Peștera de gheață Demanovska & distracție cu Tatra Bob

13 august 2013

Fiindcă vremea nu arată deloc ideal, am hotărât în unanimitate ca astăzi să fie zi de odihnă. Mă rog, odihnă în sensul că nu facem traseu, nu că stăm de pomană o zi întreagă, ar fi şi culmea…

Aici în zonă sunt multe de văzut şi de făcut, aşa că alegem o vizită la o peşteră de gheaţă şi distracţia mult aşteptată la Tatra Bob pe care îl găsisem ieri închis.

Drumul până la peştera Demanovska ne oferă din nou o privelişte deosebită spre Tatra, dar din păcate acum suntem pe autostradă şi a trebuie să fac poza din mers, pentru că nu putem opri (de aceea nici nu e foarte clară). Forma deosebită a muntelui din care face parte vârful Gerlach mă intriga încă de când am văzut-o prima oară în căutările mele online, iar acum când o văd live parcă nici nu-mi vine să cred. Mă trece un fior pe şira spinării şi nu pot să nu mă întreb dacă chiar vom reuşi să urcăm pe el. Nu pot decât să sper.

Odată ajunşi în parcarea desemnată pentru peşteră, sunt din nou şocată de gradul de organizare al slovacilor, care nu poate să-mi aducă aminte decât de Austria.

Chiar la parcare este un panou mare informativ, pe care ţi se explică foarte clar, cu simboluri uşor de înţeles de absolut orice om, dintr-o singură privire: ce temperatură e înăuntru (ca să ştii cum să te îmbraci), cât mergi pe jos până la intrarea în peşteră, care e diferenţa de nivel până acolo, cât durează turul în peşteră, cât urci în peşteră şi desigur orele la care se intră.

Majoritatea lucrurilor de pe panou le ştiam deja de pe site-ul peşterilor din Slovacia (da, există un site frumos organizat, pentru toate peşterile) însă pentru cei ce nu scotocesc pe site înainte, sunt mai mult decât binevenite.

Şocul nu se termină aici însă. După ce parcurgem poteca lată dar destul de abruptă ce urcă la peşteră (timp în care sunt întrebată ironic: auzi da’ nu cumva ziceai că azi nu urcăm deloc? :)))) dăm cu nasul de un puhoi de oameni toţi veniţi să vadă peştera. La nicio peşteră din România nu am văzut aşa ceva, dar în fine, nu ăsta e şocul cel mare, ci faptul că după ce ne luăm biletele observăm pe un afişaj că ghidajul nu se face numai în slovacă, ci şi în engleză, poloneză, germană şi maghiară (parcă) iar grupurile întră pe rând în peşteră în funcţie de asta, ca să nu fie buluc.

Şi nu, n-a fost nevoie să angajeze oameni în plus care să facă asta în fiecare zi, ci au înregistrări la care doar dau „play” şi gata… toată lumea este fericită! Mai simplu de atât nici nu se poate.

Suntem foarte încântaţi de toate aceste facilităţi, deşi să vă spun sincer peştera în sine nu este cine ştie ce nestemată. Acum fiind vară, cantitatea de gheaţă din peşteră este mult mai mică decât în restul anului iar porţiunea pe care se mai găseşte este destul de mică, şi se vizitează spre finalul celor 45 de minute. Cu toate astea, îmi place ce văd.

Am venit special aici ca să pot să fac poze, pentru că anul trecut în peştera de gheaţă din Austria (cea mai mare din lume) nu am avut voie. Însă am plătit cei 10 euro pentru a face poze cam degeaba, nu de alta dar nu m-a verificat nimeni.

Ulterior am descoperit pe site o peşteră cu gheaţă mult mai faină, tot aici în zonă, pe care vi-o recomand mult mai degrabă decât aceasta vizitată de mine. Se cheamă Dobsinska şi găsiţi detalii despre ea aici.

Deşi ne-am luat haine groase şi ne-am îmbrăcat bine, temperatura de 0 grade îşi spune cuvântul şi ca o friguroasă ce sunt reuşesc să dârdâi cam toată vizita. Mă bucur când ieşim până la urmă afară, o dată pentru că e mai cald, şi a doua… pentru că urmează TATRA BOOOOB!!

Cu mare bucurie descoperim că de data asta îl găsit deschis! Yuuhuuuu! Acum să vezi distracţie! O mulţime de oameni deja se aud pe traseu, vociferând care mai de care în felul lui, făcându-ne poftă. Oh boy oh boy!

Având deja experienţa de anul trecut de la toboganul de vară de la Bled, cam ştiu ce mă aşteaptă, dar tot sunt super entuziasmată.

Ne luăm repede toţi 4 o cartelă cu 10 coborâri, urmând să vedem pe urmă cum facem să le împărţim în mod egal (??) şi o pasăm de la unul la altul când intrăm. Deh, e mai ieftin aşa :P

Prima coborâre e mereu cea mai faină. Nu filmez, nu fac poze, mă bucur de experienţă!!

La a doua coborâre mă gândesc să fac nişte poze. Ştiu că în ele nu se vede cât de entuziasmată sunt, sau ce viteză prind, însă în ceea ce priveşte viteza, s-ar putea să vă placă filmuleţul pe care l-am făcut la ultima coborâre, cea de-a treia, căci deh, după cartela de 10, ne-am mai luat încă 2 coborâri, pentru ca fiecare dintre noi să aibă nici mai mult nici mai puţin de 3 la activ :D Egalite, fraternite, liberte! :)))

Play şi hai cu mine în Tatra Bob! :D

Prima parte este urcarea, care dureaza din păcate chiar mai mult decât coborârea…

Va trebui să înţelegeţi că a trebuit să pun o melodie peste filmare dintr-un motiv foarte foarte întemeiat şi serios: ţipam ca din gură de şarpe şi dacă aş fi lăsat-o aşa, v-aş fi asurzit :))) Dar nu vă faceţi griji, pe urmă tot eu râdeam cu gura până la urechi, deci eram în regulă :D

Aşadar, dacă pe unde ajungeţi găsiţi vreodată aşa ceva, vă recomand să vă daţi, e super fun!

De aici, pentru că e încă foarte devreme, mergem la o plimbare prin această mică staţiune de la poalele Vârfului Lomnicky, numită Tatranska Lomnica.

Avem timp, aşa că nu ne grăbim… căscăm gura pe la standurile cu suveniruri, căutăm ceva magneţi, eu îmi găsesc de cumpărat o pălărie pentru munte, şi apoi trecem un pic şi pe la Biroul de turism, unde înşfac mai multe pliante numai bune de studiat şi întrebăm câteva chestii. Spre exemplu, aflăm că o urcare cu telecabina (de fapt sunt vreo 3 segmente) până pe Vf. Lomnicky costă vreo 40 de euro dus întors de persoană. Auchhh! Cam singura chestie scumpă pe aici prin munţii Slovaciei… dar cred că merită. De la staţia inferioară de la 1750 m până la cea superioară, la 2634 m, nu există niciun stâlp de susţinere intermediar, iar sus, spaţiul este foarte mic, amenajat cu pasarele suspendate, unde nu ai voie să stai mai mult de 50 de minute.

Mâncarea în schimb…. este foarte ieftină, chiar şi la restaurant. După restaurantul cu mâncare super bună găsit de Adi în Kosice, în seara asta Cristi găseşte un altul, la fel de bun. Ne dăm seama de asta imediat, când vedem că terasa e plină ochi, şi nici măcar înăuntru nu mai sunt mese. Cât pe ce să renunţăm şi să mergem în altă parte, dar lui Cristi i s-a pus pata pe el (ştie el ce ştie) şi după ce ne mai învârtim vreo 10 minute prin zonă, căscând gura pe la nişte magazine cu echipamente, ne întoarcem şi găsim o masă înăuntru. Voiam pe terasă dar… e bun şi aşa.

Ca să înţelegeţi „gravitatea” situaţiei, e important să ştiţi că eu nu sunt vreo gurmandă (chiar opusul aş putea spune) şi deşi sunt mofturoasă la mâncare, sunt foarte puţin pretenţioasă. Şi în general mănânc pentru că efectiv trebuie, nu pentru că îmi face vreo plăcere. Dar aici dragii mei… am mâncat cea mai bună friptură de vită pe care am mâncat-o eu în viaţa mea. Îmi cer scuze pentru eventualii vegetarieni de printre voi, însă vă spun sincer că şi acum salivez când mă gândesc la ea. Pentru cei interesaţi, restaurantul se cheamă Grill Pub, şi îl găsiţi destul de aproape de gara din Tatranska Lomnica.

După aşa un deliciu, ne târâm cu greu înapoi în camping, unde asistăm la încă un apus superb, cu nişte spectacole pe cer cum mai rar avem ocazia să vedem, mai ales că în viaţa de zi cu zi dormim în casă, şi nu la cort, sub cerul liber :))))

Închei ziua devreme, citind un pic la frontală în cort, până mă ia somnul. Nici mâine nu e vreme foarte bună în Tatra, aşa că iar trebuie să ne găsim alt plan. Încep să mă tem pentru că din cauza vremii trebuie să lăsăm ce e mai important pentru ultimele zile.

Va urma.