O altă variantă ar fi un circuit cu plecare din Malaia, pe care îl ochisem de iarna trecută, dar, la o privire mai atentă, mi-am dat seama că e super mult de urcat (peste 1500 m diferență de nivel) și nu prea aveam chef nici de așa mare hei-rup prin pădure pentru o porțiune mult prea mică de creastă (între Vf. Văleanu și Vf. Zmeurăt – unde oricum aveam să aflăm că nu există deloc bujor de munte – ce țeapă mi-aș fi luat).

Un alt circuit mai dibuisem eu analizând o hartă relativ recentă cu Munții Căpățânii. Traseul pleacă din Valea Pârâului Repedea, dar am aflat ulterior de la Cosmin că acel drum forestier este foarte rău, nu se poate parcurge decât cu mașini 4×4 special echipate pentru off-road serios, nu orice 4×4.

Și atunci ne propune Cosmin o idee: să urcăm cu mașina până la Vârful lui Roman pe drumul ce începe în apropiere de Horezu. Trebuie să spun că până acum vreo lună nici nu auzisem de acest loc unde se pare că începe încet, încet să se nască o nouă stațiune (deși probabil mai e mult până acolo).

Zic: a, super! Și de acolo facem o plimbare pe creastă până pe Vf. Nedeii? E drept că ar fi fost un dus-întors și eu fug de ele ca dracu’ de tămâie, însă în lipsa unui circuit, e bine și așa decât deloc. Mai ales că vremea se arăta în continuare destul de capricioasă, și n-ar fi stricat să fim relativ aproape de mașină în caz că avea să vină vreo furtună.

Dar vine ziua de vineri și se răstoarnă lucrurile cu susul în jos. Când mă uit iar la prognoză, că se vezi? Pentru sâmbătă, ca printr-un miracol, prognoza arăta acum vreme bună toată ziua! Iuhuuuuuu!! Ce veste bună! Dar Cosmin zice că nu ar vrea să urce decât până la Vf. Ursu, după care ar vrea să meargă la Șura Haiducilor, jos în zona Polovagi/Cheile Oltețului. Hmmm… Eu parcă aș vrea un traseu de 1 zi dacă tot e vremea bună toată ziua. Dar vrem să ne vedem și cu ei, căci nu ne-am mai văzut la față de un car de vreme. Hmmmm… cum să facem?

Mă uit la hartă și o învârt pe toate părțile, doar, doar oi găsi o soluție. O întorc și pe dos. Nimic. Circuitul din Malaia e prea lung și istovitor, și-apoi nu ne intersectăm cu ei deloc. Mă gândesc la toate variantele posibile și imposibile: cu cortul pus în creastă, cu 2 mașini nu-știu-cum, ba mă uit și la alte masive… până când simt că mi s-a încrețit creierul de tot, ca pe bigudiuri, dar tot degeaba.

Și atunci se făcu lumină. Gata, am găsit!!! Ce-ar fi să traversăm Căpățânii de la sud la nord? Urcăm cu ei la Vf. lui Roman cu mașina și facem o plimbare împreună până pe Vf. Ursu, după care noi continuăm pe creastă și coborâm în Malaia. Ne cazăm la o pensiune peste noapte, și a doua zi mai putem merge și la Cascada Scoruș! Un plan perfect! Dar cum plecăm apoi din Malaia? Nu știu, dar avem o zi întreagă la dispoziție. Găsim noi o soluție. Trebuie să fie o cursă, ceva. Vedem noi. Apoi din Brezoi luăm microbuzul până la Vâlcea sau Pitești. Caut repede niște curse. Nu pot să rezerv online. Sun. Îmi răspunde o doamnă care îmi spune că doar dacă autocarul pleacă cu locuri libere din Sibiu mai intră în Brezoi să ia călători. Cică să sun duminică la ora 14 să îmi spună dacă am avea loc. Ok, mulțumesc. Închid, și mă pălește inspirația. Stai mai frate că pe Valea Oltului e cale ferată. Google maps clica clica, pac, e o haltă numită Lotru la 2 km de mers pe jos din Brezoi. Infofer zice că e un tren la 14 și ceva , și nu e singurul. Perfect. Gata, am rezolvat. Intru repede pe booking, găsesc o pensiune fix în centrul Mălaiei, dar nu prea îmi place. Caut pe turistinfo, găsesc ceva decent în centru. La ora 21 sun și fac rezervare. Am găsit cameră! Pe cai! Într-o oră am avut rucsacul și dușul făcute! La somn acum! Mâine ne trezim la 4.

Ei, și cam așa se planifică uneori turele spontane. Unele sunt planificate cu luni sau chiar ani înainte (măcar în linii mari), altele pe repede înainte vineri seara :))))

Sâmbătă, 20 iunie 2020

Iar nu prea am dormit, nu știu de ce în ultima vreme dorm iepurește înainte de a pleca pe munte. Dar mă dau imediat jos din pat  și încep pregătirile.

La 5 plecăm din parcare, și la 7 și un pic găsim un loc perfect de lăsat mașina în Râmnicu Vâlcea, pe o străduță de lângă Lidl-ul aflat lângă autogară. Încă nu știm cu ce ne întoarcem mâine aici, cu autocar sau tren, dar gara e la 1 km distanță, deci e ok oricum. Ne sincronizăm cu Cosmin și Aura la perfecție, și în câteva minute continuăm mai departe spre Vârful lui Roman cu mașina lor.

Povestim vrute și nevrute, ce a făcut și cum s-a descurcat fiecare în perioada de izolare, ce planuri au trebuit anulate, ce visăm să facem anul ăsta, și așa mai departe.

În felul ăsta ajungem foarte repede la Vârful lui Roman, dar, spre surprinderea noastră, drumul este foarte bun și după Vârful lui Roman, și Cosmin îi dă înainte. În doi timpi și trei mișcări ne trezim în Curmătura Piatra Roșie, la 1900 metri altitudine, fix în creasta Munților Căpățânii. Habar nu aveam că se poate ajunge atât de ușor în creasta acestor munți.

Explicația este simplă: Munții Căpățânii sunt plini de stâne, pentru că au o creastă domoală și e multă pășune, iar ciobanii urcă la ele cu mașinile.

Punem rucsacii în spate și începem să urcăm spre Vf. Ursu, care e în direcție opusă față de traseul nostru, însă vrem să petrecem măcar un pic de timp împreună pe munte, plus că pe aici pe undeva trebuie să fie rododendron. Și doar pentru asta am venit, nu?

Nu facem doi pași că ne dăm seama că tot versantul estic de sub Vf. Ursu e plin ochi de bujor. Începem să chiuim efectiv când dăm de el, tot înflorit și mult mai mult decât ne-am așteptat! E aproape ireal! Nu e deloc uscat sau ars așa cum auzisem că erau multe tufe în Ciucaș și Bucșa. Ce noroc! Ne croim drum prin câmpul de flori, cu atenție să nu călcăm pe ele, și facem o mulțime de poze. Aaaaah, this is the life!

Aura mă întreabă de ce am luat rucsacul, că doar tot la mașină coborâm înapoi. Apăi nici nu mi-am pus problema să îl fi lăsat, că nici nu m-am gândit că vom coborî înapoi în șa împreună. Dar acum că mi-a zis, parcă n-ar fi stricat să îl fi lăsat, că e cam greu cu toate cele ce ne vor trebui la cazare. De mult n-am mai făcut o tură de 2 zile, fie ea și cu dormit la cabană/pensiune. Ei, dar nu-i rău. Asta e prima tură a acestui rucsac, un nou Deuter Speed Lite 22 cu care sper să mă împac bine, că tare n-am noroc la rucsaci. E drept că și eu sunt foarte pretențioasă :) Dar despre asta voi povesti în curând în ghidul de echipamente ;)

După ceva timp vin și Bogdan și George cu Aris, câinele lui Bogdan care ne-a făcut ziua tuturor! Facem cunoștință, ne jucăm cu el, fuge peste tot, e o nebunie totală. Nu știm la ce să ne uităm mai degrabă, la Aris sau la rododendron. Cel mai bine e să-i facem poze lui Aris ÎN rododendron! :))))

Ei și în formula asta evident că ne-am luat la vorbă și am făcut de 3 ori mai mult până pe vârf decât în mod normal. Dar cui îi pasă? Că doar n-am venit pentru vârf sau să facem recorduri, ci să ne simțim bine și să vedem aceste flori minunate!

Dar urcușul chiar a meritat! Pentru că de pe vârf avem o priveliște fantastică, și în zona aceea apar și ceva lespezi, parcă puse special de cineva ca să ne arate că suntem la peste 2000 de metri. Vremea este fantastică, cerul albastru ca și pictat, cu nori pufoși, în toate zările se văd munți – Buila în spate, Lotrului, Latoriței, Târnovul în față, chiar și Făgărașii îi putem zări un pic înspre nord-est. E o minunăție!

Aici ne luăm la revedere de la Bogdan, George și Aris, ei merg la o plimbare pe creastă în direcția opusă. Facem și o mică pauză pentru un sandviș, că parcă sunt cam leșinată, după care îi dăm în jos, de data asta și mai direct printre bujori, ca să ne mai luăm încă o porție de roz.

La coborâre Cosmin ochește, în toată marea aceea roz, și o tufă de o altă culoare. Florile sunt aproape roșii! Oaaaa! Ochii mari! Nu cred să mai fi văzut vreodată bujor de culoarea asta. Am mai văzut rododendron alb în Rodnei acum câțiva ani, dar așa ceva nu îmi amintesc. E o singură tufă așa. Toată lumea o pozează de zor!

Revenim înapoi în Curmătura Piatra Roșie, de unde, cu părere de rău, ne despărțim de Cosmin și Aura, le urăm o zi minunată în continuare, și apoi plecăm spre est pe creastă, deși pare ca un platou la cât de plată e această creastă. Ca fapt divers, nu mi-am dat seama inițial de ce se cheamă Piatra Roșie, că nu e nicio piatră roșie acolo, dar e posibil ca denumirea să vină de la faptul că, de la depărtare, Vf. Ursu arată ca o piatră impunătoare, iar culoare roșie să facă referire ori la rododendron, ori la culoarea pe care o are vârful  la apus/răsărit.

Traseul nostru urcă și coboară destul de lin inițial, și ne dă timp să admirăm toate zările și să ne familiarizăm cu peisajele, fiind prima dată când ajungem aici. Ne place mereu să descoperim locuri noi, și suntem tare curioși.

La fel de curioase pare și o vacă dintr-o turmă întâlnită la un moment dat. Eu tot încercam să ocolesc turma, dar una dintre ele văd că pornește spre mine. Eu îi dau mai repede, dar și ea la fel. Aoleu, ce mă fac? :))))) Până la urmă am scăpat de ea, dar părea cam zuză!

Urmărim drumul pietruit o vreme, dar, acolo unde se poate, mergem în afara lui. Întâlnim pe drum și câteva turme de oi sau capre, dar avem noroc să fie însoțite de cioban, și câinii nu ne fac probleme.

La un moment dat dăm de câțiva chiar pe potecă, într-o zonă unde pădurea a urcat până în creastă, ne latră un pic, noi ne pregătim cu bețele și spray-ul de urs (just in case), dar apare imediat ciobanul, cu tot cu oile, și câinii de îmblânzesc imediat. Câinii de stână sunt de fapt tare scumpi (eu îi iubesc pe toți foarte tare), însă unii dintre ei pot fi foarte agresivi dacă simt că ești o amenințare, așa cum am pățit de câteva ori în trecut, însă din toate dățile când am întâlnit câini agresivi, o singură dată a fost realmente mai critic, în Rodnei. Dar acolo a fost cu adevărat o situație atipică. Și, din fericire, am scăpat vii și din aceea.

Turma aceasta întâlnită de noi aflăm de la cioban că e chiar turma de la stana de la care urma să începem coborârea, așa că stăm acum fără grijă. Îi spunem spus ciobanului că urmează să coborâm pe acel picior (Zmeurăt) și ne spune că mai ține oile pe-aici.

Noi continuăm mai departe, pe alocuri abia abia urcând, pentru că e taaaare cald și soarele e acoperit de nori mult prea rar. Ajungem la un indicator care ne arată drumul spre Mălaia, dar nu vrem să coborâm încă pe acolo, că intră direct în pădure. Vrem să mai profităm un pic de priveliști, dar nici să urcăm până pe vârful Govora sau Zmeurăt nu prea mai avem putere, mai ales că nu pare neapărat că ar merita, așa că decidem să mai urcăm doar un pic până la un loc bun de pauză și belvedere, cum ar veni chiar la începutul piciorului pe care urmează să coborâm.

Acolo găsesc un loc perfect unde să mă întind, pun rucsacul pe post de pernă și niște tufe mă îmbrățișează de parcă aș sta într-un fotoliu-șezlong. Ba mai comod! Aaaah, și când vine soarele deasupra mă încălzește așa de bineee…. Ce viață bună!!!

Stăm acolo aproape jumătate de oră, mâncăm și ne odihnim, nu de alta dar avem nevoie să ne refacem forțele și să ne pregătim psihic pentru ce urmează: o coborâre de aproximativ 1400 de metri super abruptă din câte ne putem da seama de pe hartă.

Unde mai punem că fix acolo am aflat o veste extraordinar de proastă. Adi mă întreabă unde mai exact e pensiunea și, când dau să o caut pe google (din fericire e semnal aici), mi-o arată tocmai la 3 km mai la vest de unde urma să coborâm. Zic, n-are cum, eu știu sigur că era în centrul Mălaiei, chiar unde coborâm. Mă uit pe turistinfo și, într-adevăr, acolo era trecută n centru. Mă înfurii, pentru că realizez că cel mai probabil au pus-o așa intenționat, că să atragă mai mulți clienți. Iar pentru cei ce vin cu mașina, asta nu e nicio problemă, dar pentru noi va fi criminal ca, după coborârea abruptă ce ne așteaptă, să mai mergem încă 3 km pe asfalt. Dar momentan chiar nu mai avem ce face, așa că mă calmez, trag aer în piept, și mă mai întind în pic în șezlongul natural.

Când simțim că suntem gata, ne ridicăm și pornim. Ne îndreptăm spre stână cu atenție, pentru că vedem un punct ce pare a fi un câine după cum se mișcă. Nu sunt oi la stână, deci n-ar trebui să fie agresiv, dar nu se știe niciodată. Pe măsură ce ne apropiem, vedem niște mișcare totuși, dar nu sunt oi, ci… porci. Apoi vedem și găini și rațe. O adevărată fermă de animale :)

Câinele pare că n-are nicio treabă cu noi, și-apăi chiar cu câțiva metri înainte de stână noi cotim stânga în pădure în căutarea marcajului. Uitându-ne în urmă, devedem câinii și turma de oi venind spre stână. Am plecat la fix!

Ca să găsim marcajul ne uităm un pic și pe aplicația de pe telefon (Osmand), dar nici foarte greu nu e de găsit, chiar dacă nu apare chiar din prima și nu e deloc des.

Însă, odată ochit, ne înscriem pe potecă și îi dăm la vale. Poteca nu pare foarte umblată, dar nici pustie, însă e chiar mai abruptă decât ne așteptam. Pe alocuri mă întreb cum de s-o gândit cineva să facă traseu pe acolo, că sunt locuri unde versanții sunt atât de abrupți încât poteca doar pe niște curbe de nivel atent alese a putut să gestioneze terenul.

Zărim și o ciocănitoare la un moment dat, tocmai ce se pregătea de treabă. În caz că auziți vreodată pe cineva de parcă bate cuie în pădure, să nu vă speriați. E doar o ciocănitoare pe undeva :)

După câteva sute de metri (altitudine) de coborâș abrupt, încep să ne lase picioarele. Pe mine de fapt m-a luat durerea de genunchi de la început, așa că merg destul de teleghidată, dar nu e ca și cum am de ales. Tot înainte!

Mă bucur de pădure, care ascunde tot felul de comori, unele sub formă de ciuperci otrăvitoare – de culoare corai și mov, așa că ne bucurăm doar cu privirea, nu și cu atingerea, și încerc să uit de efort. O fi greu la urcuș, dar nici coborârile nu-s ușoare deloc.

La un moment dat Adi mă întreabă “Ai văzut?” “Ce să văd? Nu.” „Cum, nici n-ai auzit?” „Nuuuu! Ce să aud?” „A trecut un animal super rapid, fix prin fața ta, cred că o căprioară. Chiar n-ai văzut?” „Nuuuu!”

Fix atunci întorsesem capul (deci n-am văzut) ca să-i zic ceva (deci n-am auzit, că apucasem să vorbesc). Așa că am ratat tot momentul. Oricum, se pare că, orice ar fi fost, a trecut cu viteza luminii.

Pădurea de brad se termină și intrăm în cea de foioase. Deja ni se pare că e interminabilă această coborâre și, pe măsură ce înaintăm, se și face din ce în ce mai cald, pentru că suntem foarte jos. Mălaia este la aprox. 500 m altitudine.

Partea bună e că la un moment dat găsesc frăguțe! Extaaaz! Mnomnomnomnom! Ce bune sunt!!!

Ne mai așezăm uneori câteva minute pe o piatră sau un buștean, ceva, doar doar ne-om odihni un pic picioarele. În același timp avem amândoi o stare psihică foarte bună și ne bucurăm de traseu. Doar fizicul are un pic de suferit :)

Ah, dar un pic mai jos ajungem la un pârâu în care ne răcorim un pic. Doamne ce frumoasă este apa! Uneori pe munte nu e nimic mai minunat!

Panta în sfârșit s-a mai domolit, nu mai coborâm atât de abrupt, și picioarele în sfârșit au o viață mai bună. Nu trece mult și vedem într-un final și prima casă, iar în câteva minute călcăm pe asfalt. Dar e doar o uliță, mai avem ceva de coborât până jos în Mălaia.

Ne uităm curioși la case, unele dintre ele pensiuni, însă jos în sat vedem atât case normale cât și unele foarte sărace. Trecem și pe lângă o bisericuță mică. Este albă și foarte frumoasă, dar nu mai suntem în stare să facem o pauză pentru a o vizita mai de-aproape.

Mai întâi trebuie să mâncăm. Ne dăm seama că terasa Dexi, de care ne zic localnicii și care îmi apare și pe google maps, e la 700 de metri spre dreapta, pensiunea fiind la 3 km spre stânga. Dar, din nou, nu avem de ales. La terasă ne așezăm în sfârșit pe scaun și parcă e din ce în ce mai bine. Comandăm ceva bun de papa și apoi mă gândesc să îl sun pe Cosmin să îi spun că am ajuns cu bine. Când colo, ce să vezi? Ei au fost pe Transalpina și în acest moment sunt la 10 minute de Mălaia. Așa nimereală????

Nici nu terminăm de mâncat că apar și ei, comandă câte o ciorbiță și, ca niște oameni cu suflet mare care sunt, se îndură de noi și ne duc cu mașina la pensiune, chiar dacă pentru ei înseamnă să meargă un pic înapoi, nicidecum înainte.

Și uite așa am ajuns noi în sfârșit la pensiune, și, netrebuind să urcăm până acolo pe jos, mi-a trecut toată supărarea și am uitat de toate. Nu voiam decât să fac un duș și să mă bag în pat. Ceea ce am și făcut, nu înainte de a sta jumătate de oră pe terasă, privind la muntele de pe care tocmai coborâsem și inspirând natura de care îmi era atât de dor. N-am rămas noi cu cortul peste noapte, dar e bine și așa!