Iarna pe Măgura Branului: traseu ușor de 1 zi

Zis și făcut :D Cu mașină lăsată în spatele Castelului Bran, fix în locul de unde începe traseul, se poate lua cu ușurință un taxi care să ne ducă la Fântâna lui Botorog. Sunt doar 12 km până acolo. Dar iată că n-a mai fost nevoie de taxi, căci în această tură ne-au însoțit Șerban și Alexandra, astfel că am mers cu 2 mașini. Am fost, așadar, două Alexandre, Șerban și Adi, aka grupul AȘAA (Yes, I know I’m a geek :))))

La ora 9:15 ne-am întâlnit la Fântâna lui Botorog, am lăsat mașina noastră acolo, după care am pornit toți patru cu a lor până în Bran, la zidul de lângă Vama Medievală Bran, de unde am început traseul. Tot ce a trebuit să facem a fost să traversăm șoseaua și apoi podulețul de peste pârâul Turcul ce trece prin Bran.

În mod normal eu aș fi făcut traseul în sens invers, pornind de la Fântâna lui Botorog (e mai puțin de urcat în felul ăsta), dar Șerban și Alexandra, care mai fuseseră pe acolo cu doar 2 săptămâni în urmă, au preferat mai degrabă să urcăm panta abruptă din Bran la început decât să o coborâm la final. Plus că, dacă e soare, mai bine merge așa, de la est la vest, ca să nu mergi cu soarele în ochi.

Sigur, noi n-aveam să ne lovim de problema asta, căci vremea se anunța destul de capricioasă. Mai mult, zilele călduroase din ultima săptămână topiseră o mare parte din zăpadă. Jos în Bran nu mai erau decât niște resturi. Astfel că vremea mohorâtă plus panta abruptă de la început PLUS lipsa zăpezii m-au cam demoralizat și am pornit la drum destul de pleoștită. Mi se părea că mă irită orice. Mă rog. APROAPE orice :)

În prima parte a traseului sunt și aproape numai foioase, astfel că peisajul era golaș și gri. Îmi părea că e un fel de 87 noiembrie, luna mea „preferată”. Bine, îmi cam asumasem asta, dar am preferat să ies la aer decât să mai stau acasă ÎNCĂ un weekend să aștept prognoza perfectă ce părea că nu mai vine. Dar tot mi se părea că e urâțel totul :))) Printre copacii golași am zărit și Castelul Bran ce deja rămăsese jos în vale, în timp ce noi prindeam încet, încet, altitudine.

Nu foarte multă, să nu exagerăm, dar de ajuns cât să apară la un moment dat și mai multă zăpadă, și să ni se arate în toată splendoarea lui și abruptul vestic al Bucegilor. Asta când ne aminteam să mai privim și în urma noastră.

Să simțim și noi că e iarnă, totuși. Păcat că nu prea era cea mai bună lumină, dar ne-am delectat privirile cu locurile cunoscute, cea mai ușor de identificat fiind Șaua Strunga.

Nu îmi mai aduc bine dacă aici, înainte de vârfulețul Măgura Mare, am zărit o căprioară zbughind-o ca de nicăieri, tăindu-ne calea (sau ciută, n-am apucat să văd bine), dar parcă așa îmi amintesc. A fost unul din acele momente super speciale de întâlnire cu animalele sălbatice care îți ridică instant moralul. Și chiar și când găsim doar urmele lor ne bucurăm. Aici peste tot am văzut o grămadă de urme: de iepurași, de vulpi, cervide, etc.

Traseul are mai multe șei, astfel că sunt câteva suite de urcușuri și coborâșuri, ceea ce te poate obosi nițel. Sau poate mai degrabă m-a obosit și vântul, care ne-a cam bătut de câteva ori bine de tot. Drept pentru care m-am mișcat cu viteza melcului beat, deși tare greu nu pot să spun că e traseul.

Măgura Branului este de fapt formată din două gâlme mai proeminente – Vârful Măgura Mare (1375 de metri) și Vârful Gălbinarea (1350 de metri). Traseul nu trece prin niciunul dintre ele, ci le ocolește fie pe o parte, fie pe cealaltă.

Venind dinspre Bran, după două șei traseul ajunge în sfârșit sub Vârful Măgura mare, și se înscrie ușor prin stânga lui (a se ignora traseul marcat cu triunghi albastru care apare pe hârți dar la fața locului e inexistent – posibil să se vadă doar vara ceva potecuțe, dar nu știu sigur).

Aici, pe această porțiune, am ieșit brusc la un punct de belvedere care parcă m-a sculat din morți. Pentru că, aproape ca de nicăieri, ne-a apărut în față această priveliște:

M-am simțit de parcă m-a băgat cineva brusc în priză! Starea mi s-a schimbat la 180 de grade într-o singură clipă și deodată am simțit că prind aripi, așa multă energie aveam. Chiar dacă știam dinainte și mă așteptam ca la un moment dat să avem o priveliște spre Creasta Pietrei Craiului, efectul a fost ca și cum habar n-aș fi avut.

Toți am avut o reacție de genul „woooooooooow!!!” și nu mai știam cum să facem poze mai repede și în ce fel. Asta pentru că, peste toate, fix în acel moment am avut parte de soare. Nu știu cum, prin ce miracol, pentru că până atunci a fost aproape numai înnorat, așa că nu pot decât să cred că am avut un super noroc.

Noroc cu Șerban și Alexandra că am și eu niște culori în poze :D

Sus în creastă se vedea că e un super vânt și norii se deplasau cu viteză mare, de aici de la noi se vedea ca un spectacol incredibil de frumos. Aproape nu-mi puteam lua ochii de la el, cred că am făcut aceeași poză de vreo 7 ori.

Acest loc a fost cel mai frumos de pe tot traseul. A fost cireașa de pe tort. Fără el ar fi fost o ieșire destul de banală. A urmat apoi o coborâre un pic abruptă dar foarte frumoasă, pe care am zburdat prin zăpadă, după care, cum am ajuns în Șaua Măgura, a venit rapid un val de ceață dinspre Bucegi. În curând n-am mai văzut nimic spre Piatra Craiului. În alte direcții nici atât. Vântul iară ne bătea bine de tot dinspre vest, așa că ne-am bucurat când traseul s-a înscris iar pe la dos, de data asta ocolind Vârful Gălbinarea pe partea dreaptă (pe la nord adică).

De aici din Șaua Măgura mai există o variantă și spre stânga, de coborâre spre satul Măgura (este un stâlp cu indicatoare în zonă), dar cei ce vor să abordeze acest traseu este bine să aibă o aplicație montană instalată pe telefon (de exemplu Mapy.cz sau Munții Noștri, NU google maps!!!), pentru că nu prea este bine marcat din câte am înțeles și, dacă vizibilitatea nu este bună sau drumeții nu sunt bine experimentați, pot apărea dificultăți de orientare.

Noi am mers, după cum spuneam, spre dreapta, urmărind în continuare banda roșie. Prin pădure am mers liniștiți, bucurându-ne de liniște și admirând stâncile la care nu prea te aștepți prin asemenea locuri. Dar Măgura Branului este o zonă destul de stâncoasă de fapt. Sus între vârfuri este și o mică zonă de cățărare, tot pe-acolo apar pe hartă și două peșteri (nu le-am investigat), iar partea vestică a Vârfului Gălbinarea este imposibil de abordat în siguranță doar la picior. Este mult prea abrupt și stâncos. Așadar drumeții este bine să nu se abată de la traseul marcat.

Nu după mult timp am ajuns și la o poiană unde am găsit și ceva urme de ursuleți (sau ursuloi mai bine zis :)))) și am făcut și o mică pauză de masă. Dar n-am stat mult, că a început să fulguiască, pe sus se strânseseră nori ca lumea, dar nu atât de rău cât să fie ceva de speriat.

Fulgii s-au oprit destul de repede și noi ne-am continuat coborârea, care a fost și ea un pic abruptă pe alocuri (comparând cu ce urcasem dimineață din Bran), și plină mai degrabă de frunze decât de zăpadă. Bonus, un copac minune care a crescut dintr-o stâncă.

Spre final traseul intersectează una dintre serpentinele drumului forestier ce leagă Zărneștiul de satul Măgura, dar nu am continuat pe el, ci i-am dat în continuare pe traseul nostru. Orice e mai bun decât asfaltul! Orice să mai stăm un pic în natură pură :)

Dar la final tot a trebuit să mergem o mică bucată pe drum, pentru că ultima porțiune de traseu pe acolo o ia. Nu au fost însă decât vreo 200 de metri. La Fântâna lui Botorog am ajuns pe la ora 16, și am găsit o grămadă de mașini și de oameni, majoritatea probabil sosind dinspre Cabana Curmătura și Prăpăstiile Zărneștilor. O adevărată forfotă acolo, complet diferită atmosfera față de liniștea pe care o găsisem dimineață.

Traseul fiind încheiat, ne-am suit cu toții în mașina noastră și apoi am făcut din nou drumul până în Bran, pentru a recupera și cealaltă mașină.

Toate peste toate, la final am fost super fericită că am petrecut câteva ore în natură și am făcut mișcare. În plus, ne-am bucurat de companie și că am mai văzut și noi niște prieteni la față, că tare-i greu cu distanțarea asta socială.

Faptul că n-am prins cele mai bune condiții e prea puțin important. Plus că nu pot să mă plâng prea tare, acel punct de belvedere de la jumătatea traseului a fost fenomenal. Chiar a meritat tot efortul. Altfel, e de revenit aici într-o zi de primăvară când totul este verde dar nu mori încă de cald. De preferință o zi din aceea senină cu nori pufoși sau, de ce nu, înainte sau imediat după o furtună, poate cu un curcubeu frumos (cum am văzut că au prins câțiva norocoși anul trecut). Da, da, vrabia… mălai visează :))))

Până atunci… noi să fim sănătoși!

PS. Toate informațiile utile despre traseu se găsesc mai jos :)