Traseu pe Muntele Albina: priveliști fantastice cu Lacul Vidraru

Planul de acasă a fost să facem o traversare de la Barajul Vidraru până în satul Căpățânenii Ungureni. A fost, așadar, o tură pe care am făcut-o cu două mașini, alături de noi fiind prietenii noștri Alexandra și Șerban. O mașină am lăsat-o în Căpățânenii Ungureni, unde urma să terminăm traseul, și de acolo am continuat cu o singură mașină încă 7,5 km pe Transfăgărășan, până la Hotel Posada Vidraru, aflat la mică distanță de barajul Vidraru.

Traseul nostru este marcat cu triunghi roșu și începe chiar de vis-a-vis de hotel, adică pe partea dreaptă, venind dinspre Curtea de Argeș. Parcări există pe ambele părți, dar aparțin hotelului. Putem însă parca un pic mai în față, pe stânga.

În zona asta trebuie să avem mare grijă la urși, pentru că din păcate s-au obișnuit cu oamenii care le dau de mâncare, și vin zilnic la drum. Noi nu am văzut de data asta, însă în alte zile când am trecut pe aici am văzut. De fapt, este mai mare probabilitatea să-i vezi decât să nu-i vezi.

Dacă întâlnești urs/urși, NU te apropia, NU le da de mâncare, NU îi fotografia. Este foarte periculos și nu faci decât să obișnuiești ursul cu mirosul și prezența omului și să crești șansele unui atac, fie atunci, fie pe viitor. Tot ce trebuie să facem este să ne îndepărtăm și să anunțăm la 112 locul exact unde am văzut ursul/urșii.

La intrarea în traseu nu există indicator turistic și nici un marcaj foarte ușor vizibil, dar o balustradă alb cu roșu ne arată de unde începe. Din câte știu eu, traseul nu este omologat și nu a fost marcat conform normelor, însă până pe Vf. Albina nu există niciun fel de problemă.

Doar pe primii metri ai traseului trebuie să fim atenți pentru că poteca este spălată și abruptă, dar ne ajutăm de balustrade. Apoi urcăm relativ abrupt cam 15 minute, după care panta se mai domolește și poteca ne poartă prin frumoasa pădure.

Nu departe de start am auzit ceva foșnituri mai sus de noi. Din fericire nu era vorba de urs, ci de doi câini care ne-au lătrat de control inițial. Dar imediat ce am vorbit cu ei s-au potolit. Mai mult, ceva mai sus am constatat că au pornit apoi pe urmele noastre și ne-au însoțit de la distanță până în Poiana Pleașa.

Dar, până acolo, la 15 minute de la start, am ajuns la o bifurcație semnalizată cu un indicator. Spre dreapta se poate merge spre Statuia lui Prometeu (25 minute), iar spre stânga spre Poiana Pleașa pe triunghi roșu. Nu mergem la Statuia lui Prometeu (este vorba de Monumentul Energia la care se poate urca și pe scări de la Barajul Vidraru), ci facem stânga și după doar 15 minute ieșim din pădurea colorată.

Teoretic, de aici începe Poiana Pleașa, care este una extinsă și se desfășoară pe verticală. Probabil cele 50 de minute au fost calculate până la punctul ei cel mai de sus. Prima oară când ajungem în ea zărim Vârful Lespezi de peste zade și molizi, și un pic din culmile Munților Frunții, aflați vis-a-vis de Transfăgărășan.

Însă, pe măsură ce urcăm mai sus, belvederea se extinde, îndemnându-ne mereu să întoarcem privirea. Trecem și pe lângă o veche stână, iar de sus de tot, chiar înainte să intrăm din nou în pădure, avem cea mai frumoasă priveliște. Se vede și Lacul Vidraru, și Cetatea Poenari, iar culorile toamnei fac tabloul și mai deosebit.

Lacul Vidraru văzut din Poiana Pleașa

Cei doi câini au venit cu noi doar până aici, se pare. Erau temători, nu se apropiau de noi, nu ne lăsau să punem mâna pe ei, dar tare voiau niște mâncărică. Erau extrem de haioși, am zis din prima că-s fix 2 stupid dogs.

De a stână mai urcăm încă 40 de minute până când ajungem în Șaua Pleașa. De fapt mai mult mergem pe o potecă lată pe curbă de nivel printre brazi și molizi amestecați cu ceva foioase. În Șaua Pleașa intersectăm o rețea de stâlpi de înaltă tensiune, precum și un drum forestier vechi ce vine din stânga dinspre Curmătura Ursului și coboară la dreapta pe sub Vârful Albina spre satul Căpățânenii Ungureni.

Marcajul spre Vârful Albina urcă însă pe culme, așa că nu o luăm la dreapta pe drum, ci urmărim marcajul ca să ajungem pe vârf.

Poteca până acolo este o adevărată plăcere. Ne conduce prin pădurea de fag destul de lin, iar după 25 de minute suntem în moț. Pe Vârful Albina nu există decât o mică bornă, probabil topografică, iar priveliștea nu este 360 de grade. Pe dreapta copacii blochează vederea spre Lacul Vidraru și Cetatea Poenari, în schimb se văd minunat plaiurile până jos în șosea, în satele Căpățâneni, precum și cele din Munții Frunții. Iar spre est se vede frumos Vârful Ghițu.

Din vârf planul era să coborâm pe piciorul orientat sud-vest până la Colții Budurului, unde este un punct de belvedere foarte frumos și o peșteră de tracțiune care unii spun că este o grotă a partizanilor. Mai mult, în zonă sunt și două desene rupestre destul de mari.

Noi, însă, n-am găsit nimic din toate acestea. Din vârf am fost surprinși să vedem că pe picior nu pare a fi potecă, dar apărea o potecă vizibilă spre stânga. Nu am pornit pe aceea, ci am coborât spre picior, iar după primii metri un pic abrupți am fost iar surprinși să găsim marcajul triunghi roșu în continuare.

M-am bucurat foarte tare, și am tras concluzia că și această porțiune a fost remarcată, dar acum nu știu ce să mai spun.

Prima parte a coborârii a fost foarte ok. Am coborât comod, apoi chiar a urmat o porțiune aproape plată. La finalul ei, am ajuns la o stâncă mare unde am crezut că este punctul de belvedere. Am urcat pe ea cu atenție, căci avea și câteva porțiuni mai delicate, cu potențial de accidentare.

Aici sunt câteva tufe de mărăcini cu niște spini imenși în care, deși îi văzusem, am reușit să mă tai. Am simțit o senzație ca de bisturiu în degetul mare de la mâna dreapta, moment în care am rămas pe loc. Nu mi-a venit a crede câtă pagubă poate să facă un asemenea spin. A trebuit să mă bandajez acolo în vârf de stâncă, unde abia aveam loc să stăm în picioare, într-un echilibru oarecum precar, pentru că începuse să-mi curgă sânge ca la robinet.

Și, culmea, punctul de belvedere găsit, deși frumos, nu era cel căutat. Am văzut minunat de acolo Lacul Vidraru, ce-i drept, precum și Muntele Ghițu cu poiana frumoasă de pe versantul lui vestic, (unde am înțeles că este un mic obelisc de piatră) și un nor deasupra.

La coborâre de pe această stâncă (pe unde urcasem) a trebuit să avem și mai multă grijă, atât la unde și cum puneam piciorul, cât și la spinii în care nu mai aveam de gând să mă tai iar. Cu toate astea, unul tot m-a atacat, de data asta în picior, unde s-a înfipt și nu părea că mai vrea să-mi dea drumul. Parcă era un animal care mă mușca și nu mai scăpam de el.

Am revenit ușurați la poteca marcată numai să constatăm că ia un curs cu adevărat neortodox. Coborând pe partea dreaptă a piciorului acum, abordează de-a curmezișul o pantă abruptă acoperită de un strat consistent de frunze.

Pe alocuri nici măcar nu știu dacă există potecă, pentru că nu părea că are nici 10 centimetri lățime, ci călcăm mereu în lateral, alunecând pe frunze. Habar nu aveam pe ce călcam, ceea ce ne-a dat de furcă bine de tot. Eu una simțeam cu am toată partea de sus încordată, atât trunchiul, cât și brațele. Noroc că aveam bețe, altfel nu știu cum m-aș fi descurcat. Pe alocuri ne mai ajutam ținându-ne de copaci sau rădăcini. Dar nu o dată am pus mâna să mă țin de ceva ce se rupea sau nu era fixat în nimic.

Pe trunchiurile copacilor, din loc în loc apar niște triunghiuri roșii mari cu semne de exclamare în interior în loc de clasicele marcaje. Această porțiune a traseului mă îndoiesc teribil că este omologată.

În timp ce tot coboram, am ridicat ochii de mai multe ori spre stânga, pentru a dibui unde ar putea fi punctul de belvedere căutat. Cred că am identificat un potențial loc, dar în momentul în care am ajuns acolo eram deja atât de frustrată de ceea ce pătimisem până acolo încât n-am mai avut energie să mai explorez off route. Nu exista nicio potecuță evidentă în sus, nimic, și orice încercare nu ar fi fost tocmai safe. Poate doar dacă am fi ajuns acolo urcând dinspre Căpățâneni ar fi stat lucrurile un pic mai bine.

Porțiunea aceasta mai dificilă ne-a luat cel puțin vreo 45 de minute, până am ajuns la un loc mai plat unde pe partea stângă există o zonă de stâncărie. Probabil pe acolo pe undeva este și peștera, însă nu părea că este ușor de găsit.

Mai departe traseul și-a reluat cursul obișnuit, cu o potecă fără probleme care ne-a condus la un nou stâlp de electricitate. Aici am intrat din nou în drumeagul pe care îl mai văzusem și în Șaua Pleașa, și facem stânga spre el spre satul Căpățânenii Ungureni.

Facem o pauză un pic mai jos, la o troiță albastră pe care am zărit-o în stânga drumului. Foarte frumos acest loc, unde efectiv uităm de toate și ne luăm cu vorba. Așa e când traseul e scurt și n-am nicio grijă. În mod natural îmi vine să îl lungesc. Apoi am revenit abia după 35 de minute de pauză la drum și l-am urmat cu ușurință, marcajul triunghi roșu mai apărând și el din când în când, dar mult mai șters.

La intersecții ne asigurăm că suntem pe drumul cel bun uitându-ne pe aplicația Munții Noștri (singura care are avea detalii în această zonă, după tură am editat și OpenStreetMaps ca să apară și în altele). Ținem drumul principal mereu, care în mare parte este comod pentru picior.

Trecem apoi pe lângă o pădurice cu niște pini mari absolut superbi pe partea stânga, după care ajungem și la prima gospodărie din sat. Nu după mult timp apare și asfaltul. Aici se află nu una, ci două troițe, și la nevoie se poate ajunge cu mașina până aici. Noi o lăsasem dimineață mai jos, la o ALTĂ troiță. Plin de troițe acest sat.

Până acolo îl întâlnim pe dumnealui:

Un motan pe cât de pufos, pe atât de dornic de mângâiere. Venea ca un câine când îl chemam și apoi nu mai scăpam de el. Bucuria mea!

Am încheiat traseul după aproximativ 5 ore jumătate, însă în mod clar se putea face și mai repede, căci noi am tras multișor de timp.

Ca recomandare personală:

– sensul recomandat este invers față de cum am făcut noi traseul. Porțiunea aceea dificilă trebuie neapărat evitată, mai ales toamna când sunt multe frunze pe jos. Dar bănuiala mea este că pe acolo mai mereu sunt frunze. Așa că mai bine o urci decât să o cobori. Astfel mai bine urci dinspre satul Căpățâneni până pe Vârful Albina, eventual încerci să găsești punctul de belvedere din Colții Budurului și peștera, și apoi cobori prin Poiana Pleașa spre Vidraru. În felul ăsta surpriza priveliștii din Poiana Pleașa este și mai mare.

– altfel, dacă nu vrei să cauți punctul de belvedere din Colții Budurului și peștera, poți urca mai bine dinspre Lacul Vidraru, iar când ajungi în Șaua Pleașa, nu urci în continuare pe triunghi roșu spre Vârful Albina (sau urci dar apoi revii în Șaua Pleașa), ci faci dreapta pe drumul forestier și astfel eviți porțiunea aceea dificilă. Drumul acela te va scoate mai jos înapoi în traseu, unde vei face stânga. Analizând harta de mai jos poți vizualiza mai ușor explicația (zoom in sau click dreapta și Open image in new tab pentru a o vedea mai mare).