următorul jurnal despre ce am făcut a doua zi în apropiere de Veliko Tarnovo. De asemenea, te invit pe pagina dedicată a vacanței mele de 7 zile prin Bulgaria din care face parte această vizită.

VELIKO TARNOVO

STUDIO

Apartament Stonel

Am ales această cazare în zona veche a orașului ca să fiu aproape de obiectivele turistice pe care voiam să le văd. A fost o cazare ok, motivul principal fiind că avea parcare privată, ceea ce este o raritate în Veliko Tarnovo, însă un avantaj enorm, pentru că nu prea ai unde să parchezi altfel. Capacitatea este de 2-3 persoane (pat mare dublu plus canapea mică extensibilă) și dispune de o bucătărie măricică. Prețul plătit de mine: 60 leva (150 lei) pentru o noapte. Poți rezerva cazare la Studio Stonel direct pe booking.

VELIKO TARNOVO

HOTEL

The Hill

O cazare foarte faină la care am vrut să mă cazez prima dată este hotel The Hill. Aveau și mic dejun inclus, doar că nu aveau parcare fix acolo. Pe booking scria că oferă loc de parcare, și chiar așa și este, doar că te ajută ei și te duc într-un loc de parcare aflat în apropiere. Cel puțin așa am înțeles din recenzii. Prețul era similar cu ce am plătit la Studio Stonel. Poți rezerva cazare la The Hill direct pe booking.

În afară de Restaurantele Ego, unde se mânâncă foarte bine și ai priveliște (mai ales la Ego 1, la care am fost eu și despre care am scris mai sus), există numeroase locuri unde se mănâncă bine în Veliko Tarnovo. Am văzut pe strada Gurko un restaurant foarte drăguț (Taverna hotelului Gurko), cu priveliște, pentru cei ce preferă un loc liniștit. Și mai sunt și o mulțime de locuri retrase, mai puțin cunoscute, pe care le găsești te miri unde. Un astfel de loc foarte interesant am văzut pe una din scările ce urcă din Strada Gurko. Se numea Architect’s Club și cred că este acesta. N-am intrat să văd cum arată sau cum e mâncarea, dar avea priveliște foarte frumoasă și mi s-a părut un hidden gem.