Circuitul Cheile Bicăjelului – traseul nou pe la podul suspendat și cabina panoramică

Planificasem un circuit prin Cheile Bicăjelului încă de la începutul anului, dar habar nu avut la acel moment că în zonă urmau să se facă asemenea amenajări. Despre cabină am aflat abia după câteva luni, iar podul l-aș fi descoperit la fața locului dacă un prieten n-ar fi trecut pe acolo cu vreo 2 săptămâni înainte și nu am fi vorbit întâmplător la telefon, spunându-i că fix acolo urma să mă duc și eu.

Intrarea în traseu se face din Cheile Bicazului, în locul numit Podul Ungurilor. Se poate parca chiar în zonă, însă nu sunt decât câteva locuri acolo și nu recomand, pentru că la plecare e periculos, locul fiind după o curbă. Există locuri de parcare mult mai bune un pic mai în față.

La intrare nu există niciun indicator, dar, dacă avansăm un pic, găsim și primul marcaj bandă galbenă. Aici ne aflăm în Parcul Național Cheile Bicazului – Hășmaș, traseul fiind pe teritoriul Munților Hășmaș.

Prima secțiune de traseu este formată efectiv din Cheile Bicăjelului, și este în ușoară coborâre. Din păcate exact la început se pare că oamenii folosesc acest traseu pe post de toaletă publică, pentru că am găsit o grămadă de mizerie. Iar când te gândești că ne aflăm într-un parc național, devine cu adevărat strigător la cer. Nu că ar fi fost ok să fie mizerie dacă nu eram într-un parc național.

Curând ajungem la un mic pod suspendat foarte frumos. Deasupra noastră se ridică ceea ce cred că se numește Santinela din Cheile Bicazului, o formațiune stâncoasă impresionantă care ne ia ochii. Absolut incredibil de frumos este peisajul!

Mă întreb, „dacă acest pod micuț este așa, oare cum o fi cel mare?” Nu trece mult și aflăm, pentru că la capătul cheilor, în pădure, apare un indicator nou de lemn pe care scrie Podul Suspendat. Facem dreapta și intrăm pe traseul nou, marcat cu cruce galbenă, ajungând la podul cel nou în câteva minute.

Ce găsim aici ne întrece orice așteptări. Podul este montat la o înălțime foarte mare față de albia pârâului, și mi-a dat un pic de emoții chiar și mie, eu neavând rău de înălțime. Cei ce au probleme acute la acest capitol mă tem că nu pot trece.

Lumina nu este cea mai bună pentru poze dimineața, dar las mai jos o poză pe care am făcut-o câteva ore mai târziu, când ne-am întors în zonă.

Eu așa ceva n-am mai văzut decât în Alpi. Foarte impresionat mi s-a părut și mă bucur că s-au făcut astfel de amenajări și la noi în țară.

Dincolo de pod ne așteaptă un nou indicator, pe acesta scriind Belvedere. Este vorba de punctul de belvedere de la Turnul Negru, iar până acolo avem de urcat o pantă foarte abruptă. Poate cea mai abruptă pantă urcată de mine vreodată la picior. Ne solicită toți mușchii dar și atenția, pentru că traseul este nou iar poteca nu este încă bine bătută. Nu recomand nimănui o coborâre pe aici.

După 25 de minute de urcuș susținut, ajungem în sfârșit la punctul de belvedere. De fapt sunt cam două puncte, iar priveliștea este incredibilă. Se văd atât pereții abrupți ai cheilor, dar și șoseaua. Mașinile de pe ea par atât de mici încât ai impresia că sunt furnici! Ce nebunie!

Aici în zonă am văzut și un excrement pe potecă ce nu putea fi a altcuiva decât a unui urs. Nu ne așteptam, dar apoi nu ni s-a mai părut chiar o surpriză. Se știe că în zonă sunt urși. Însă nu e cazul să ne fie frică. Facem un pic de zgomot să ne facem simțită prezența și asta e tot.

Dincolo de Turnul Negru intrăm pe o potecă veche bine bătută și plată. Continuăm pe ea până la un nou punct de belvedere, de data aceasta pe peretele sudic. Aici ne întâlnim cu un grup de drumeți care parcurg circuitul în sens invers. Schimbăm două vorbe și apoi plecăm în sensuri opuse. Nu cred că au trecut nici două minute până când, în fața noastră, pe poteca îngustă, ne apar două capre negre ce parcă-au scos capul de după o curbă. Aproape c-au apărut de nicăieri. Încă mi-amintesc bine fețele lor parcă mirate. Una dintre ele a țâșnit repede spre stânga, iar cealaltă parcă a dispărut pe loc, nu știm ce a făcut. Totul a durat câteva secunde.

Uluiți și bucuroși în același timp, continuăm pe potecă și după câteva alte minute ajungem la o bifurcație. Facem dreapta pe marcajul punct galben dublu concentric, pe care ajungem în 15 minute la cabina panoramică de pe Piatra Poienii.

Marcajele concentrice ne indică (aproape) mereu că suntem pe un traseu cu dead end, de unde va trebui să ne întoarcem.

Așa este și aici. Când ajungem la cabină suntem singuri, așa că facem și o pauză de masă și odihnă. Cabina panoramică este foarte frumoasă și recunosc că mă uimește cum a fost montată chiar pe buza peretelui. Este orientată chiar spre Piatra Altarului și Cheile Lapoș, pe care le putem admira atât cu ochiul liber, cât și cu ajutorul unui telescop montat lângă cabină.

Aceasta este de fapt un refugiu în care teoretic se poate petrece noaptea, însă nu are funcția unui refugiu montan clasic, de adăpost în caz de vreme rea, pentru că necesită un cod pentru a putea fi deschis. Nu m-am interesat încă cine poate obține acel cod, de unde și care ar fi condițiile, dar cred că Salvamontul ar fi un punct de pornire. Din câte citisem în presă, se pot face rezervări pentru aceste cabine nou montane în zonă, a doua fiind pe Muntele Ucigașul, unde am fost în următoarea zi.

La cabina panoramică din Piatra Poienii se poate ajunge și dinspre  Lacu Roșu sau dinspre Serpentina mică din Cheile Bicazului, aceea fiind direcția spre care am continuat noi după ce am coborât de la ea.

Am ajuns destul de repede la poiana din Șaua Țifrea, probabil poiana care dă numele pietrei pe care s-a montat cabina panoramică. Aici întâlnim marcajul triunghi galben ce urcă dinspre Serpentina Mică, și pe el vom continua în sens opus pe Drumul Vărăriilor până ce dăm în Strada Bicăjel, care urcă dinspre Lacu Roșu.

Aici reîntâlnim marcajul bandă galbenă, pe care vom facem roată până ne întoarcem în Cheile Bicăjelului, de unde pornisem dimineață.

Trecem poiană după poiană, iar în Poiana Vărăriilor facem brusc stânga și coborâm. E bine să avem o aplicație montană pe telefon, căci altfel e ușor de ratat această stângă. Porțiunea aceasta a traseului nu seamănă deloc cu abrupturile și stâncăria prin care fusesem până acolo. Aici sunt poieni, șure căpițe, căbănuțe private și zone de pășunat pentru animale.

Trecem chiar și pe lângă ceea ce cred că va fi o pensiune mare în curând (acum era încă în construcție), și în curând ajungem la pârâul Bicăjel. Trebuie să-l traversăm, dar traversează-l dacă poți. Investigăm un pic, dar nu găsim nicio cale ortodoxă. Aici ar fi tare bun un poduleț, dar, în lipsă, nu avem de ales și începem să ne descălțăm. Vălei, maică!

Apa rece taie în carne și oase. Simțim de parcă am intrat cu picioarele în gheață, nu alta. Îmi agăț adidașii pe lateral (era mai bine pe spatele rucsacului) și mă ajut de un toiag găsit în zonă să trec apa. Încerc să evit să cad fix cu fundul în apă. Cred că n-ar fi deloc bine.

La final tragem șosetele la loc peste picioarele înghețate  și-i dăm bătaie să ni le încălzim din mers. Bine că-i cald afară!

Dăm într-un drumeag ce ne urcă apoi la o altă zonă foarte frumoasă, cu împrejmuiri. Deschidem o poartă și facem o nouă pauză. Adi face o mică filmare cu drona în timp ce eu încerc să pozez brândușele. Și cum stăteam acolo în liniște la firul ierbii, la un moment dat parcă aud ceva foșnet în spate. Nu mă sinchisesc să mă întorc, probabil e o pasăre, ceva.

Continui să admir apoi peisajul, uimită de acest loc cu totul special. Atunci foșnetul se aude mai tare, și mă întorc brusc. Bă, care ești acolo? Ce na…?

Când colo, ce să vezi? O veveriță curioasă o țâșnește în sus în copac. Cine știe unde era ea înainte să mă întorc. Cred că nu la mai mult de câțiva metri de mine. Dacă mai așteptam poate mi se urca și-n cap :)))))

Mai departe coborâm pe pășunile frumoase și, după o ultimă poartă metalică intrăm din nou în pădure.

Când ajungem din nou la indicatorul cu podul suspendat, știm că am făcut tot circuitul. Aici noi am mai coborât o dată la pod, să facem niște poze, după care am revenit prin Cheile Bicăjelului exact pe unde venisem dimineață. De reținut că ultima porțiune, pe care o coborâsem la începutul traseului, acum trebuie urcată, deci merită salvată un pic de energie și pentru asta. Urcarea e ușoară, dar după tot acest circuit putem fi obosiți.

Per total, traseul a fost unul dintre cele mai diversificate trasee făcute de mine în România. Este incredibil ce se ascunde după pereții abrupți ai Cheilor Bicazului!

Această tură face parte din vacanța de 10 zile pe care am făcut-o în Carpații Orientali. Dacă vrei să afli ce alte trasee mai poți face în zona Lacul Roșu, te invit pe pagina principală a vacanței.