Galati: ce-a(m) fost si ce-a(m) ajuns

De când am început să scriu pe acest blog, din 2009, m-am tot gândit să public un articol și despre orașul meu natal, Galați. La urma urmei, am tot povestit despre atât de multe altele, atât din țară cât și din afară, și fix despre al meu să nu scriu? :)

Dar dat fiind că merg acasă doar de vreo 2 ori pe an, de Paște și de Crăciun (iar de merg de mai multe ori, de regulă stau foarte puțin), misiunea nu era tocmai una ușoară. De Crăciun e mereu mult prea frig și golaș să faci niște poze ca lumea, iar uneori de Paște era vremea așa urâtă că nu-mi venea nici măcar să ies pe ușă, darmite să cutreier orașul cu aparatul la gât. Astfel că an după an, articolul meu despre Galați era amânat și iar amânat. Până anul trecut.

De Paște m-am dus chitită să ies prin oraș special să fac poze, și din fericire vremea a ținut cu mine. Le-am luat la plimbare atât pe Mama, cât și pe Mătușa mea și prietena mea Laura, și de unde inițial mă gândeam că „scap” repede cu câteva poze colo, câteva poze dincolo, în final mi-am dat seama că am o mulțime de locuri pe care vreau să le fotografiez și o mulțime de povești de spus. Am realizat că nu vreau să scriu un articol banal de genul „Uitați cum este în Galați, minunatul meu oraș natal. Nu-i așa că-i frumos?” :)))) ci vreau să scriu articolul acesta și pentru mine, să depăn câteva amintiri din cei 19 ani pe care i-am petrecut acolo, și de fapt mai mult decât atât, să mă folosesc de ocazia asta pentru că afla mai multe despre istoria lui, și despre istoria familiei mele.

Mai ales că prima descoperire a fost chiar în acele zile de primăvară, când, odată ajunsă lângă clădirea Prefecturii, una din clădirile mele preferate din Galați, am dat cu ochii de un panou pe care erau amplasate multe imagini din Galațiul vechi. Și instantaneu am fost ca și trăsnită. În fața mea se contura un oraș complet nou pentru mine, un oraș cu clădiri de epocă fermecătoare, cu străduțe pietruite pe care se circula cu trăsura trasă de cai, cu oameni îmbrăcați elegant și bărbați ce purtau joben. Dacă n-ar fi scris pe ele “Galați”, aș fi putut jura că sunt de undeva din vestul Europei, din Franța poate.

Toată viața mea nu văzusem nici măcar o clipă astfel de fotografii. Până în acel moment habar nu am avut nici cel mai vag habar că AȘA arătase cândva orașul meu. Am realizat instantaneu că am trăit 30 de ani fără să știu prin ce locuri pline de istorie am copilărit și am călcat de atâtea ori. Și atunci mi-am dat seama că articolul meu va fi mai degrabă despre cum ERA Galațiul, nu despre cum este acum, deși în mod evident voi include și fotografii actuale. Mi-am dat seama că e vital (pentru mine, desigur) să aflu cum s-au pierdut toate acele clădiri și acel spirit, și ce anume a reușit totuși să facă față provocărilor timpului și mai stă în picioare și astăzi.

Astfel că am făcut câteva poze panoului de lângă Prefectură care înfățișa orașul vechi, și m-am gândit că voi porni de acolo.

Odată ajunsă la București, n-am avut timp să mă ocup de ele imediat. Au trecut luni bune până când am deschis din nou folderul din calculator în care îmi copiasem toate pozele ce le făcusem în acele zile. Frunzărind însă prin ele, mi-am adus aminte de pozele pe care le-am făcut cu panoul respectiv, și la o studiere mai atentă, am văzut că într-un colț scria mic mic de tot bvau.ro.

De acolo a început totul. Am intrat pe bvau.ro, care am aflat imediat că este site-ul Bibliotecii V. A. Urechea din Galați, poate cea mai importantă instituție culturală de la noi, și acolo am început să cotrobăi. Nu după mult timp, am găsit raiul: o arhivă întreagă cu fotografiile vechi pe care le văzusem pe acel panou, și multe multe altele în plus. Ce-i drept, speram să le găsesc acolo, dar nu trăgeam nădejde să am izbândă așa repede și așa mare.

Am răsfoit arhiva ore întregi cred. Multe multe pagini de fotografii am avut de analizat, iar fiecare fotografie se încărca destul de greu, dar până la urmă am reușit să-mi salvez în calculator cam tot ce ilustra orașul vechi.

De acolo mai departe nici nu mai știu ce și în ce ordine am făcut. Văzând toate acele fotografii incredibil de fascinante, am intrat într-un fel de vervă greu de explicat, voiam să aflu TOT, ATUNCI, în acel moment dacă se putea. Am citit, am căutat, am cercetat, totul mi se părea atât de interesant, toate indiciile pe care le găseam mă făceau parcă din ce în ce mai curioasă, mă simțeam ca un detectiv care încerca să rezolve cazul vieții :)

În școală nu mi-a plăcut istoria, dar deloc deloc. Și nu pentru că aș fi avut vreun profesor nasol (cu o singură excepție, toți au fost super ok), însă pur și simplu nu se lipea de mine. Am considerat mereu că manualele de istorie (și nu numai) erau pline de o grămadă de informații stufoase și rigide, formulate anevoios, greu de digerat și asimilat de copii, informații care în proporție de minim 80% erau complet inutile (situație care din câte știu încă predomină și astăzi). De astfel asta este părerea mea despre întreg sistemul educațional din România, pe care îl consider total ineficient și gândit prost, dar asta e cu totul alta discuție.

Cert e că eu ASTA aș fi vrut să mă învețe la istorie! Să mi se spună povești interesante despre orașul meu, să mi se arate fotografii, să discutăm pe ele, să aflăm detalii deosebite, nu să fim obligați să învățăm pe de rost anii exacți de domnie a tuturor domnitorilor mai mult sau mai puțin importanți sau toate detaliile complet irelevante din care eram ascultați și pentru care eram notați.

Poate dacă ar fi fost așa, mi-ar fi plăcut și mie această materie, aș fi învățat despre orașul meu natal și așa aș fi rămas și eu cu ceva din tot ce ni s-a predat în școala generală și liceu la istorie.

În schimb, a trebuit acum să pun mâna și să mă informez singură, cu mult după anii școlii. Dar nu-i nimic, a fost mai mult decât captivant. Fiind însă în București, și nu la Galați să pot oricând ieși pe stradă să verific o informație sau să fac o poză, procesul a fost un pic anevoios și încet. Însă cu ajutorul google maps și a paletei largi de informații ce se găsesc pe internet și câteva cărți din biblioteca mamei am reușit să aflu cam tot ce mă interesa, iar anul acesta de Paște când am fost acasă am mai făcut încă un rând de poze prin oraș, de data asta încercând și să reconstitui câteva din fotografiile vechi – un fel de then & now.

Nu consider Galațiul ca pe un oraș turistic (deși eu m-aș duce acolo chiar și doar pentru vederea din Turnul Televiziunii :) și nu sunt ipocrită să spun „vai, este unul dintre cele mai frumoase orașe din România, trebuie neapărat să-l vedeți” doar pentru că e orașul meu natal și-l iubesc, însă fără să fiu subiectivă cred că A FOST unul dintre cele mai frumoase orașe din România până la cel de-al doilea război mondial, și fără îndoială este un oraș încărcat cu foarte multă istorie și cred că pentru orice român e foarte interesant de citit despre el (și pentru gălățeni cu atât mai mult :)

FOARTE SCURT ISTORIC AL ORASULUI GALATI

N-o să încep să povestesc de la așezările neolitice din zonă sau de la prima atestare oficială (la 1445) detaliind fiecare etapă din istorie, ci o să încerc să cuprind esențialul în cât mai puține cuvinte, ca să vă puteți face o idee. Deși prima atestare oficială este la 1445, orașul Galați s-a dezvoltat în mod cert cu mult înainte de asta dintr-un sat de pescari de la Dunăre, ajungând la 1913 cel de-al 3-lea oraș din țară din punct de vedere al populației, devansat fiind doar de București și Iași.

A fost un oraș cu o dezvoltare extraordinară, chiar dacă până în 1821 fusese ars din temelii de nu mai puțin de 3 ori de ruși, otomani și greci. De fapt, după 1830 a început în esență dezvoltarea Galațiului, iar pe la jumătatea perioadei în care a avut regim porto franco (denumită epoca de aur), faima Galațiului devenise atât de mare, fiind mai cunoscut în lume decât în țară, încât oamenii de seamă ai vremii, printre care Alexandru Ioan Cuza și Costache Negri care pregăteau unirea Principatelor Române, se gândeau serios la Galați ca noua capitală a Principatelor datorită comerțului și economiei care erau în avânt.

Asta nu s-a întâmplat (din păcate pentru mine :)) dar continuarea dezvoltării orașului nu a ținut cont de asta. La 1900 existau în oraș nu mai puțin de 40 de fabrici, 16 consulate străine și se inaugura prima linie de tramvai din oraș.

Din păcate, orașul a primit apoi o mare lovitură. În al doilea război mondial, a fost bombardat de aviația germană în retragere. Centrul a fost distrus aproape în întregime.

Punctez mai jos alte câteva detalii importante despre Galați:

În 1857 se tipărește la Galați primul ziar românesc, numit „Gazeta Danubiu”.
În 1911 se dezvelește la Galați prima statuie a poetului Mihai Eminescu din țară/lume.
În 1926 are loc prima cursă aeriană din România. Decolarea s-a făcut de la Galați și aterizarea la București.
În 1989 are loc pe Dunăre, în apropiere de Galați, tragedia navei de pasageri Mogoșoaia, care a fost lovita de o barjă bulgărească și scufundată. A fost cel mai grav accident naval din istoria României. Aproximativ 200 de oameni au pierit în apă atunci și doar 16 au scăpat cu viață.

CE RECOMAND OAMENILOR SA VADA IN GALATI:

Turnul Televiziunii

Poate părea ciudat pentru unii că e primul „obiectiv” pe care-l menționez, dar eu în consider un loc superb de unde se poate vedea Galațiul de la înălțime. Turnul are 110 m și arată destul de neinteresant (spre dezolant) de la sol, însă priveliștea de sus merită toți banii. Până sus se urcă cu un lift, „călătorie” ce costa 5 lei atunci când am fost ultima dată, iar fiindcă sus este un restaurant, acești bani se adaugă ulterior pe nota de plată. N-am încercat, dar presupun că se poate urca și doar pentru a face câteva poze de sus, însă eu personal recomand să rămâneți sus măcar jumătate de oră, mai ales la apus. Mâncarea nu este scumpă, și eventual dacă nu vreți să luați masa, puteți servi doar un desert sau niște băuturi.

Ultima oară când am fost acolo i-am terorizat un pic pe oameni deschizând pe rând toate geamurile posibile și imposibile ca să fac poze din toate unghiurile disponibile, dar măcar mi-am făcut treaba :)

DSC03659Turnul Televiziunii văzut din Grădina BotanicăDSC04062Vedere din Turn DSC04129Combinatul văzut la apus din turn DSC04154Vedere din turn. Grație iluminatului stradal, se pot distinge cu ușurință faleza superioară și faleza inferioară.

Fun facts:

  • În trecut, din acest turn se transmiteau informații despre posibilele nereguli de securitate ce vizau partea de Sud și Est a țării
  • Restaurantul din turn este amplasat la cea mai mare înălțime din țară, și este în top 5 și pe plan internațional

Amintirile mele:

  • Cât am stat în Galați nu îmi amintesc să fi urcat sus niciodată :P Abia după ce am plecat la facultate am urcat o dată prin 2007 și altă dată în 2014, când am mers acasă de Paște.

Biserica fortificată Precista

Se află lângă Parcul „La elice” de lângă faleză, și este cea mai veche construcție din oraș. Datează din 1647, și a suferit multe distrugeri de pe urma războaielor cu rușii, austriecii sau turcii. Recomand din suflet să-i vizitați grădina și interiorul, e o adevărată operă de artă.

DSC03813-2

Fun facts:

  • O legendă spune că de sub biserică pornește un tunel săpat în urmă cu 300 de ani pe sub albia Dunării, legând malul gălățean de cel tulcean
  • Este însă o certitudine că între Biserica Precista și Biserica Sf. Gheorghe a existat o galerie cu lungime de 300 de metri care făcea legătura între cele două lăcașuri de cult

Amintirile mele:

  • Tot după ce am plecat la București am dat o mai mare importanță acestui obiectiv deosebit, când am fost acolo la nunta unei colege de liceu. A fost superb.

Faleza Dunării

Unul dintre cele mai deosebite locuri cu care se poate mândri Galațiul este faleza. Are o lungime de aproximativ 2 km, și reprezintă un loc genial de promenadă și recreere, de care gălățenii profită din plin. Mai mult decât atât, avem de fapt atât o faleză inferioară, pe malul Dunării, cât și o faleză superioară, adică 2 x 2 km de promenadă, între ele existând din loc în loc trepte de legătură. Și există chiar și o a treia alee micuță de promenadă, care pornește de la Biserica Precista și care reprezintă un balcon deosebit cu o perspectivă și mai frumoasă. Bine, atâta doar să nu vă duceți pe Faleză în Duminica Paștelui, că o să vă călcați în picioare cu toți gălățenii :)

Dacă ați mers să vizitați Biserica Precista, coborâți pe treptele de vis-a-vis de Parcul „La elice” și de acolo începe propriu-zis faleza inferioară, spre dreapta. Tot acolo sunt și câteva restaurante pe apă, dar n-aș ști pe care să vi-l recomand, că n-am mai fost la niciunul de o mie de ani.

DSC03680 DSC06510 DSC06569 DSC06579DSC03993 DSC06610DSC06632

Fun facts:

  • Veți observa cu ușurință că atât pe faleza inferioară cât și pe cea superioară există o serie de sculpturi metalice cel puțin ciudate. Sunt 24 la număr și au fost realizate în timpul Simpozionului Național de Sculptură în Metal în anii 1976, 1977 și 1991. Galațiul se mândrește cu faptul că sunt unice în țară, dar dacă mă întrebați pe mine, mie nu mi se par chiar un motiv de mare mândrie :))

Amintirile mele:

Când eram mai micuță și mă jucam doar în fața blocului, abia așteptam să mă fac mare și să am voie să ies în oraș ca să mă duc pe faleză. Era… „the shit”! :))))

  • Locului de vis-a-vis de Parcul „La Elice” i se spune „la zid” (sau cel puțin așa i spuneam noi pe vremea mea :) De acolo încep treptele pe care se poate coborî spre faleză, și acolo ne dădeam de multe ori întâlnire între noi când ieșeam în oraș sau mă întâlneam cu prietenii din gașca de role, cu care niciodată nu trebuia să ne stabilim o oră, că n-aveam cum să ne întâlnim într-un loc sau altul.
  • A fost o vreme foarte frumoasă aceasta când am umblat pe role prin oraș. Se întâmpla când eram în clasa a 9-a și a 10-a. În a 9-a mi-am luat role, și într-o zi, plimbându-mă prin oraș, au venit niște băieți la mine să mă întrebe dacă nu vreau să „hang out” cu ei. Și am zis da. Erau niște băieți foarte de treabă, și uite așa am intrat în gașca de rolleri a orașului (se mai dădeau și alții pe role, dar nu erau așa cool ca noi :)))))). Inițial cred că eram singura fată, pe urmă au mai apărut una două parcă, dar nu mai știu exact. Nu ne dădeam niciodată întâlnire la oră fixă, nu aveam numerele de telefon ale nimănui, și pe unii nici măcar nu știam cum îi chema dincolo de numele mic sau poreclă, ci pur și simplu în week-end îmi puneam rolele în picioare, coboram spre centru, și acolo inevitabil mă întâlneam cu ei într-un loc sau altul. În perioada aceea, nici măcar nu aveam alți pantofi decât cei cu care mă duceam la școală, pentru că în rest umblam numai pe role. Chiar și la film mă duceam pe role :)
  • După ce am plecat eu la facultate, faleza inferioară a fost inundată de 2 ori (în 2005 și 2010), în 2010 chiar foarte serios. Practic nu se mai puteau coborî până jos toate treptele de la zid, atât de sus era apa.

Grădina botanică

Un alt loc bun de vizitat în Galați este Grădina Botanică, mai ales primăvara. E unul dintre cele mai mari complexe botanice din țară, și include și un muzeu, acvarii cu pești, un planetariu și un observator astronomic. Denumirea completă este de fapt Complexul Muzeal de Științele Naturii „Răsvan Angheluță”. Prețuri și program găsiți aici. Atenție că se plătește și taxă foto (10 parcă era în 2014).

DSC03622

STRADA DOMNEASCĂ

„Este prin excelență strada elitei. Este un fel de Calea Victoriei, dar îndoit mai largă, cu trotuare mai largi, plantate cu tei mirositori și castani stufoși. Este unică în țară la noi prin aspect, curățenie și lungime, măsoară vreo 4 km, de la Centru pana la Vadul Ungurului”, spunea Gheorghe Cristescu în „Farmecul Dunării și Galații”.

Iar Munteanu Bârlad scria de asemenea în „Galații” că: „Lungimea Străzii Domnești de la Piața Regală la Parcul Carol este de 4 km. De la noul Palat al justiției și până la capăt este plantată cu tei. De la Piața Regală la Palatul Justiției sunt magazinele cele mai mari și mai luxoase așa cum se văd în marile orașe occidentale”.

Acestea se întâmplau până la al doilea război mondial. Din păcate, la bombardamentele din 1944 s-a distrus Piața Regală, o minunăție de piață (voi include un pic mai jos poze) ce reprezenta pe atunci Centrul, și o bună bucată din Strada Domnească, ce pornea din Piața Regală.

Acum Strada Domnească nu mai pornește din Piața Regală, pentru că pe locul fostei Pieței Regale, în perioada comunismului s-a construit ceva ce n-are nici cea mai vagă legătură cu ce fusese până atunci: un centru ce nici măcar nu i-aș putea zice propriu zis centru, pentru că este mai degrabă o intersecție în T a 2 străzi, și doar în fața hotelului Dunărea există o mică piațetă pietonală + două părculețe pe partea cealaltă.

DSC06418DSC06330

Singurul lucru care mai aduce aminte de Piața Regală este statuia lui Costache Negri, ce a fost amplasată la doar câteva zeci de metri de locul în care se afla pe vremuri în mijlocul Pieței Regale. Iar primăvara statuia este îmbrățișată de florile din imenșii copaci de magnolie din părculețul de lângă Hotel Galați.

statuie piata regala

Dacă începem să pășim pe strada Domnească, după ce ajungem la Parcul Eminescu (pe stânga), încep încet să apară și locuri sau clădiri care au supraviețuit bombardamentelor. Din păcate, multe au fost lăsate în paragină și stau să se prăbușească la primul cutremur mai serios, dar din fericire sunt și clădiri restaurate care pot fi admirate în toată splendoarea lor.

Parcul Eminescu

Parcul Eminescu se numea pe vremuri Parcul Municipal, și a fost amenajat în anii 1880-1881, în stil englezesc. Acum este monument istoric, încă mai păstrează câțiva arbori contemporani cu Eminescu, podul rustic superb de peste lăcușor și, desigur, statuia lui Eminescu, prima statuie din țară/lume a poetului, deși acum nu se află pe primul loc pe care a fost amplasată.

DSC03855

Fun facts:

  • Cred că până acum, dacă este vreun lucru pe care lumea îl știe despre Galați, este acela că în mod complet bizar, în fiecare an de ziua poetului, statuia este vandalizată de un hoț care fură mâna muzei. De 15 ani. Și lucrul și mai bizar este faptul că niciodată hoțul nu este prins. E un fel de râsu plânsu, dat fiind că s-au luat măsuri, gen gardieni permanenți și camere de luat vederi, și tot degeaba. Astfel că de 2 ani încoace, mâna (care este o copie acum, desigur), este păstrată în depozitele Primăriei și este pusă la statuie doar în zilele în care se omagiază poetul. În rest, e înlocuită cu un buchet de flori care de cele mai multe ori este, în mod evident, ofilit.
  • Înainte de a fi parc, acel loc era depozit de gunoaie (adică înainte de 1880).

Amintirile mele:

  • Am o amintire tragicomică din Parcul Eminescu de când eram micuță. Eram cu mama prin parc și mă jucam pe marginea lacului, iar la un moment dat am căzut. Lacul nu era plin, deci nu era problemă să mă înec, și nici adânc, deci nici nu m-am lovit, atâta doar că era într-o stare jalnică, cu bălți cu microorganisme mustind a mușchi și alte asemenea oribilități, iar eu eram îmbrăcată frumos, cu o fustiță de blugi (cu volănașe!! :)), pentru că după asta urma să mergem la ziua cuiva, sau ceva de genul ăsta. Iar eu am căzut cu fundul în baltă :)))) și m-am ridicat de-acolo cu o mare pată verde pe fustă. Țin minte că am mers repede la verișoara mamei mele acasă, care stătea undeva cât de cât aproape, și am rezolvat într-un fel sau altul, dar nu mai știu exact cum.
  • Ceva ani mai târziu, dacă nu mă înșel fix în spatele statuii lui Eminescu, mi-a cerut prietenia un băiat. Am zis da :))

Alipit de Parcul Eminescu este Cinema Central, care există din 1895. În școală și liceu am mers de multe ori la film acolo, și se duceau tinerii la greu, iar mama mi-a zis ca pe vremea ei se stătea chiar și la cozi interminabile. Din păcate, de mulți ani Cinema Central a devenit doar o altă clădire abandonată, și mai mult decât atât, aceeași a fost și soarta tuturor celorlalte cinematografe din oraș (numai în centru mai erau încă vreo două) și Galațiul nu mai are în prezent niciun cinema. Trist…

Din păcate vis-a-vis de Parcul Eminescu nu se mai află clădirile superbe de altă dată, ci marele magazin Modern, o clădire comunistă care ulterior a fost transformată în Winmarkt.

Gradina din centruDin păcate pozele nu sunt făcute chiar din același loc, pentru că nu m-am putut poziționa corect din cauza unor copaci, dar podul împletit este același.

Rămânând însă pe partea cu Cinema Central, să nu uităm să ridicăm ochii și vom vedea niște ferestre și niște ornamente superbe de la 1924 și 1939.

DSC06374

Biserica greacă

Tot pe partea stângă, imediat după Cinema Central, urmează Biserica Greacă. Construită la 1864 de negustori greci, a suferit de-a lungul timpului mai multe lovituri, precum incendii sau cutremure, iar în cutremurele din 1940 chiar a pierdut 2 turle foarte frumoase din partea frontală. În rest, s-a păstrat până în zilele de astăzi aproximativ la fel.

biserica greaca

Amintirile mele:

  • La Biserica Greacă era un alt punct de întâlnire între rolleri. Veneam foarte des aici, și stăteam la vorbă sau ne învârteam în piața de lângă ea. Pe vreme aceea, în partea stângă (cum ne uităm la intrarea în biserică) era un loc care se numea „melcul” și acolo stăteam de multe ori (nu mai țin minte dacă erau bănci sau stăteam pur și simplu pe ce apucam). Din păcate acel loc cu multe amintiri pentru mine a dispărut, pentru că după ce am plecat eu la facultate la București s-a construit în locul lui un sediu al poliției. Arată oribil, bineînțeles.
  • Un alt loc interesant este în dreapta bisericii, unde, dacă ridicăm un pic capul, putem vedea niște brâne radiale unite printr-o brână semicirculară. Acolo sus se poate urca pe niște scări un pic ascunse dar foarte ușor de găsit dacă ne apropiem. Nu e cine știe ce, dar e un loc drăguț, unde urcam de multe ori dacă voiam să vorbim ceva în secret :P

Palatul Simion Gheorghiu

Întorcându-ne la strada Domnească, chiar vis-a-vis se află Palatul Simion Gheorghiu, un monument istoric de la 1925 care din păcate a fost lăsat în paragină și acum este și încadrat în clasa I de risc seismic, deci probabil nu va mai supraviețui săracul foarte mult. Trist…

palatul simion gheorgiu

Amintirile mele:

  • Dacă nu mă înșel am intrat o singură dată în această clădire, în liceu, când la etajul 1 era ceva bodegă. Am intrat cu niște prieteni fugitiv (căutam pe cineva cred), după care am plecat. Am senzația că încă de pe atunci (anul 2000) era într-o stare destul de rea.

Primăria (Grand Hotel)

Un pic dacă mai înaintăm pe partea dreaptă, vom ajunge la Primărie, clădirea fostului Grand Hotel, un monument istoric construit la începutul secolului XX. Clădirea nu este ceva care să ia ochii din prima, dar dacă ne uităm mai atent, este foarte deosebită prin cele două bovindouri (cele două părți ușor ieșite în afara construcției), ornate la partea de jos cu o decorație de tip „scoică”, și alte elemente neoclasice și baroce.

primaria

Universitatea (fostul Palat de Justiție)

Imediat după Primărie este o statuie a lupoaicei cu pui, copie după cea din București, și vis-a-vis de aceasta este sediul Universității Dunărea de Jos. Este o clădire construită la 1913 cu destinația de Palat al justiției. Este o construcție opulentă, cu multe decorațiuni interesante, și merită văzută și pe interior dacă este posibil.

DSC06463

Casa Lambrinidi

Dacă rămânem pe aceeași parte cu Universitatea, după ce traversăm Strada Universității ajungem la frumoasa Casă Lambrinidi, una dintre acele monumente istorice care nu au fost lăsate de izbeliște. A fost construită la 1879 de un comerciant prosper. A fost apoi sediul Curții de Apel, al Liceului Mihail Kogălniceanu și, după cutremurul din 1940, al Primăriei. Acum este Regionala CFR.

Fosta casă Lambrinidis, construită în 1880 şi cumpartă de Primăria Galaţi cu destinaţia de a fi Curte de Apel. 15.XI.1902

Teatrul Dramatic

Mergând un pic mai departe tot pe partea stângă a străzii, ajungem la Teatrul Dramatic „Fani Tardini”. Este o clădire construită la 1931 în stil neoclasic pentru Societatea Culturală V.A. Urechea (aici a funcționat inițial Biblioteca V.A. Urechea).

DSC03890

Amintirile mele:

  • Nu am fost un copil obraznic, dar în clasa a 7-a (sau așa ceva), când am venit la un spectacol cu clasa, am fost dată afară din sala de spectacol pentru că mă conversam cu o colegă :))) Ce pot să spun, aveam treburi importante de discutat :))

Palatul administrativ (Prefectura)

Chiar vis-a-vis de Teatrul Dramatic se află clădirea mea preferată din oraș, Prefectura, un monument istoric superb construit la 1904 cu destinația de Palat Administrativ, reprezentativ pentru stilul neoromânesc. În plus, pe fațadă se regăsesc elemente romantice care aduc o sugestie venețiană, poate nu întâmplător într-un oraș care pe vremea aceea era principalul port al României.

Palatul Administrativ 1940

Casa Balș

Un pic mai mult dacă mergem mai departe, ajungem la „Parfumul Teilor”, și pe partea stângă avem Casa Balș.

DSC06175-Edit

Imediat ce am descoperit-o a devenit o a doua clădire preferată a mea din Galați. Cărămida aceea superbă, decorațiile, mascaroanele, ușa… Doamne acea ușă! Este o minunăție! Am pus mâna pe lemnul vechi și am încercat să-mi imaginez cum arăta la 1913, când a fost construită clădirea.

DSC06188-Edit

Este un model de casă franțuzească, clădită de meșteri levantini. Din păcate, se pare că a cam fost lăsată de izbeliște, deși au fost promisiuni de renovare. Sper din tot sufletul ca această comoară să fie salvată.

Casa Bals (2)

Aleea Primăverii

Chiar înainte de Casa Balș se află Aleea Trandafirilor (Casa Balș este pe colțul dintre Strada Domnească și Aleea Trandafirilor). Dacă intrăm pe această alee, lată doar cât o mașină și un pic, descoperim parcă cu totul altă lume. O lume liniștită, atât la propriu cât și la figurat, cu clădiri de diverse stiluri arhitecturale, din diverse perioade, dar care parcă nu are nimic de-a face cu restul Galațiului de astăzi.

DSC03756

Imediat după Casa Balș de exemplu, se mai găsește o casă absolut superbă cam din aceeași perioadă dar foarte diferită, cu niște decorații incredibil de frumoase cu mozaic verde/albastru, dar care din păcate are și multe semne de degradare, deși este locuită. Recomand din suflet o plimbare până în capăt pe această alee.

DSC06196 DSC03755 DSC06197

Amintirile mele:

  • Ironia face ca eu în timpul liceului să nu fi trecut niciodată pe această alee, deși era în drumul meu spre liceu. De zeci, poate sute de ori am coborât din maxi taxi la Parfumul teilor, am traversat strada, și apoi, pentru a ajunge la liceu, urmam o cale paralelă cu Aleea Trandafirilor, cu doar vreo 15 metri mai la dreapta. Astfel că n-am călcat niciodată pe acolo. N-am știut niciodată ce comori ascunde, dar probabil că nici n-aș fi știut să le apreciez la vremea aceea…

Casa Costache Plesnilă (sediul Viața Liberă)

Chiar vis-a-vis de Casa Balș se află încă un monument istoric, Casa Costache Plesnilă, în prezent sediul ziarului Viața Liberă. A fost construită la 1910 ca imobil de locuit, după care a trecut în proprietatea statului și în final a fost cumpărată de Viața Liberă. Nu este întreținută cine știe ce, dar un pic un pic a fost îngrijită.

Când am fost de Paște la Galați și am trecut pe acolo, întâmplător am trecut pe-acolo în lunea Paștelui și, găsind-o deschisă, am îndrăznit să intrăm (eram cu Mama). S-a uitat femeia de servici cam ciudat la noi când i-am spus că doar ne uităm și noi un pic, că e monument istoric, dar ne-a lăsat în pace. Ba chiar am urcat până la etajul 1. Nu am găsit să fie foarte interesantă pe interior, cu excepția unei scărițe de lemn în spirală pe care am zărit-o la etajul 1, pe care tare aș fi vrut să mă strecor să văd unde duce, dar în rest nici nu cred că păstrează prea multe elemente originale, așa că nu prea mă mir.

Casa Auschnitt

Următoarea casă, tot pe partea dreaptă, este Casa Auschitt, o clădire impunătoare care nu poate fi ignorată. A fost construită în jur de anul 1900, și a fost cumpărată de marele industriaș Max Auschnitt în anul 1921 de la fostul proprietar Cllimis, unul dintre cei mai bogați oameni ai orașului pe vremea aceea. A fost ulterior sediul Consulatului Italian.

DSC06248

Amintirile mele:

  • Prin clasa a 10-a cred, era aici un local pe care, nu mai știu exact de ce, l-am frecventat o perioadă. Cred că am primit și un ineluș în clădirea asta :))

După Casa Auschitt mai urmează, tot pe dreapta, încă 2 clădiri care cred că sunt tot monument istoric (sau ar trebui să fie, mai ales că sunt întreținute), dar din păcate nu știu nimic despre ele. Apoi urmează un gang foarte interesant ce duce imediat spre gară, gang pe care mi-a spus Mama că Mamaia îl folosea mereu ca să scurteze drumul spre gară și gonea prin el dacă era în întârziere. Merită încercat dacă ajungeți pe acolo (mai ales primăvara/vara când e verde), vă scoate imediat la o altă zonă veche și deosebită a Galațiului, unde se găsesc chiar și câteva felinare.

Chiar vis-a-vis de acest gang (exact unde e trecerea de pietoni) mai este o casă foarte interesantă care are chiar și marchiză, dar din păcate nu e în stare foarte bună. Casele deosebite continuă una lângă alta și dincolo de asta, atât pe o parte și cât și pe cealaltă, dar din nou nu prea am aflat detalii despre ele. Una dintre ele mi-a atras atenția în mod deosebit (cea imediat după cea cu marchiză), în special datorită balconului din lemn și a decorațiilor deosebite de la ferestre. A fost construită în jur de 1920 și a fost sediul Consulatului Spaniol.

DSC06253

Grădina Publică

Mergând un pic mai departe pe Domnească, ajungem la un moment dat la Grădina Publică, cu intrarea pe partea dreaptă. Grădina Publică este cel mai mare parc din Galați și a fost declarată monument istoric, fiind amenajată pentru prima dată în 1846. Dacă mergeți pe aleea principală până în capăt, veți ajunge la un punct de priveliște spre Lacul Brateș și gara orașului (de regulă în acel loc sunt lăsate de izbeliște multe trenuri sau vagoane foarte vechi).

DSC03768

Amintirile mele:

  • Acolo făceam vara antrenamentele de patinaj pe role. Timp de vreo 2 ani am făcut în copilărie patinaj viteză, iar vara neavând gheață la patinoar, ne antrenam pe role, și grădina publică era un loc ideal pentru asta.
  • De vis-a-vis de intrarea în Grădina Publică am plecat cu mașina în examenul auto în clasa a 12-a. Am avut niște super emoții (nici nu știu cum am fost în stare să conduc ca lumea în asemenea stare) dar am reușit să iau examenul din prima :D

STRADA EROILOR

Strada Eroilor (fostă Codreanu) este o altă stradă plină ochi cu monumente istorice. Cel mai interesant sector are doar 300 de metri și este cel cuprins între strada Domnească (de la Teatrul Dramatic) până la Strada Bălcescu. Pe acești 300 de metri s-au păstrat aproape toate clădirile construite la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX și se găsesc monumente istorice unul lângă altul.

Pornind de lângă Teatrul Dramatic pe Strada Eroilor, prima casă mai deosebită este după aproximativ 100 de metri, pe partea stângă. Este roz și acum este ocupată de Farmacia Sabrina, dar altceva nu știu nimic despre ea decât ce se vede cu ochiul liber. Sus se poate vedea foarte clar anul construcției: 1889.

DSC06239

DSC06226

Exact vis-a-vis de casa roz sunt două case alipite dar destul de diferite, cu niște decorațiuni extrem de interesante, cu accente Art Nuveau.

DSC06236

Următoarea casă de după acestea două, pe aceeași parte, este de asemenea construită aproximativ în aceeași perioadă. Nu știu nimic despre ea, însă știu sigur că datează din aceeași perioadă pentru că am recunoscut-o într-o fotografie veche în care apare pe partea stângă. Întorcându-mă cu fața spre Prefectură, pe care o lăsasem în spate, am încercat să reconstitui acea fotografie veche, uimită fiind de faptul că aproape toate clădirile de atunci se mai păstrează și acum, și cred că e printre puținele străzi din Galați (dacă nu singura) unde se mai întâmplă asta. Atâta doar că acum, față de atunci, sunt copaci mari pe trotuare, care maschează unele clădiri, însă vă asigur că diferențele sunt foarte mici.

strada codreanu (Eroilor)

Mergând mai departe, tot pe partea dreaptă urmează fostul Teatru Gulliver (din păcate clădire părăsită în prezent) și Casa Kalavrezo, de asemenea două clădiri de la sfârșitul secolului XIX. O încercare de reconstituire am făcut și aici:

Strada Codreanu  Casa Kalavrezo

Casa Kalavrezo este în prezent Sediu secundar al Consiliului Județean Galați, cu sediul principal în clădirea galbenă frumoasă de vis-a vis.

DSC06366

Această frumoasă casă galbenă a fost construită la începutul secolului XX și a servit pe rând în trecut ca sediu antebelic al Consulatului Cehoslovac, apoi ca Palat al Pionierilor, apoi casă de protocol a lui Ceaușescu, și după 1990 sediu al Inspectoratului Județean pentru Cultură Galați. Casa alăturată a fost proprietatea aceluiași Kalavrezo și în prezent aparține tot de Consiliul Județean Galați.

Casele vechi continuă și mai departe pe strada Eroilor, dar din păcate nu mai sunt la fel de îngrijite. Am găsit însă pe gardul uneia dintre ele anul 1894, iar dacă nu mă înșel este chiar casa în care am venit o dată, când eram în liceu, să fac niște teste alergologice (era un cabinet medical). Nu știu sigur dacă e această casă sau e una un pic mai la dreapta sau mai la stânga.

ALTE LOCURI ISTORICE DIN GALATI (pentru pasionati):

Liceul Vasile Alecsandri

La doar câțiva pași de Str. Eroilor cu Str. Bălcescu se află Liceul Vasile Alecsandri, liceul unde am învățat și eu, una dintre cele mai vechi instituții de studiu liceal din țară, fiind construită la 1867 cu funcția de gimnaziu.

LVA (2)

Fun facts:

  • Până în 1892 nu a avut nici un fel de nume. La 17 septembrie 1892, directorul Al. Nicolescu a propus ca liceul să se numească „Vasile Alecsandri”.

Amintirile mele:

  • Am atât de multe amintiri legate de acest liceu încât n-aș ști cu care să încep. Am fost vremuri bune și vremuri mai puțin bune, și nu mă număr printre acei oameni care consideră că liceul a fost cea mai frumoasă perioadă din viața lor, însă au fost 4 ani decisivi pentru viitorul meu, fără de care n-aș fi omul care sunt acum.
  • Ce mi se pare cel mai curios este că am mers zi de zi la cursuri în această clădire și niciodată n-am știut istoricul său. Nici măcar nu mi-am pus problema că e o clădire veche, darmite una cu o însemnătate atât de mare. Ce copil ignorant eram :))
  • Mamaia mea a lucrat aici ca magazioner la cantina și căminul liceului, cu mulți ani înainte să mă nasc eu.
  • Când am trecut clasa a 10-a (în anul 2000) denumirea s-a schimbat din Liceul Vasile Alecsandri în Colegiul Național Vasile Alecsandri.

Clădirea Farmaciei Ținc (azi Muzeul Colecțiilor)

Tot în zonă, pe strada Eroilor colț cu Strada Traian se află una dintre cele mai frumoase clădiri din Galați. A fost construită la 1900 cu dublă funcțiune, de farmacie și locuință, și din fericire a fost restaurată curând, găzduind în prezent Muzeul Colecțiilor.

farmacia tincDin păcate când am mers în aprilie să fac poza, strada era în renovare și arăta destul de dezolant zona. Va trebui să revin cândva să o refac.

Amintirile mele:

  • În clasa a 12-a am descoperit cu fascinație tramvaiul :)))) Nu circulasem cu tramvaiul aproape deloc până atunci, și am realizat brusc într-o zi că în loc să iau maxi taxi și să cobor la Parfumul teilor și apoi să merg pe jos până la liceu, pot să iau tramvaiul fix din fața blocului, să cobor la Piața Mare (fix unde e Farmacia Ținc) și să merg de acolo pe jos până la liceu. Era cam tot aia, dar probabil mă săturasem până peste cap de maxi taxi și tramvaiul era ceva cu totul și cu totul nou :)) Cu toate astea, n-am băgat în seamă Farmacia Ținc de nicio culoare, deși treceam pe lângă ea în fiecare zi. Posibil să nu fi fost renovată pe atunci, dar oricum.

Casa Robescu (azi Palatul Copiilor)

O altă clădire extrem de deosebită se află pe strada Mihai Bravu. Culmea este că eu m-am dus pe această stradă ca să fac această reconstituire:

strada mihai bravu

Știam că clădirea albă de pe dreapta încă mai există (Casa Zamfiratos construită la începutul secolului XX, astăzi Hidrotehnica), dar când am ajuns acolo, am descoperit cu mare uimire clădirea de după aceasta, care, din cauză că este mai retrasă un pic față de marginea străzii, nu se vedea în poza cea veche. Însă este o adevărată operă de artă, construită la 1896 de către arhitectul Ion Mincu, în spiritul caselor țărănești subcarpatice, iar decorațiunile din ceramică m-au impresionat foarte tare. Mai multe despre arhitectura ei, pentru cine e curios, se găsesc aici.

Prin toate elementele deosebite pe care le prezintă, Casa Robescu, astăzi Palatul Copiilor, reprezintă o raritate arhitectonică în județul Galați.

DSC06652DSC06551

Întâmplător, când am ajuns acolo, chiar în duminica Paștelui, spre maxima noastră uimire, am găsit poarta deschisă. Așa că am intrat :))) Și apoi am găsit și ușa descuiată, așa că am intrat și pe aceea :)) În interior era o activitate cu copii, și de aceea era deschis. O tânără a auzit ușa și a coborât să vadă cine e, și i-am spus că doar ne uităm un pic și n-a avut nicio problemă. Interiorul nu l-am găsit extrem de interesant, probabil că nici aici nu se păstrează foarte multe elemente originale, dar asta poate și în comparație cu exteriorul.

DSC06555

DSC06558

Amintirile mele:

  • Eu personal nu cred să fi fost vreodată în această clădire, dar Cristi, imediat ce am ajuns, mi-a zis: „măi eu cred că am venit o dată aici când eram mic, să învăț traforaj” :)))

Fostul sediu Navrom

După mulți ani de neglijență, clădirea a fost restaurată recent și arată în regulă acum, păcat însă că atunci când am trecut eu pe acolo aspectul era stricat de un mare banner de închiriere. Nu am găsit anul exact al construcției și nici măcar perioada, dar se pare că exista deja pe la 1900 și era una din filialele Băncii Comerciale Române, iar mai târziu a fost sediu Navrom.

Din păcate, clădirile superbe din stânga nu mai există. Și nu pentru că ar fi fost bombardate în 1944 sau pierdute în vreun incendiu sau cutremur, ci au fost dărâmate de comuniști. Erau unele dintre cele mai frumoase clădiri din oraș…

strada colonel boila

Dacă urcăm însă pe străduța de lângă această clădire (Portului, fostă Speranței, fostă Colonel Boyle, mai găsim însă câteva case vechi ce au supraviețuit masacrului. Am găsit spre exemplu o casă ce avea pe poartă trecut anul 1882, o casă superbă cu o statuetă pe mijloc la etajul 1. Este din păcate în stare cam proastă, fiind renovată în mod oripilant doar pe jumătate, și nici jumătatea aceea nu cred că-i renovată cum trebuie, cred că e de fapt un fel de spoială pe afară, în stilul „pe-afară vopsit gardul, înăuntru leopardul”. Păcat, mare păcat….

DSC06401

Interesant însă la această casă este mai ales o plăcuță a companiei de asigurări Dacia Romania, înființată la 1871, un element foarte greu de observat la o privire rapidă, dar care din fericire s-a păstrat de-a lungul anilor.

DSC06402

DSC06403

Palatul Navigației (Gara fluvială)

Tot în această zonă se află și impunătoarea și eleganta clădire a Palatului Navigației, construită la 1912 de arhitectul Petre Antonescu, același care a construit și Primăria capitalei și Facultatea de Drept din București.

Momentan din păcate nu mai există curse pe Dunăre (existau pe rutele Galați – Brăila, Galați – Tulcea, etc) dar mi-a povestit Mama că o dată când era în anul 4 de facultate și i-au dus undeva lângă Hârșova la decorticat orez pe câmp ca să facă practică agricolă (undeva prin anul 1977), a fugit de acolo mai întâi cu autostopul și pe urmă cu vaporul pe Dunăre :)) Când am întrebat-o de ce, mi-a zis: „păi după ce că era groaznic, adică ne cazaseră într-o fostă cazarmă militară unde ne chinuiam vai de noi să facem duș și erau și geamuri sparte și ne îmbolnăveam, m-am enervat în momentul în care, după ce ne-au zis inițial că trebuie să stăm 2 săptămâni, când au expirat cele 2 săptămâni ne-au zis că mai trebuie să stăm încă o săptămână. Atunci am zis gata, eu plec!” :))) Așa că a ieșit la șosea, a luat-o o mașină care a dus-o până la debarcaderul din Hârșova, și de acolo a luat vaporașul spre Dunăre spre Galați (schimbând undeva pe drum, parcă la Tulcea) și s-a dus acasă unde a stat binemersi o săptămână să se relaxeze, în timp ce fetele care nu avuseseră curaj să plece încă mai lucrau pe câmp :))

palatul fluvial

Strada Gării

Dacă ajungeți să treceți cumva prin gara Galați (o clădire monstruoasă, construită acum câțiva ani în locul vechii gări) aruncați un ochi și pe Strada Gării, pe care încă se mai păstrează câteva clădiri monument istoric. N-arată cine știe ce, dar am încercat totuși să fac un Then & Now:

strada garii (2)

Muzeul Cuza Vodă

Pe strada Alexandru Ioan Cuza, aproximativ în spatele Prefecturii, se află locuința restaurată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, transformată în Muzeu. În fața casei există un mic părculeț în care se poate intra oricând, căci casa nu are gard.

DSC04039

Amintirile mele:

  • Nu mai știu exact din ce motiv, dar în clasa a 12-a veneam des aici în părculeț (în muzeu nu cred că am intrat vreodată). Probabil îmi plăcea că era liniște și nu era mai nimeni pe acolo niciodată.

Casa Duca

O casă care am descoperit cu mare bucurie pe google maps că încă mai există, total întâmplător, însă când m-am dus cu fotografia veche pe telefon ca să fac un Then & Now, am constatat cu mare tristețe că, de unde oricum era într-o stare proastă, acum nici măcar nu mai era toată în picioare. De la momentul la care fusese făcută poza cu mașinile google și până acum (aprilie 2015). Din păcate probabil în scurt timp va fi ca și cum n-ar fi existat niciodată :(

casa duca (2)

ALTE LOCURI CU AMINTIRI (pentru mine)

Fata pe valuri (Nespălata)

În mod categoric orice gălățean și-a dat cel puțin o dată întâlnire cu cineva la Nespălata. Foarte puțini oameni de fapt știu că această Nespălată are și ea un nume, și anume Fata pe valuri. Asta pentru că nimeni nu îi spune așa :))

Este o statuie din zona Centrală semnată Constantin Baraschi (sculptor de renume, autor și al unor altoreliefuri de pe Arcul de Triumf bucureștean), amplasată în 1966.

DSC06484

Personal consider această sculptură (de fapt peștii aceia aurii) destul de kitschoasă. Cu greu am reușit să-i fac o poză mai de Doamne-ajută :))

Nu știu exact de ce a ajuns săraca să aibă porecla Nespălata, dar înclin să cred că a fost o perioadă în care fântâna arteziană nu a funcționat.

Aleea Domnească

Este o alee pietonală foarte frumoasă, cu băncuțe, umbrită de copaci înalți, ce pornește de la Nespălata și se termină la Parcul „La Elice”, unind Centrul cu Faleza. Țin minte că eram eu mică atunci când a căpătat statut pietonal. Înainte se putea circula cu mașina pe ea.

aleea domneascaDin păcate Restaurantul C. Em. Vretton din stânga pozei vechi nu mai există

Păpădia

În fața Casei de cultură a sindicatelor se află o fântână arteziană sub formă de păpădie realizată în 1974 de sculptorul Mircea Roibu, după o sculptură pe care a văzut-o în Japonia.

Îmi amintesc cu drag că aici la Casa de Cultură am făcut balet când eram mică. Aveam un profesor foarte sever, care ne acompania la pian, și mai răcnea din când în când de acolo, dar ne obișnuisem cu el, era inofensiv :))

DSC03782

Țin minte o dată că am avut un spectacol (era ceva cu pinguini… nu mai știu exact) și mă pusese pe mine cap de formație, și la prima repetiție, în loc să conduc șirul spre public, l-am condus cu spatele la public. Apăi de unde să știu eu în ce parte e sala dacă cortinele erau trase? :))))

Școala nr. 7

Este prima școală la care am mers, care era foarte aproape de blocul meu. Am studiat aici în clasele 1-3, după care mama m-a mutat la școala unde era ea profesoară.

Școala Petre Țuțea (nr. 10)

Am venit aici din clasa a 4-a, iar în clasele 5-8 am avut-o pe mama ca dirigintă.

Casa roșie (Casa de cultură a tineretului)

Aici am avut balul bobocilor în clasa a 9-a :) Iar când era micuță, prin clasa a 5-a sau așa ceva, aici am fost o dată la un concert Giulia pentru copii :)))) (Giulia e din Galați în caz că nu știați, și e de-o seamă cu mine).

Înainte de 1989 era Casa de cultură a tineretului, după care a funcționat mulți ani ca discotecă. Ulterior a fost transformată în mall, însă mișcarea s-a dovedit a fi un mega eșec, și a dat faliment.

Hotel Vega

Aici am avut balul de absolvire la final de clasa a 12-a. Este clădirea înaltă de lângă Parcul „La Elice”, imposibil de ratat. Nu știu cât costă o cameră la acest hotel, dar cred că merită să fii cazat undeva la etajele superioară și să ai vedere spre Dunăre, mai ales la apus/răsărit.

DSC06622

LOCURI ȘI CLĂDIRI PIERDUTE

Așa cum am povestit și un pic mai sus, Galațiul a fost bombardat serios în 1944. Portul, aproape toate clădirile de pe Strada Portului (unde erau multe bănci, sedii ale consulatelor și bursa) și de pe strada Domnească până pe la Parcul Municipal (Eminescu) au fost distruse. Centrul, aflat între aceste 2 străzi, a fost ras complet de pe fața pământului.

Și acel centru, mai ales Piața Regală, era atât de frumos încât în vine să plâng de ciudă când mă gândesc și nu pot să înțeleg sub nicio formă de ce după război nu au reconstruit totul exact cum era înainte. Din punctul meu de vedere mi se pare că după ce că am fost bombardați, practic i-au lăsat pe germani să ne fure istoria prin faptul că nu am reconstruit ceea ce au stricat. Cum poate un conducător de stat să lasă istoria să-i fie furată poporului… probabil că doar un comunist ar putea explica, deși cu siguranță n-ar avea nicio logică.

În schimb, au construit ceva complet diferit și foarte urât după părerea tuturor, și nimic nu mai seamănă cu ce a fost. E ca și cum au vrut în mod deliberat să șteargă cu buretele toată istoria. Dacă nici atunci nu le-a păsat de asta, nu e de mirare că acum statul nu bagă nici un ban în restaurarea și păstrarea patrimoniului ce stă în clădirile monument istoric. Majoritatea sunt pur și simplu lăsate în paragină și se pot prăbuși în orice moment.

E bizară situația asta dat fiind că tuturor cred că ne pasă de unde venim, de unde ne tragem și cine erau părinții/bunicii și străbunicii noștri. Asta e istorie, și ștergerea de pe fața pământului a unor clădiri monument istoric e ca și cum ai arunca la gunoi întregul arbore genealogic al fiecăruia.

Pentru mine asta e foarte foarte trist. Acum practic nu mai avem decât niște fotografii vechi care ilustrează cum arăta orașul nostru înainte de al doilea război mondial. Iar ceea ce e mai rău este că multe dintre cele care au supraviețuit bombardamentelor nu au fost îngrijite, nu au fost consolidate, și unele dintre ele au ajuns să fie încadrate în clasa I de risc seismic, ceea ce practic înseamnă că la următorul cutremur mai măricel cel mai probabil vor pica. Și în felul acesta, prin ignoranță, se va mai pierde încă o parte din istorie. Și acum nu mai este din cauză că am fost bombardați de vreun inamic, ci pur și simplu am ales să nu ne pese de istoria noastră….

Câteva fotografii cu clădirile sau piețele care nu mai există în Galați:

Piata Regala - În prim plan Statuia lui Costache Negri, surprinsă din spate. Galati Hotel splendid - În prim plan statuia lui Costache Negri. Pe verso text corespondenţă, datat 25.11.1915, GalaţiPiața Regală

casele chioca2Casele ChiocaPiata Regala 21 sept. 1906 Piata Regala Pe verso text corespondenţă datat 07.01.1922, Galaţi şi timbrele Ferdinand şi România.Asistenţa Socială. Str. Domneasca - În prim plan Hotel Imperial şi Bazarul Român. Pe verso text corespondenţă în limba greacă, datat 23.05.1910 Strada Braşoveniei cu Teatrul Papadopol Strada Portului 2 Strada Domneasca Strada Domneasca Pe verso text corespondenţă, datat 23 aug. [1905-1910], Galaţi şi două timbre Ferdinand. Strada Domneasca În prim plan Magazinul de modă David Solomon. Pe verso text corespondenţă, datat 07.VII1.1929, Galaţi Strada Domneasca În prim plan Hotel Metropol iar dedesupt Coafor Dame – Ioan Marinescu. Pe verso text corespondenţă datat 4.05.1923, Galaţi Strada Domneasca - În imagine Casa Helder de pe str. Fraternităţii, nr. 2, Librăria Naţională şi La trei stele albastre din Bucureşti. strada domneasca - casa helder

ȘI ACUM SĂ VĂ POVESTESC DE UNDE MĂ TRAG….

Anul trecut, în una din zilele în care am fost de Paște la Galați și am umblat prin oraș să fac poze, am luat-o și pe Mama la o mică plimbare prin centru. Ne-am plimbat prin una dintre cele mai vechi zone din Galați, Strada Domnească (Parfumului Teilor), Strada Eroilor, Aleea Trandafirilor și Strada Bălcescu, unde se află și liceul la care am învățat, Vasile Alecsandri. Nu îl mai văzusem de mulți ani, așa că odată ajunse acolo, am făcut câteva poze și, găsind poarta deschisă, am intrat în curte și ne-am așezat pe băncuța de lângă statuia lui Alecsandri. Nu știu dac-am stat vreodată în liceu pe banca aia, pe vremea aceea aveam treburi mult mai „importante” :))

Și stând noi așa la taclale, la doar câțiva pași de clădirea în care lucrase bunica mea ca magazioner al căminului și cantinei liceului (cu mult înainte să mă nasc eu), mi-am dat seama că sunt foarte multe lucruri pe care nu le știu despre istoria familiei mele. Lucruri care ori nu mi-au fost spuse niciodată (pentru că nu am întrebat și poate lor li se păreau neinteresante) sau lucruri pe care le auzisem de-a lungul timpului în treacăt, dar pe care le uitasem. Așa că am rugat-o pe mama să îmi povestească tot ce-și aduce aminte.

Nu știa cu ce să înceapă, așa că i-am spus să înceapă cu primul lucru pe care îl știe despre tinerețea bunicilor mei (părinții ei). Și știu că poate sunt subiectivă când spun asta, dar viața lor, în special a bunicilor mei, mi se pare extrem de interesantă și captivantă.

Bunica mea (Mamaia, așa i-am spus eu toată viața și nu pot să-i spun altfel) s-a născut în 1925 la Târgu Bujor. Mama ei (Străbunica mea) se trăgea dintr-o familie cu avere, și nu făcuse decât 4 clase. Tatăl ei în schimb (Străbunicul meu), născut în 1898, avea 7 clase (și posibil ceva școală normală, nu știm exact) și lucra pe undeva pe la primărie (se pare). Din păcate, când Mamaia mea avea doar 8 ani, tatăl ei a murit dintr-o eroare medicală. A mers la Iași să i se facă niște analize și i s-a dat un tratament greșit care i-a omorât inima. Până a ajuns acasă de la Iași i s-a făcut rău și a doua zi a murit. Avea doar 36 de ani. Astfel că Străbunica a rămas singură cu 2 copii, pentru că Mamaia mea mai avea un frate, culmea, de doar 9 luni.

Din fericire avea terenuri pe care le dădea în arendă, și astfel s-a descurcat. Însă ulterior, comuniștii i-au luat pământul, și i-au lăsat doar o bucățică de vie și un mic teren cu porumb, și a fost nevoită să meargă să muncească la colectiv, adică la săpat, cules, prășit, etc., unde era plătită cu o nimica toată. Alte surse nu mai avea, decât din ceva vânzare de porumb și noroc că mai avea ceva animăluțe (găini, gâște, etc) și zarzavaturi prin curte.

După ce Mamaia a terminat 7 clase (pe atunci pragul era la 7 clase, nu la 8 cum e acum), a spus că vrea să continue școala la Galați. Celelalte neamuri, care aveau o situație mai bună, se cam erijaseră în gestionari ai sorții lor (după ce Străbunica rămăsese văduvă cu 2 copii) și i-au spus că de ce să o dea la școală la Galați, că să vină să servească la cârciuma pe care o aveau ei în Tg. Bujor (unde 2 verișoare de-ale Bunicii mele deja erau chelnerițe).

Dar Străbunica s-a ținut tare și a tocmit o căruță și cu căruța s-au dus la Galați ca să o dea pe Mamaia mai departe la școala de contabilitate.

Nu știu foarte multe despre viața bunicii mele în perioada celui de-al doilea război mondial, dar după ce a terminat școala de contabilitate, ATUNCI a fost momentul în care lucrurile au devenit interesante, pentru că a fost repartizată (sau și-a găsit ea) să lucreze la cooperativă la… Băleni, satul din care era Tataia, unde el tocmai se întorsese din război, mai exact fusese luat prizonier 4 ani de către ruși, și lucra ca vânzător la cooperativa respectivă.

Acolo și atunci s-au cunoscut, și după nu foarte mult timp s-au căsătorit. S-au decis apoi să se mute la Galați, unde au venit și au stat mai întâi în chirie, într-o chichineață pe strada Serei, fără baie/wc, fără nimic, în niște condiții pe care greu mi le pot imagina. Practic aveau o singură camera în care trăiau, dormeau, și găteau, pe un fel de plită cu lampă cu gaz. Ceva… rău de tot. Se pare că deja locuiau acolo când în 1951 au avut primul copil, adică Mătușa mea, sora Mamei mele.

N-au stat decât un an – doi aici, și apoi s-au zbătut, au insistat pe la primărie, și au obținut în final o casă (cu chirie din aceea nu foarte mare, ce se plătea la stat), pe strada 1 mai (acum Tecuci) și abia după aceea s-a născut și mama mea, în 1954. Nici casa asta nu era cine știe ce, dar în orice caz, condițiile erau relativ mult mai bune.

Stând în acea zi pe băncuță în fața liceului cu mama, în timp ce-mi povestea despre toate astea, m-a lovit deodată o idee!

– Mami! Dar casa în care ați copilărit voi mai există?
– Da! Sigur că mai există!
– Mă duci să o văd???
– Da! Hai!
– Hai!!!

Casa nu e departe de liceu, și în 2 timpi și 3 mișcări am și ajuns la ea. Am parcat pe partea opusă a străzii, și imediat ce ne-am dat jos, am întrebat-o:

– Care e? Care e?
– Uite aici.

Îmi arată o casă foarte modestă, vopsită bleu-vernil cu un gard albastru.

DSC03968

– Uite, vezi casa aia? (îmi arată alături o casă mult mai arătoasă, care păstrează încă ceva decorațiuni arhitecturale de epocă)
– Da.
– Aia era casa lui Dan (vecinul și colegul ei de la grădiniță până în clasa a 8-a). Ei erau mult mai înstăriți.

Revenim însă cu privirile asupra casei „noastre”, casa în care a copilărit mama. Poarta e deschisă, așa că intrăm. De fapt casa este de tip tunel, adică sunt mai multe case alipite, în care locuiesc mai multe familii, separat, iar cea în care a locuit mama e cea din capăt, pe stânga.

E ușor ciudat așa să intrăm oarecum în curtea unor oameni, dar sperăm că nu se supără nimeni. Pe măsură ce înaintăm, mama îmi spune: uite aici stătea familia… cutărică, aici…. cutărică. Și uite: aici am stat noi!

Ajungem în fața ultimei case de pe stânga, care, spre deosebire de celelalte, mai are un gard de lemn în față, gard care nu era pe vremea când a locuit mama aici.

Față de atunci, acum casa arată destul de ponosit, dar mie mi se pare cea mai interesantă din lume! Ușor stingheră, scot totuși aparatul din gentuță și fac vreo două poze, să am amintire. Mi-e cam jenă așa… Poate nu m-o lua nimeni la bătaie :)))

Înainte să îl bag la loc, cu o maximă îndrăzneală, ridic aparatul deasupra gardului și fac una de peste el, ca să se vadă ca lumea. După care bag repede aparatul la loc, și mă fac că nu s-a întâmplat nimic. Pe principiul „Mergi blat, fă-te că plouă, poate nu se prinde nimeni ”:)))

Ne era un pic nu știu cum să batem la ușa oamenilor. Să le spunem ce?

– Bună ziua! Știți… eu am locuit în casa asta acum… 45 de ani…
– Așa și?

:))))

Astfel că după ce am văzut-o, am considerat că e timpul să plecăm. La plecare însă, am observat că un domn mai în vârstă ieșise în ușa uneia dintre casele de pe partea cealaltă. Pe semne ne simțise că dăm târcoale și a ieșit să vadă ce intenții avem.

Mama a intrat imediat în vorbă cu el… și a început să-i arunce tot felul de nume, după ce i-a spus, bineînțeles, că în tinerețe a locuit acolo. Cutare, stătea aici, îi știți? Da’ pe familia cutare? Daaa, pe cutare îi știu, cum să nu?

În 5 minute deja știam numele tuturor familiilor care locuiseră acolo vreodată. Și cum stăteam noi așa de vorbă, deodată apare o doamnă de la casa mamei.

Atât dânsa, cât și noi, un pic jenate:

– Bună ziua…

Mama: – Bună ziua! Știți… eu am locuit în casa asta acum… 45 de ani…

– Aaaaah, asta era? Am simțit eu ceva mișcare, dar n-am ieșit să văd ce e. Dar pe urmă când am văzut că faceți poze la casă, zic… ce-o fi asta? Ia să ies să văd. Dar acuma am înțeles.

Eu: – Da, știți… mă scuzați că am îndrăznit… dar sunt foarte curioasă de fel, și voiam să fac o poză ca amintire… Sper că nu v-ați supărat!

Doamna, foarte amabilă:

-Ah, nu, nicio problemă!

Am stat cu dânsa de vorbă în poartă să zic vreo…. 5 minute cred… după care la un moment dat zice:

– Auziți? Da’ nu vreți să intrați?

Moaaaaaa! Deci nu cred că mi s-au bulucit ochii așa de tare în orbite în viața mea! :))))

– Normal că vrem! :P

Am intrat ca la muzeu :))) numai că aici mi s-a părut mult mai fascinant. Casa era foarte puțin schimbată față de cum o știa mama, atâta doar că acum era destul de ponosită, pentru că posibilitățile familiei erau foarte reduse. De fapt acum nu mai locuia acolo decât această doamnă în vârstă, a cărui soț murise cu ceva timp în urmă, iar singură nu prea avea cum să facă mare lucru prin casă. S-a și scuzat săraca, dar pentru mine putea să fie oricum înăuntru, chiar nu conta.

De cum am intrat, mama a început să îmi arate: „uite aici dormeam noi, aici am pus o dată bradul de Crăciun și pentru că nu era beteală și foloseam vată și lumânări, a luat foc la un moment dat și tata când l-a văzut, l-a apucat imediat și a ieșit cu viteza luminii cu el afară”, și câte și mai câte.

Fiind foarte diferită de casele care se construiesc astăzi și de orice altă casă de locuit în care am călcat vreodată, mi s-a părut cu adevărat fascinant interiorul, chiar dacă l-am găsit destul de deteriorat.

La momentul la care locuiau deja în casa aceasta, bunicul meu era angajat în construcții, ca normator (făcea normele muncitorilor de pe șantiere). Înainte de armată făcuse doar 7 clase, dar pentru că era foarte deștept, la câțiva ani după ce s-a născut mama, în timp ce era angajat deja, s-a înscris la liceu, la seral, și în final a dat bacalaureatul și a luat diplomă, și pe deasupra a mai făcut și o școală de normatori.

Mamaia în schimb nu a lucrat perioada în care a crescut copii, și a reușit până la urmă să-și găsească de muncă când mama era în clasa a 3-a (deci prin 1964). Cu pregătirea ei de contabilitate, a găsit la început ceva modest, pe la un depozit, ceva, după care, ulterior, s-a angajat la Liceul Vasile Alecsandri (la care aveam să învăț eu și verișoara mea, Irina), ca magazioner la căminul și cantina elevilor (gestiona tot inventarul, toate proviziile de alimente pentru cantină, toate dotările, materialele, etc.).

Iar ulterior, s-a angajat și ea pe post de contabil la Trustul de construcții, unde lucra și Tataia, acum deja ca tehnician, și acolo au muncit până la pensie.

Salariile lor erau destul de modeste, dar chiar și așa, cum am mai povestit și în alte rânduri, le-au dus pe mama și pe mătușa mea prin țară, au fost pe munte, la mare, etc. Atâta doar că se sacrificau destul de mult ca să poată face asta. În concedii mamaia comanda 3 porții de mâncare la masă în loc de 4, și mânca ce rămânea de la Mama și Mătușa. Și în felul ăsta se întorcea adesea acasă cu minim 2-3 kg în minus și fusta petrecută și prinsă cu agrafă (sacrificii care au continuat și mai târziu, când atât mama cât și mătușa mea au mers la București la facultate – Mama la limbi străine și Mătușa mea la matematică).

Lucrând în construcții, la un moment dat s-au gândit că poate ar fi o idee să se mute și ei la bloc. Condițiile la casa unde stăteau erau totuși destul de grele (nu exista apă caldă, Mamaia încălzea apă pentru tot și spăla rufe la mână, etc, etc..), dar chiar și așa, au stat mult în cumpănă, pentru că se gândeau că nu o să mai aibă curte, că nu o să mai aibă găini, că o să fie mai îngrămădit la bloc, deh, știm cu toții avantajele unei case pe pământ. Astfel că nu s-au decis deloc repede, și au refuzat 2 șanse, una în centru și una în Mazepa. Abia în 1970 au luat în sfârșit hotărârea să facă schimbarea și au ales un apartament cu 3 camere în Țiglina 2, pe strada Constructorilor, apartamentul în care ulterior am copilărit și eu alături de ei de la 0 la 16-17 an

Părinții mei au divorțat când eu eram foarte mică, după care Tata a emigrat în Germania, iar Mama practic a trebuit după aceea să muncească pentru 2, și din acest motiv am locuit la Bunicii mei, și mergeam la Mama doar în weekenduri. Însă deși n-am avut cine știe ce super posibilități, toată familia a avut grijă să nu-mi lipsească nimic din ce era important, și am amintiri extrem de frumoase din copilăria mea desfășurată în mare parte în apartamentul din strada Constructorilor, alături de Bunicii mei.

Poate cea mai frumoasă este amintirea Crăciunului. Nu știu cum au reușit, dar ai mei m-au păcălit foarte mult timp că există Moș Crăciun :))) Ne strângeam cu toții la fiecare Crăciun în jurul bradului: eu, Mama, Mamaia și Tataia, Irina, Mătușa mea și Unchiul meu, și nu știu cum făceau de fiecare dată că ba ne trezeam la ușă cu un sac mare roșu plin de cadouri pe care ne ziceau că l-a lăsat moșul, ba ne făceau nu știu ce altă surpriză. Și-apăi pe urmă începeam cu toții să ne desfacem cadourile, care mai de care mai nerăbdător, mai guraliv, mai entuziasmat, și se crea așa o hărmălaie că nu mai știai cine ce zice și cu cine vorbește sau despre ce e vorba, dar toată lumea era atât de fericită că nu îmi mai doream să se termine niciodată. Ce primeam fiecare era cât se poate de neimportant, ceea ce conta era că eram împreună și nimeni nu ne poate lua asta niciodată. (Noi în formula asta am fost mereu foarte apropiați, și de aceea eu și Irina, cu care am trăit în aceeași casă în primii mei ani de viață, suntem mai degrabă aproape ca niște surori decât ca niște verișoare.)

Cel mai haios era că mai târziu, când deja aflasem șmecheria cu Moș Crăciun, am realizat că Mamaia ne lua la fiecare, în fiecare an, același lucru: chiloți :))))) Râdeam de fiecare dată de chestia asta, dar până la urmă, acum serios, toată lumea are nevoie de chiloți :)))) Era ea foarte previzibilă și nu prea înțelegea de ce râdeam (cam ca proștii :)))) dar era foaaaarte practică! :)

Îmi mai amintesc de exemplu că chiar și după ce crescusem destul de mult, îl rugam pe Tataia să mă ia în cârcă și să mă poarte prin casă. Când eram mică mai era cum mai era, dar mai încolo cred că l-am deșălat, săracul :))) Mă urcam la el în cârcă de pe somiera din sufragerie, pe urmă făceam o tură prin casă (care nu vă imaginați că era mare, era până la urmă doar un apartament cu 3 camere…), și la final mă ducea în fața unei vitrine pe care o aveam în sufragerie, pentru că îmi plăcea să ne vedem în oglindă. Și râdeeaaaam…. cu gura până la urechi! Doamne ce frumos era! E una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am din copilărie.

O alta este că de fiecare dată când cumpăra pește de la piață, Mamaia le scotea bășicile și ni le punea (mie și Irinei) pe un ziar pe jos ca să le spargem cu piciorul. Mama ce distracție era! Și gândiți-vă că se întâmpla des. Aveam pește pe masă cel puțin 1 dată sau de 2 ori pe săptămână, pentru că deh… oraș la Dunăre :)

Dat fiind că am crescut în casa Bunicilor permanent până pe la 16-17 ani, iar ei locuiau la oraș, n-am fost un copil care să-și petreacă vacanțele la țară. Am fost de foarte puține ori „la țară”, plecând dimineața din Galați și întorcându-ne seara, dar tare îmi mai plăcea. Foaaarte vag îmi mai amintesc casa la care mergeam la rudele lui Tataia în Băleni, dar știu că-mi plăceau la nebunie puii mici galbeni și pufoși, și mai ales îmi plăcea să dau porumb pe râșnița ca să le dau de mâncare. Ce taaare mi se părea! :))))

O altă amintire este legată de plimbările pe care le-am făcut cu Tataia cu vaporul pe Dunăre. Tataia a fost arbitru de șah după ce a ieșit la pensie, și cum aveau ei acolo un fel de concurs anual, sau ceva de genul ăsta, festivitatea de premiere s-a ținut de vreo 2 ori pe vaporaș, pe Dunăre, și de fiecare dată Tataia ne-a luat și pe noi, pe mine și pe Irina, și cel puțin o dată, am luat-o și pe prietena noastră, Laura, care locuia chiar deasupra noastră la bloc. Țin minte că eram extrem de îngrozită atunci când treceam cu vaporașul pe lângă niște nave imeeeeense ancorate undeva în afara razei teritoriale a Galațiului, care erau vai de mama lor, super ruginite și lăsate în paragină. Cred că atunci am cam prins frică de nave, combinat probabil cu tot ce știam despre Titanic și catastrofa de la Cotul Pisicii din 1989, cel mai grav accident naval din istoria României, când au scăpat doar 16 oameni și au murit în jur de 200, printre care și ambii părinți ai unui vecin de-al nostru, care ulterior mi-a fost și coleg de clasă la școala primară.

Să schimb totuși registrul și să-mi amintesc ceva foarte haios: mamaia îi spunea lui tataia „atletul” :)))) Mor de râs când mi-amintesc. Cred că a fost o poreclă cu care s-a ales mai degrabă la vârsta a treia, după ce ne-am născut noi (eu și Irina). Tataia săracul nu prea se mai mișca foarte rapid în ultima parte a vieții, și dura un pic să vină când îl chema Mamaia dintr-o cameră în alta, și cred că de aceea îi zicea „atletul”. Avea un sarcasm brici Mămăița :))))

Dar poate cea mai de preț amintire din copilărie este aceea că atunci când eram mici, Tataia era cel care ne spunea povești mie și Irinei. Și nu orice povești, ci pe lângă poveștile adevărate din război, ne spunea povești inventate de el, nu din cărți. Noi n-am știut asta de la început, dar ne-am prins la un moment dat când, rugându-l să ne repete o poveste care ne plăcuse nouă mai tare, a doua oară nu ne-a mai zis-o la fel, și noi imediat i-am zis: daaaaaa’, nu era așa!! Și el săracu: ups, păi am uitat cum am zis prima dată… că am inventat-o… :))))

Marele nostru regret, al meu și al Irinei, este că după ce am crescut ceva mai mult, nu ne-a dat în cap la timp să-l rugăm pe Tataia să ne mai povestească în detaliu despre perioada în care a luptat și a fost prizonier în al doilea Război mondial, înainte să fie prea târziu.

4 ani a stat prizonier la ruși. Toată perioada asta ar fi putut foarte bine să constituie subiectul unei cărți. Tare ne-ar fi plăcut să fi putut face asta, ca amintirile lui să rămână scrise pentru totdeauna, dar din păcate acum e prea târziu…

El săracu ne-a povestit multe când eram mici, dar în timp amintirile s-au estompat. Nu ne mai aducem mare lucru aminte, doar bucățele, bucățele. Eu de exemplu nu-mi amintesc decât că povestea că la un moment dat i-au trecut gloanțe fix pe lângă urechi, cum că l-a întâlnit pe mareșalul Averescu, cum că după ce că a fost luat prizonier, a fost obligat să lucreze în mină (deși Mamaia mereu îl tachina că de fapt era șef, și n-a fost dracu chiar așa negru :)))) dar imaginați-vă ce înseamnă să fii prizonier de război și să mai trebuiască să lucrezi și în asemenea condiții grele și periculoase, fără să știi când sau DACĂ vei scăpa vreodată, dacă o să-ți mai vezi vreodată țara, mama, tatăl….

În afară de asta, nu-mi mai amintesc mare lucru, așa că am rugat pe Irina, pe Mama și pe Mătușa mea să îmi spună ele ce-și mai amintesc, iar Irina își amintește cele mai multe lucruri. Am să scriu mai jos exact ce mi-a trimis ea, pentru că a scris așa frumos încât n-are nici un rost să mai reformulez eu:

„Ok, păi să vedem…când a fost înrolat, zicea că au așteptat foarte mult (parcă pe la Iași) în cantonament până să fie trimiși pe front… chiar se plictisiseră și era ca în tabără. Când au ieșit peste Prut, s-au învârtit ceva pe acolo fără să „dea” de ruși. El era la artilerie grea, un fel de supervizor al tunarului, nu trăgea el cu tunul. Deci fiind la artilerie grea erau în urma frontului, nu la înaintare.

Nu cred că au fost în conflict deschis decât o dată (sau de două ori?).

Nu mai știu ordinea cronologică, însă știu că zicea că era iarnă grea la un moment dat și nu mai porneau mașinile, deci nu mai puteau trage tunurile după ei. Parcă chiar a zis că le-au abandonat (asta cred că după ce au fost atacați și dispersați).

Cred că cel mai important moment este lupta/atacul. Au fost surprinși parcă la distanță mică de infanteriștii ruși, așa că ei cu tunurile nu prea aveau cum să riposteze. Povestea cum era lângă tunar și l-a văzut căzând lângă el, cu un glonț chiar în frunte.

Atunci a fost haos, căpitanul unității lor căzuse și el, și rămăsese Tataia cel mai înalt în grad. L-au întrebat ce să facă (majoritatea deja fugiseră de la loc că era de jale).

Nu mai știu exact apoi ordinea, nu mai știu dacă atunci sau la alt atac au început să fugă toți, lăsând tunurile acolo. Fugeau la deal și erau în câmp deschis, zicea că vedea cum se înfigeau gloanțele pe lângă el și cum cădeau lângă el oamenii. El a reușit să fugă peste deal și apoi au rătăcit o vreme așa de izbeliște pe câmpuri, bând apa din bălți și mâncând păpușoi.

La un moment dat au întâlnit alte unități de români și s-au alăturat lor. Parcă atunci a venit și Antonescu să îi viziteze/încurajeze și să-i laude că au ținut frontul în ciuda dezorganizării și inferiorității numerice clare. Tataia era mândru că Antonescu a dat mâna cu el și l-a lăudat :)

Apoi la un moment dat cum mărșăluiau ei așa, au aflat că au „întors armele” și că acum erau aliați cu rușii. Peste un timp au dat de ruși, și nu se așteptau să îi ia prizonieri dat fiindcă acum erau „aliați”. Dar i-au luat. Pe toți. Și i-au trimis în Siberia la o mină de cărbuni, unde a stat 4 ani.

Zicea că acolo la un moment dat a scăpat cineva un cărbune mare peste piciorul lui. Din câte zicea, nu a fost așa de oripilat acolo, întrucât el a prins ceva limbă rusă și era și mai literat decât toți ceilalți, știa să scrie, să socotească, etc., așa că l-au făcut supervizor/intermediar între ruși și prizonieri.

Dar cred că mai curând el prinsese ceva rusă înainte, când stătuseră cantonați la Odesa (parcă cel puțin un an) și se vedea cu o rusoaică :) Deci a avut noroc mare cu rusoaica.

Hmmm… acum nu mai îmi aduc aminte altceva…. cred că un titlu interesant ar fi „Exist pentru că Tataia a fost un norocos și nu l-au nimerit gloanțele rușilor în WWII”.”

Într-adevăr, dacă îl nimerea vreun glonț pe undeva important, acum nu mai existam, nici eu, nici ea.

Mătușa mea își amintește și alte chestii:

Cum că a fost nevoit la un moment dat, împreună cu camarazii lui, să ceară pe la oameni de mâncare, ca să nu moară de foame, iar o întâmplare tragicomică a fost când au fost primiți de o femeie undeva la curte, care i-a servit cu mâncare, cu vin, și cu ce i-o mai fi servit ea pe acolo, iar ei, la un moment dat, nu știu ce a fost în capul lor, au înmuiat niște pâine în vin și i-au dat unei găini. Ei, și nu știu cât i-o fi dat, dar după o vreme găina a-nceput să umble ca beata și să facă urât prin curte, și femeia aia săraca a zis: „aoleu, maică, cred că moare!”, așa că a tăiat-o și le-a făcut-o de mâncare :)))

Alta dată zicea că mergeau pe undeva de multă vreme, înfometați și însetați, și la un moment dat au găsi niște ochiuri de apă super infectă, cu tot felul de porcării în ea, dar le era așa de sete că au băut chiar și așa din ea, direct cu gura.

Iar cea mai tare chestie e cu rusoaica :)) Cică au încercat o dată să afle de la el mai multe detalii și i-au zis mai mult sub formă de glumă că „hăhă, măi tată, dar n-om avea pe-acolo prin Rusia ceva surori, frați?„ :)))) Și el săracu…. N-a zis nici că da, nici că nu, dar a început și el să râdă :))) Deci… mister :))))

Doar o chestie le-a zis, mai demult. Cum că atunci când au venit cu niște camioane să-i ia să-i ducă la mină, rusoaica (pe care, culmea, o chema tot Maria, ca pe Mamaia, de fapt Marusia sau ceva de genul ăsta), a început să strige după el: „Colea! Colea! Nu pleca, Colea!” (pe tataia îl chema Nicu, iar în rusă, când dezmierzi pe cineva cu numele de Nicolai, îi zici Colea) :))))

Da’ el cică s-a urcat în camion cu ceilalți și a plecat (săracu nu e ca și cum ar fi avut de-ales).

Apoi mama ăși mai amintește că Tataia era șef de pluton, și că se ocupa cu aprovizionarea, și într-o zi când s-a dus să aducă sacul cu pâine pentru tot plutonul, de mort de foame ce era, n-a mai rezistat și s-a ascuns undeva cu sacul și a mâncat pe nerăsuflate o pâine întreagă singur.

Apoi altă dată, când umblau pe undeva și erau morți de sete, au văzut la un moment dat o femeie ce venea cu o cobiliță cu 2 găleți, și s-au năvălit peste ea să bea apă, numai că erau așa sălbatici că mai mult au reușit să-i verse femeii apa pe jos și de băut au reușit să bea foarte puțin…

Cam asta ar fi tot ce ne amintim din poveștile lui Tataia despre război.… Tot e mai bine decât nimic.

În încheiere aș putea să spun doar că pentru mine Bunicii mei au fost niște eroi. Ba Tataia chiar a fost unul în cel mai adevărat sens al cuvântului. Iar Mamaia… a fost o eroină pentru tot ce a făcut în viață. La un moment dat, a avut grijă de 8 oameni în casa ei. În 1976 Mătușa mea s-a căsătorit și a născut-o pe Irina în 1980, Mama mea de-asemenea s-a căsătorit cu primul ei soț în 1978, și fiindcă nu prea aveau unde să se ducă, au stat cu toții acolo, în apartamentul cu 3 camere din strada Constructorilor: Mamaia și Tataia, Mama cu soțul, Mătușa, Unchiul și Irina, și pe deasupra și Străbunica mea, pe care Mamaia o adusese de la Tg. Bujor la Galați, pentru că deja era cam bătrână și nu prea mai putea avea singură grijă de ea însăși. Au stat așa aproximativ 4 ani.

Pentru toți acești oameni Mamaia gătea, spăla și călca, și nu făcea asta ca o femeie din aia care se sacrifică pentru familie dar de fapt adună frustrare și pe urmă ți-o varsă ție pe toată în cap și-ți reproșează că s-a sacrificat pentru tine. Nu, făcea asta numai și numai din iubire și pentru că îi făcea plăcere. Ba chiar se supăra că de exemplu Mama nu îi dădea și hainele ei și a soțului ei la spălat. Și nu vă imaginați că exista sau își permiteau mașină de spălat la vremea aceea. Totul se spăla LA MÂNĂ!!

Apoi, Străbunica din păcate a murit în 1983, cu fix un an înainte să mă nasc eu, și nu am apucat să o cunosc… Apoi s-au împuținat oameni în casă, și am rămas doar eu cu Irina și Mamaia și Tataia, și în 1994 Irina s-a mutat la părinții ei, așa că am rămas eu singura cu bunicii mei, unde am locuit până la începutul lui 2001 (parcă).

Și tot timpul ăsta Mamaia a continuat să aibă grija tuturor, să trebăluiască prin bucătărie de dimineață până seara, și n-am putut decât să tragem concluzia că într-adevăr îi plăcea, pentru că oricât de mult o rugam s-o lase mai moale, nu se lăsa înduplecată. Se ducea în fiecare zi la piață (cred că o cunoștea toată lumea acolo și vice-versa), știa toate prețurile și tot ce mișca peste tot și era specialitatea și plăcerea ei să negocieze sau să se asigure că se alege cu cel mai bun raport preț/calitate.

Abia în ultimii ani, când deja mai obosise și ea un pic, a mai rărit-o puțin și nu se mai ducea chiar în fiecare zi, dar o dată la 2-3 zile tot se ducea. Și nu vă imaginați că era chiar fix lângă bloc piața, avea cel puțin 1,5 – 2 km dus-întors de mers în fiecare zi (cu tot cu foiala prin piață), și la întoarcere era și plină de plase. Iar când era ceva mai greu de cărat, îl lua și pe Tataia. Dacă nu, îi plăcea să se ducă singură sau cu vecina de deasupra (bunica prietenei mele cele mai bune din copilărie, Laura), pentru că era foarte independentă :)

După ce mi-a povestit Mama anul trecut toate detaliile despre cum a venit la Galați și cât de mult s-a zbătut și prin câte a trecut la viața ei, abia atunci mi-am dat seama de ce spunea pe la toată lumea ori de câte ori aveam vreo reușită la școală, eu sau Irina, gen un premiu pe la o olimpiadă sau un concurs, sau când am mers în Anglia și în Franța, sau când amândouă am intrat din prima la facultate. Ba Irina nici n-a dat examen, pentru că luase în clasa a 12-a locul 2 pe țară la olimpiada de economie. Când vii de unde a venit ea și treci prin tot ce a trecut ea, Mama și Mătușa mea fiind primele din familia lor care au mers la facultate, astfel de lucruri sunt super realizări, și acum mi se pare și firesc că simțea nevoia să se mândrească peste tot. Pe atunci nu înțelegeam, și ni se părea un pic exagerat.

Pierderea lor, pe Tataia în 2004, chiar imediat ce am plecat la facultate, și pe Mamaia, în 2007, a fost extrem de grea pentru mine. Practic mi-au fost ca niște părinți, și m-am atașat de ei foarte mult trăind aproape 17 ani cu ei în aceeași casă. Însă nu pot decât să mă consider super norocoasă că am avut așa bunici, și o să le prețuiesc memoria pentru tot restul vieții.

Bibliografie și foto: bvau.ro, galati.djc.ro, Grupul Vechiul Galați în imagini de pe fb

Hartă (click pe ea pentru a intra în google maps):

harta

103 comentarii:

  1. Aha… un articol de 1 ora de lecturat, doar ca sa ne spui ca ai 30 de ani… :)

    on: Felicitari pentru acest articol!

  2. Cât oi fi muncit la articolul ăsta! Mai ales la partea de documentare despre Galați. Tare statuia „Nespălata”! :-)))
    Eu aș fi făcut un articol separat despre familie, cu poveștile despre bunici și război. Partea a doua a descrierii orașului am sărit-o, dar amintirile din copilărie și pățaniile lui Tataie mi-au menținut interesul activ.

    • Mersi frumos, Noemi!
      Si eu, cand am vazut ce lung iese articolul, m-am gandit sa pun separat povestile despre familie, insa am vrut sa fie totusi toate la un loc, ca un intreg.
      Desigur ca nu mi-am imaginat ca vor fi multi cei ce vor citi tot, dar e un articol pe care l-am scris mult si pentru sufletul meu, nu neaparat doar cu scop de informare pentru cititori.
      Ma bucur mult ca ti-au placut amintirile si pataniile :)

  3. Alex, ca întotdeauna, am citit pe nerăsuflate. Un articol din care şi eu am retrăit atâtea şi atâtea momente şi din care am (re)descoperit atâtea informații despre oraşul natal. Eu sunt măndră de el, ca şi tine, îl iubesc şi mă bucur nespus că ai scris acest articol! O mândrie inexplicabilă m-a cuprins, dar şi un sentiment de nostalgie, chiar tristețe…
    Ca să nu mai spun că te felicit pentru curajul de a povesti despre tine şi familia ta. Şi aici am găsit foarte multe elemente comune, mai ales cele legate de război, comunism, dar şi dragostea necondiționată a bunicilor.
    Ce să mai! Am început săptămâna cu o energie extraordinară! :)

    • Anca, multumesc din suflet! Ma bucura asta de tare comentariul tau… nici n-ai idee! :)
      Mi-e greu sa-ti explic ce energie frumoasa mi-ai transmis si tu la randul tau! Sarumana!

  4. Despre Galati pana in ziua de astazi am auzit numai lucruri negative, nu am apucat sa vad cu ochii mei orasul. Tot din zona am vizitat Braila acum ceva ani si nu am ramas cu o impresie foarte buna iar despre Galati mi se spunea ca e mai deplorabil, mai sarac. Acum dupa ce am citit acest articol pot spune ca stiu mai multe si orasul nu este chiar asa insa cu siguranta “then” era mult mai frumos decat “now” Pacat ca multe dintre cladiri au fost demolate, pacat de cele ce au ramas ca nu sunt restaurate, pacat ca aveti 1000 de cabluri suspendate de curent, internet, telefonie ce strica orice cadru. Frumoasa istoria familiei tale, multumim pentru articol.

    • Mersi frumos, Bogdan, atat pentru aprecieri cat si pentru lectura :) Stiu ca e un articol foaaaarte lung :)
      Intr-adevar, „then” era mult mai frumos decat „now”, din pacate…
      Valabil si in Bucuresti si multe alte orase din tara…
      Si da, chiar mi-au facut probleme cele 1000 de cabluri suspendate, nu reuseam sa fac nicio poza calumea din cauza lor. Poate candva se va face ceva si in privinta lor…

  5. Buna treaba! Datorita tie, mi-am propus ca vara asta sa merg cel putin 2 zile in Galati- un oras nu prea turistic.
    Imi place articolul si, daca ai gasit atatea poze vechi si informatii…rezolvi mistere ca Scooby Doo. :))) Pe langa informatiile propriu-zise si fotografiile then&now despre orasul tau natal, mi s-au parut foarte interesanta istoria familiei tale si Amintiri din copilarie”- poate vei mai face un astfel de articol despre copilarie si amintiri , dat fiind faptul ca in cateva zile este 1 iunie… *just saying.
    Esti o persoana minunata si crede-ma ca ai mi-ai castigat respectul!!!
    Bafta in continuare si… poate daca ai timp pe 1 iunie vei face si un articol “Amintiri din copilarie”by Alexandra.
    PS. Sunt in asentimentul tau in legatura cu stistemul de invatamant din Romania. :)

  6. Intr-adevar un articol de suflet. Apreciez munca ta de documentare in urma careia aflu si eu atat de multe lucruri despre orasul meu natal. Iar cu prima ocazie cand merg acasa, voi urca in Turnul Televiziunii, pe care spre rusinea mea, nu l-am vazut decat de la sol. :)
    PS: Se pare ca am mers la aceeasi scoala generala (Petre Tutea). :)

  7. Harabagiu Silviu

    Si inca mai e de descoperit in Galati si pe langa. De exemplu Restaurantul Pescarul si Restaurant Continental (am eu ce am cu bodegile :) )…Poarta Turceasca, zona Port spre Badalan (apropo… badalan vine de pe vremea Porto Franco, atunci cand marinarii englezi si-o furau rau de tot cand veneau la femeile “de consumatie” din port asa ca i-au zis “Bad land”), si probabil ca mai e. Frumos demersul, din Bucuresti asa e ca acasa pare si mai frumos?

    • Mmm… si aici la Bucuresti sunt multe lucuri frumoase, dar a fost foarte important pentru mine sa aflu despre istoria orasului meu.
      Sigur ca mai sunt multe de descoperit. La Poarta Turceasca chiar am fost si am facut poze, dar ulterior m-am decis sa nu le includ in articol. In zona Badalan (foarte interesanta explicatia numelui, mersi!!) n-am fost niciodata, iar cu cele 2 restaurante nici atat n-am avut treaba :) Dar da, stiu ca Pescarul cel putin e un restaurant vechi, cu renume, sta de mult acolo sus deasupra falezei :)

  8. Iti multumesc pt efort. Am învățat multe si l-am citit cu drag. Nu imi permit sa adaug ceva fiindca este un “blend” frumos al istoriei tuturor gălățenilor si al istoriei tale in galati, ceva personal.

  9. Eu sunt din Braila, dar m-am casatorit cu o galateanca in 1968. Pe atunci eram amandoi studenti. Deci cunosc ambele orase in amanunt. Desigur ca din articolul tau am descoperit multe chestii pe care nu le stiam despre Galati, dar mi-am amintit cu placere de locurile si vremurile de demult.
    Vreau sa supun atentiei tale doua comentarii:
    – Braila s-a pastrat mult mai bine decat Galatiul. Orasul nu a fost bombardat precum Galatiul si nici comunistii n-au fost asa de “harnici” cu daramatul si “modernizatul”. S-a construit in general ocolindu-se orasul vechi. Din aceasta cauza, centrul, adica locul de promenada este acum in cu totul alta parte decat era pe vremea tineretii mele. Adica in fata noului centru administrativ, intr-o zona cu multe blocuri, cat se poate de anosta. Poate n-ar strica sa treci odata (pentru 24h) prin Braila sa vezi centrul vechi, insotita de un cunoscator al locurilor. Vei ramane uimita!
    – Parerea ta despre invatamantul de azi este cel putin discutabila. Sunt profesor de peste 40 de ani si poti sa ma crezi. Daca pe vremea cand erai tu eleva, copiii mai invatau cate ceva, mai citeau, mai aveau inca o curiozitate fireasca, azi lucrurile stau exact invers. Nimeni nu mai citeste NIMIC, nimeni nu mai invata NIMIC, nimeni nu e interesat de deprinderi practice (sa schimbe un bec, o baterie, o siguranta etc) si mai mult decat atat: nimeni nu mai este curios. Toata tinerimea (de la 13-14 ani in sus) este interesata doar de distractii (cat mai deochiate) si de “comunicarea” pe site-uri de socializare (ca sa ma exprim elegant).
    Si ca sa fie si bomboana pe coliva invatamantului, PROFESORII N-AU NIMIC IMPOTRIVA!. Ba se si bucura ca nu-i mai bate nimeni la cap cu CALITATEA predarii, cu evaluari, inspectii si alte chestii care-i tineau “in priza”. Dar astea sunt chestii pe care as prefera sa ti le spun fata in fata, daca se va ivi un prilej favorabil.
    Dar la’s ca o sa vezi diferenta cand o sa ai copil de scoala!
    Eu apreciez la superlativ preocuparea ta pentru teme de istore locala, cu atat mai mult cu cat este absolut surprinzatoare (pentru mine). Mi se pare ca ai fi un alter ego. Sau parca mi-ai fi fiica. De asta am folosit persoana a II-a singular, fapt care sper sa nu te deranjeze.
    Cu stima.
    P.S. Cred ca cele scrise de mine nu sunt de interes general. Deci cred ca poti sterge linistita acest comentariu.

    • Buna ziua!
      Va multumesc mult de tot pentru acest frumos comentariu!
      Nu ma deranjeaza ca mi-ati vorbit ca unei fiice, dimpotriva!
      Ma onoreaza ca m-ati vazut asa si ca v-a placut articolul meu! Va multumesc din suflet!

      Legat de invatamantul de astazi…. va dau dreptate complet. Intamplator mama este de asemenea profesoara de aproape 40 de ani si stiu bine care a fost si care e situatia, unde s-a ajuns…
      Eu personal sper ca pana voi avea eu copil de varsta scolara sa se dezvolte mai mult la noi invatamantul alternativ si sa il pot da acolo. Nu as vrea sa faca ce am facut eu in scoala.

      Inca o data va multumesc mult. Nu am de ce sa sterg comentariul, imi face onoare :)

  10. Buna Alexandra!Mie mi-a placut absolut tot ceea ce ai scris si complimente !Eu am locuit in Galati (orasul meu natal ) până in ’99 (aveam 21 ani)dupa care am plecat din tara unde mi am găsit locul “din toate pct de vedere”☺️☺️❤️,caci de fapt mie orasul nostru prea multe nu mi-a oferit ,cum de fapt nici eu lui !imi permit sa adaug un alt lucru (dar sa nu o luam drept critica ):găsesc Galatiul interesant (cel din trecut ,e clar)..,dar oamenii de acum ,unii dintre ei (majoritatea) sunt foarte mândri si plini de “caracter” fara f multe motive,lucru care ma împinge sa renunt la vacanta cu copiii mei in Galati,România .;ceea ce tu ai reamintit printre rândurile tale imi este de mare folos …,de asemenea si povestea ta de viata este bogata in amintiri superbe !desi este o diferența de vreo 7 ani intre noi (esti din 1984) sigur ne -am văzut prin zona tiglina 2 ;iti urez mult succes in continuare in tot ceea ce faci!te îmbrățișez cu drag .A

  11. Din pozele tale reiese foarte bine modul in care au slutit comunistii orasele din Romania. Ce contrast puternic este intre cladirile vechi, cochete, cu arhitectura superba si monstrii megalitici de influenta sovietica! Concluzia mea dupa articolul tau? Romania ar fi aratat cu totul altfel daca nu cadeam sub influenta ciumei rosii, care a distrus valori umane, iar pe cele fizice, daca nu le-a pus la pamant, le-a lasat sa moara singure, in uitare.

  12. Admirabil textul. Scris frumos, cu zambete la tot pasul, cu o stare de spirit care te ridica in ganduri, chiar intimitate umana pe alocuri.
    Un suflet bun, sincer, frumos.
    Am promovat acest frumos text, aceste imagini superbe, pe pagina mea de facebook ( Sergiu Moldovan) pentru ca trebuie sa fie cat mai multi cei care sa vada ca se poate si altfel.
    Un singur cuvant mai am de spus: Bravo!

  13. Ai scris un articol care mi-a placut foarte mult. Fiind din Galati consider ca ai surprins si relatat niste lucruri superbe despre un oras destul de simplu in contextul actual.
    Tot timpul am considera ca “nespalata” e nespalata pentru ca e spalata in continuu. Ca o ironie.

  14. Felicitari Alexandra! Ma bucur ca am avut sansa sa citesc acest articol despre orasul in care traiesc de 46 de ani si trebuie sa recunosc ca am aflat foarte multe despre Galati, o istorie necunoscuta a orasului pe care incerc sa o fac cunoscuta si altora postand acest acest minunat articol si superbele fotografii pe pagina mea de facebook.

  15. Veronica Vlahopol

    Multumesc pt acest articol,multumesc pt poze,pt descrieri…pt amintiri!!!Sunt “aproape” nascuta ,si crescuta in Galati pana la terminarea liceului(L.I.I.A..)Am tot venit in Galati pana acum vreo 20 ani,apoi am plecat din tara…Am tot cautat materiale,am cautat pe Google maps,…n-am gasit prea mare lucru…Strada unde am crescut ,casa noastra …au disparut…Se numea Avram iancu(era pe langa str Arad,langa sc nr 8)Tiglina 1…cate amintiri…!!!!Mi-e teama ca atunci cand voi veni in Galati,(daca voi mai apuca,pt ca am 60 ani…)nu voi mai recunoaste Absolut nimic!!Oricum articolul tau a facut sa-mi bata inima f tare!!Multumesc!!

  16. Felicitari!!! Este imbucurator dar si surprinzator in zilele noastre ca un om atat de tanar sa aiba asemenea preocupari. Ai talent, asa ca trebuie sa continui.

  17. Cu cat ne indepartam mai mult – in timp – de ceva, cu atat amintirile sunt mai frumoase. Nu sunt galatean , dar am stat la bunici in Galati in primii ani de scoala(1981-83 , Scoala Gen 29 – Micro 19). Dupa ce am citit articolul tau , amintirile despre Catusa, Garboavele, toboganul de piatra din Parcul Eminescu, braga care o beam cand ma duceam in Piata Mare (bunicii stateau pe Domneasca), scarile de la strand, si cate si mai cate au aparut mult mai clare.
    Nu pot decat sa te felicit, dar nu inainte de a iti spune “multumesc”.

  18. Ca de la galatean la galatean(ca) :) felicitari pentru articol, era nevoie de cineva care sa puna toate informatiile cap la cap pentru a vedea ce frumusete de oras avem. Felicitari pentru documentare si poze (excelente).

    Referitor la faptul ca nu s-a mai refacut Piata Regala in formatul precedent, cred ca trebuie sa le multumim “pretenilor” nostri rusi. Cum Romania a trecut la un regim comunist refacerea unei piete “regale” nu dadea bine, prin conotatiile pe care le avea. Asa ca au trantit actualul centru al orasului si au lasat piata veche in uitare. ceea ce a si functionat, cred ca e putina lume care stie de faptul ca ea a existat.

    • Multumesc tare mult, Ciprian!

      Da, asa este, pana la inceputul anului trecut nici eu n-am stiut de existenta Pietei Regale. De aici de fapt a pornit totul, mi s-a parut crazy ca am trait acolo 19 ani si n-am stiut ca orasul nostru a arata asa. Dar na, mai bine mai tarziu decat niciodata :)

  19. Demult nu am mai citit cu atât interes un articol scris pe un blog. M-am trezit purtată de tine, printr-un tunel al timpului spre un ieri în care realizez că am trăit, fără să bag de seamă atâtea amănunte ce formează întregul vieții mele. Mulțumesc pentru călătorie! Sunt convinsă că de azi voi privi altfel locurile pe unde trec. Te voi găsi peste tot și te voi îmbrățișa cu gândul.

  20. p.s. Îmi permit să-i transmit doamnei Veronica Vlahopol că strada Arad există încă, în spatele P. S.-urilor. Mi-ar plăcea să ajungă în Galați, să vadă că există încă teii de pe Domnească, la fel și liceul de la nr 169, LIIA, unde am mâncat chimie pe pâine timp de cinci ani. Ba chiar și domnul Lefter mai trăiește.

  21. Felicitari pentru munca depusa cu acest site! Sunt plecat de ceva ani din oras. Pe timpuri cand locuiam acolo nu-mi placea Galatiul. Acum cand revin din cand in cand, il vad cu alti ochi.

    • Mersi mul, Daniel!
      Sa stii ca si eu cam la fel, cand locuiam in Galati eram foarte indiferenta, acum am inceput sa il vad cu alti ochii :)
      Probabil batranetea :)))

  22. Cand am inceput sa dau scroll, n’am mai avut rabdare si am sarit muulte.. pana ce am dat de imaginile “then and now”, la care imi venea sa plang. Doar pomii(aia care au ramas) mai pot sa dea un verdict asupra locului cu pricina. In unele poze vechi, copacii erau abia plantati, iar in 2015, mari si voinici.
    Deci, scuze ca am sarit, dar multumesc pentru imagini :)

  23. Uite cum am calatorit eu in timp, la zilele studentiei mele ; din acele zile mi-au ramas puternic in amintire parfumul salcamilor din curtea facultatii (de nave) de la inceput de sesiune , si a teilor de pe bulevard – la sfarsit de sesiune .De atunci , cu exceptia intalnirii de 10 ani , nu am mai revazut orasul si nici nu am simtit nevoia . Dar citind articolul tau , m-au napadit atatea amintiri frumoase , dar si regretul ca am trecut de atatea ori pe langa acele cladiri deosebite (in unele chiar am intrat) ,fara sa le dau importanta cuvenita , deh, nepasarea tineretii . Acum ard de nerabdare sa revad orasul, pe strazile caruia ne-ai purtat cu atata dragoste . Iti multumesc , esti un om deosebit . Si , da , nespalata si-a luat numele de la faptul ca tooot timpul se spala si nu mai termina… :)

  24. Descrierea orasuluu este plina de subiectivismul tau – asa cum este si normal dat fiind ca ai crescut in acest oras. Am 46 de ani si sunt nascut in Galati proveniind dintr-o familie de greci de vaza in acest oras. Din pacate nu am plecat cand trebuia de aici. Spun din pacate pentru ca cred ca oricine poate vedea cu usurinta starea de saracie crunta a orasului, lipsa completa de investitii si de ce sa nu recunoastem calitatea umana extrem de scazuta care caracterizeaza orasul datorita acestei mari realizari comuniste numita Combinatul Galati.
    Daca te uiti pe fata oamenilor si mai ales in ochii lor vezi lipsa de speranta, dezamagire si descurajare. Imi imaginez ca dorinta de a avea oportunitati viitoare a fost mai puternica decat dragostea de un oras care isi avea timpul de glorie in perioada in care romanii nu reprezentau decat 55% din populatie, existau 22 de consulate si exista un comert foarte dezvoltat.
    Din punct de vedere turistic pentru cineva care nu este legat subiectiv si de amintiri, Galatiul este un mare ZERO. Nu exista absolut nici o atractie care sa faca pe cineva sa cheltuie bani si timp sa vina pana aici.
    Felicitari pentru articol, nu te-as felicita pentru elogiul adus acestui oras (dar explicabil) si in acelasi timp felicitari ca ai reusit sa pleci din regiunea aceasta subdezvoltata, subfinantata si neluata in seama de nici un factor care conteaza. Te saluta un galatean 100%

    • Mersi frumos, Bogdan!
      In mod cert, am fost foarte subiectiva in articolul meu…
      Si da, ai dreptate, e multa saracie acolo si pare ca nu se face nimic, mai ales de catre autoritati… E pacat si trist…
      Nu am vrut din start sa dau impresia ca e un oras turistic. Dar in caz ca sunt oameni care au treaba acolo sau sunt in zona, macar sa stie ce e de vazut. Sunt totusi cateva chestii care chiar merita.

  25. Superb articolul! Ambele parti, cea despre oras si cea personala! Te invidiez ca poti scrie atat, mie mi-a fost lene sa scriu si comentariul asta…

  26. Frumos articolul despre Galati, se vede ca iti iubesti orasul natal dar exista unele inexactitati de ordin statistic in articolul tau cum ar fi aceea ca orasul Galati nu a fost niciodata al 3 lea oras ca populatie din Romania, poate al optulea, sau al noualea , …
    Rank Name County Population
    1. Bucharest Bucharest 1,883,425
    2. Cluj-Napoca Cluj 324,576
    3. Timișoara Timiș 319,279
    4. Iași Iași 290,422
    5. Constanța Constanța 283,872
    6. Craiova Dolj 269,506
    7. Brașov Brașov 253,200
    8. Galați Galați 249,342
    9. Ploiești Prahova 209,945
    10.Oradea Bihor 196,367

    In rest interesant articolul si am aflat si eu cate ceva despre istoria Galatiului de ieri si cel de azi. Problema cu Galati este aceiasi ca si in marea majoritate a oraselor mari din Romania si anume dezindustrializarea Romaniei duce la scaderea locurilor de munca si deci la scaderea populatiei oraselor mari.

    • Mersi frumos Marius!
      Topul dat de tine al oraselor dupa populatie este corect pentru timpurile actuale. Insa la inceputul secolului 20 lucrurile nu stateau deloc asa. Informatia data de mine este verificata din 2 surse.

  27. Pingback: Cum sa nu-l iubesc? | Jurnal Aromat

  28. Eu nu am nici 2 ani de cand m-am mutat in Galati asa ca nu mi s-a stins curiozitatea…inca ma uit cu drag si uneori cu uimire cand ma plimb…imi place sa citesc astfel de articole, pe net gasesti sute si sute de articole despre orasele turistice:Brasov, Cluj, Bucuresti, etc, deci cu atat mai interesant e sa gasesc un text atat de bine documentat si despre un oras mai neglijat..Citeam si imi ziceam in gand ” aici am fost, acolo inca nu, cladirea aia o stiu…”..Ma bucur sa vad ca mai am inca multe de vazut aici..Ca o paranteza eu stau efectiv la 30-50 metri de turnul TV, il vad de la geam din camera mea (iar din balcon vad Dunarea)…in special iarna cand ninge e asa frumos sa privesti la turul luminat .Totusi ironic, nu am fost in turn decat o singura data intr-o amiaza cand ma plictiseam..

    • Ce dragut! Uite un comentariu de la cineva care s-a mutat in Galati de putin timp chiar nu am primit! Mersi mult! Mi-a facut mare placere sa citesc mesajul tau!
      Si ma bucur mult ca iti starneste interesul orasul asta si nu vezi doar partile negative :)
      La cat mai multe descoperiri frumoase in Galati! :)

  29. Buna Alexandra,

    Saptamana viitoare merg in plimbare cu mama, care este galateanca, unde in alta parte decat in Galati. Vrea sa-si revada orasul natal, de altfel si orasul vacantelor mele la bunici. Abia astept, si articolul tau mi-a dat niste repere in spatiu.
    Frumos articol, bine documentat si scris cu mult suflet. Si mai ales pentru mine, gasit la momentul potrivit.
    Felicitari!

  30. dragut articolul, documentat.. ai muncit si la poze ceva, then&now – f interesant
    poze si povesti vechi am mai vazut pe bloguri dar nu asa multe si nu scrise cu asa patima ))

    imi pare si mie rau pentru ce a fost si s-a pierdut, vremurilea acelea aveau mai multa eleganta, educatie .. pozele astea vechi le-am vazut prima data prin liceu, anii 1999 – 2000, am ramas surprins.. aveam senzatia ca orasul e de fapt in alb negru si pozele acelea vechi aveau culoarea adevarata

    am 33 de ani, sunt galatean nascut /crescut in mazepa 2 si te cunosc din vedere asa cum ne cunoastem toti dintr-o anumita zona, te-am vazut cel putin o data
    in 2008 m-a fermecat Bucurestiul dar mi-a trecut intre timp, are un mare defect .. nu curge Dunarea pe langa

    de un an si jumatate locuiesc in Braila care este un mic muzeu.. n-a fost bombardat aproape deloc, a fost cel putin la fel de dezvoltat ca si Galatiul iar centrul vechi are cam toate casele in picioare, daca te uiti pe harta vezi chiar si pe unde a fost zidul vechiului palat
    daca esti interesata de istorii si fotografii Braila e un loc bun de promenada
    http://brailadealtadata.blogspot.ro/

    iti doresc calatorii cat mai placute

    • Mersi mult, Bogdan! :)
      Ma bucur ca ti-a placut!
      Mi-a spus multa lume cu ocazia articolului asta ca centrul Brailei e foarte bine pastrat si merita o vizita. Poate chiar o sa fac o plimbare intr-o zi pe acolo cand mai trec pe-acasa.
      Mersi frumos pentru link, cu siguranta o sa il rasfoiesc!
      Calatorii frumoase si tie! :)

  31. Minunat articolul, multa nostalgie cu gandul la vechiul Galati.
    PS: si eu am copilarit la bunici tot la un bloc de pe strada Constructorilor….ce amintiri mi.ai rascolit

  32. Foarte frumos articol despre Galati. O zic pentru ca ma regasesc in amintirile tale cu toate ca sunt un pic mai mare(n.81), dar sa stii ca si pentru mine GL se vede altfel in ochii mei. Sunt plecat de 17ani(US) si l-am vizitat de 5 ori in acest timp, si tot ce ma leaga de acest oras este nostalgia si copilaria pe care mi-am petrecut-o acolo.
    PS:Copilarit si crescut in M17, am terminat doar 11 clase(CUZA) inainte de a pleca.

  33. Un articol foarte interesant. Eu am crescut in Galati pina la virsta de 9 ani.
    Acuma incerc sa gasesc cel putin pe harta strada si casa in care am crescut.
    Stii poate daca mai exista strada Frumoasa 23? Tin minte numai ca era linga casa o gradina mica cu o statuie, cred ca era statuia lui Eminescu inainte de a fost trecuta in gradina Eminescu. in o fotografie care o am, facuta in gradina ceia se vede biseriva Greaca din acelas unghi ca in fotogravia dv.
    Aveti vreo idee daca exista strada? Gradina?
    Merci, Aviva

  34. Foarte fain articol! Citindu-l mi-am dat seama ca si eu am descoperit Galatiul in vizitele scurte de weekend dupa ce am plecat la facultate :))

  35. De mult nu am mai citit un articol atat de lung cu atata interes. Foarte frumos povestit, documentat, pozele … la cum se ocupa autoritatile locale de pastrarea identitatii s-ar putea ca articolul tau sa aiba valoare de monografie la un moment dat.
    Felicitari si multa bafta cu blogul!

    • Iti multumesc din suflet, Marius!
      Nu stiu daca e chiar la rangul de monografie, dar am adunat acolo tot ce mi s-a parut mine important. Evident ca sunt multe detalii care lipsesc, dar nu mi-a stat in putere sa le culeg pe toate, plus ca ar fi iesit si mai kilometric articolul :)
      Mersi inca o data si multa bafta si tie!

  36. BRAVO PENTRU VOINTA DE A AFLA SI ALTII CINE AM FOST; POATE DACA NU AR FI FOST BOMBARDAT ORASUL AM FI AVUT SI ACUM ACELE FRUMUSETI DAR OARE CEI DE ACUM AR FI AVUT TOT ATATA RESPECT CA SI PENTRU CELE RAMASE IN PICIOARE!?

  37. Un articol excelent, pe care l-am lecturat cu mare placere!!
    As putea sa îți dau o veste bună, si probabil te-ai bucura dacă ai știi că acea cladire, cu acel Restaurant Em. Vretton, de pe Aleea Domneasca, există și astazi sub denumirea de Ca Jou. Se află la intersecția strazilor Domneasca cu Gării. Clădirea este complet restaurată, iar interiorul are un aspect “vintage”, plăcut.

    Din nou zic, felicitări, un articol excelent si foarte interesant!!

  38. Ana Maria Iosefide

    Super articol! Eu sun bucuresteanca si ma duc pentru prima oara in Galati cu fata mea care are de sustinut un examen la matematica.
    Imi este de mare folos articolul tau si iti multumesc pentru el!
    Feliciari in continuare!
    Ana Maria

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *