CETATEA BOLOGA
În a șaptea zi a venit timpul să luăm drumul spre casă. Până la finele zilei trebuia să ajungem la Bâlea lac, de unde Adi trebuia să-și preia kitul de concurs pentru x2.
Dar aveam totuși o zi întreagă, așa că ne-am hotărât să facem câteva opriri pe parcurs. Prima a fost foarte scurtă, și a fost de fapt un bonus, căci de fapt ne duceam la Cascada Valul Miresei, care nu fusese inclusă în planul inițial, dar noroc că ne amintiseră Cristi & Moni de ea, căci se pierduse pe undeva pe o listă ce la momentul acela se afla în spatele creierului meu.
Cetatea Bologa este de fapt o ruină, iar din ea a mai rămas cât de cât recognoscibil doar un turn semeț. Nu am stat mult acolo, dar oprirea a fost bine primită.
CASCADA VĂLUL MIRESEI
Drumul până la cascadă a fost cel puțin interesant. Îngust pe alocuri și pustiu, părea că ne duce în altă lume. Mi s-a părut foarte particular, și mi-a amintit un pic de drumul spre Cicmany din Slovacia.
Apoi, din Răchițele, o bucată bună de drum asfaltat recent, dar foarte îngust, ne-a condus până într-un punct dincolo de care accesul cu mașinile nu mai era permis.
Problema nu era neapărat asta, cât faptul că acolo în capăt nu aveai unde să parchezi, și chiar și să întorci era ușor dificil, dat fiind locul foarte mic.
Eu nu am nimic cu interzicerea accesului vehiculelor motorizate pe teritoriu montan (din contră, sunt pentru), însă treburile astea mai trebuie făcute și cu cap….
La fața locului deja erau câteva mașini lăsate care mai de pare mai precar, astfel că un loc decent nu mai exista. Am găsit până la urmă ceva, dar numai noi știm cât ne-am chinuit să o tragem cât mai ferit, astfel încât să nu încurce pe nimeni.
De acolo am continuat pe jos cam 20-30 de minute, numai ca să constatăm că unii ignoraseră complet semnul de acces interzis și merseseră cu mașina până la buza cascadei. Apăi ce? Doar legea nu e pentru toată lumea. Unii sunt mai presus.
Cascada fiind ușor accesibilă, sigur că acolo am găsit tot felul de specimene, chiar și din cele care nu veniseră cu mașina până acolo, ci merseseră pe jos ca și noi. Cu chiu cu vai m-am chinuit să fac o poză în care nu intra vreun burtos sau vreo burtoasă. E clar, suntem noi prea sălbatici.
Întorși la mașină, 7 manevre mai târziu și am reușit să întoarcem mașina, și astfel am pornit iar la drum. Nu chiar singuri o bucată de vreme, căci din Răchițele am luat cu noi o doamnă care făcea autostopul și cu care ne-am conversat până la Huedin, unde avea nevoie să ajungă. Foarte de treabă doamna, ne-a povestit multe despre zonă și avea un accent funny.
Următoarea noastră oprire a fost la Alba Iulia. Eu nu mai fusesem acolo din 2009, și , deși chiar și atunci erau multe renovări deja făcute, știam că între timp se mai lucrase la ea, și eram curioasă tare să văd cum arăta acum.
Am fost foarte încântați că am găsit o parcare fix la zidul cetății, și culmea, goală, dar în scurt timp am înțeles de ce era goală. Pentru că era tocmai la mama naibii.
Caniculă și aici, desigur, așa că drumul printre zidurile cetății până la Poarta I a Cetății a fost mai mult decât chinuitor. Mai rău decât atât a fost că am încercat să ajungem la restaurantul Medieval, numai că nu știam pe unde, și desigur că am greșit, astfel că am ocolit ceva ce a părut o mie de kilometri prin arșiță.
Noroc că interiorul restaurantului era răcoros, dat fiind că era o veche cramă în zidurile cetății. Așa ceva… mai rar! :)
Cu burțile pline, am rezistat apoi destul de vitejește și la o plimbare prin Piața Cetății și Piața Tricolorului, dar mai mult nu. Oricum a trebuit să îndurăm și întoarcerea până la locul de parcare, care a părut la fel de interminabilă ca și venitul. Răcoarea de la Bâlea Lac de la ora 21 a fost o binecuvântare.
CAZARE
Noi am fost în tranzit, dar, dacă aveți nevoie de cazare în Alba Iulia, afișez mai jos cazările din zonă și ofertele reduse de pe booking (introduceți perioada dorită pentru a le vedea pe toate) :
