City-break-ul la Budapesta din 2010 a fost o mini-vacanță total neplanificată. Cristi a trebuit să meargă la un seminar acolo câteva zile, iar eu am profitat de ocazie și l-am însoțit. Nu aveam capitala vecinilor noștri pe wishlist, însă m-au încântat foarte tare cele 4 zile petrecute acolo și a devenit una dintre preferatele mele.
Dar fiind că nu mă vedeam cu Cristi decât seara când termina programul la seminar, a fost și prima călătorie în care m-am plimbat aproape toată ziua singură, ceea ce nu pot să spun deloc că mi-a displăcut. Evident, nu aveam cu cine să mă bucur, dar a fost o experiență interesantă.
Răsfoiește jurnalele de mai jos dacă vrei să afli cum am reușit să fim suspecți la controlul de securitate de la aeroport, de ce am ajuns să facem autostopul la întoarcere sau cum am vizitat o peștera în mijlocul orașului.
TIP VACANȚĂ: city-break
CÂND: 4-8 mai 2010
CÂT: 4 zile
CAZARE: cameră dublă la hotel
TRANSPORT: tren de noapte București – Tg. Mureș + avion Tg. Mureș – Budapesta
MIJLOC DE TRANSPORT LOCAL: rețea publică + pe jos
Anul trecut, cam pe vremea asta dacă nu mă înşel, dacă nu chiar mai târziu un pic (nici nu mai ţin minte exact) vine Cristi acasă şi îmi zice „Auzi, eu tre să mă duc în mai la Budapesta la un seminar. Vii şi tu cu mine, nuu?„
Eu stau, mă gândesc, evident vreau să pot spune din prima da, fără nicio ezitare, dar din păcate mai mult aveam bani pe minus decât pe plus. Aşa că primul lucru după ce am primit vestea, a fost să caut cum facem să ajungem din Bucureşti la Budapesta, pentru că ştiam deja că nu sunt low cost-uri.
În momentul ăla nu aveam de unde să ştiu că această căutare va dura câteva zile, în care am cântărit orice variantă posibilă şi nu eram deloc nici prima şi nici ultima persoană care a trecut şi va trece prin asta, pentru că am găsit o grămadă de oameni care se întrebau acelaşi lucru ca şi mine, şi câţiva care se gândiseră chiar să scrie un articol pe tema asta, dacă tot era cerere.
Prima variantă era cu trenul, care mergea şi noaptea, de la Bucureşti la Budapesta dintr-un foc, însă costurile mi se păreau imense. Cred că era undeva la 100 sau 150 de euro. Scump!
A doua variantă era cu Tarom sau Malev, care era vreo 200 de euro! Şi mai scump!
A treia variantă era cu trenul de la Bucureşti la Tg. Mureş, care era de la 20 la 6 dimineaţa, ceea ce era perfect pentru că dormeam bine mersi în cuşetă, şi apoi cu avionul de la Tg. Mureş până la Budapesta, care era super ieftin.
A patra variantă era cu autocarul, dar pe lângă faptul că era oricum altfel, dar nu confortabil, tot era mai scumpă decât a treia variantă.
Iar varianta cu stopul pica, pentru că Cristi nu îşi permitea să nu ajungă la timp la seminar şi nu ne riscam să facem stopul prima data în condiţiile astea.
Aşa că era foarte clar că varianta câştigătoare va fi a treia. În total era cea mai ieftină variantă, cred că undeva la 200 sau 300 de lei dus întors de persoană dacă nu mă înşel, şi era şi confortabil pentru că tot drumul cu trenul dormeam. Ce putea suna mai bine?
Deci toate bune şi frumoase, planul era făcut, rezervările la fel, doar cu biletul de tren nu ne-am grăbit şi nici banii nu i-am schimbat în forinţi.
M-am gândit că e suficient dacă luăm biletele de tren pentru dus cu vreo săptămână înainte. Pentru întors nu vroiam sa cumpărăm pentru că aterizam pe la 13, trenul era pe la 14 şi nu vroiam să risc să dau bani pe el şi să nu-l prindem. Mai era un microbuz la ora 15 şi ceva parcă, şi dacă în cel mai rău caz îl pierdeam şi pe ăsta, făceam stopul până acasă, aşa, ca last resort.
Numai că atunci când a venit momentul să luăm biletele de tren, am avut un mic mare şoc: nu mai erau locuri la cuşetă! Era incredibil. Era cu suficient timp înainte, călătoria se făcea într-o luni seară, deci nu e ca şi cum ar fi fost vineri, sâmbătă sau duminică…
Nu ştim ce s-a petrecut, dar cert e că nu aveam de ales altceva decât să ne luăm locuri în vagoanele normale în ideea că poate găseam vreun compartiment gol ca să ne întindem şi noi să apucăm să dormim un pic.
Ziua 1
A venit repede şi ziua plecării. Banii îi aveam pe toţi într-un plic, neschimbaţi încă în forinţi (nu mă întrebaţi de ce), dar am zis că nu are cum să nu găsim de schimbat tocmai în Tg- Mureş, mai ales că aveam câteva ore de stat până la avion.
Ne-am urcat în tren, ne-am ocupat locurile noastre, şi în scurt timp s-au ocupat toate celelalte de lângă noi. Toate 8! Deci nu 6, 8! Am plecat din Bucureşti 7 adulţi şi un copilaş de vreo 4 ani în acelaşi metru pătrat neaerisit. Great! Ne gândeam poate aveam noroc şi coborau mulţi pe la munte, da de unde? Toţi coborau la Tg. Mureş! Toţi!!
Pe la ora 22 lumea se pregătea de culcare, mai ales piticul, aşa că ne-am dus în recunoaştere, şi spre fericirea mea am găsit un compartiment gol. Zic: al nostru e!
Ne-am luat catrafusele de dincolo, ne-am pus bagajele sus şi pe urmă am rămas în mână cu geanta mea de umăr, în care erau banii şi actele, şi cu geanta cu aparatul foto. Ei, şi cu astea ce facem? Ştiam poveşti cu sprayuri de adormit şi cu rămas fără niciun ban, fără laptopuri şi aparate foto, chiar şi când eşti închis în cuşetă, darmite într-un compartiment fără încuietoare.
Am stat un pic şi am analizat situaţia, după care am scos frumos plicul cu banii şi l-am îndesat în … să nu râdeţi prea tare.. chiloţi :)))) (Ok, ok, vă dau voie să râdeţi). M-am gândit „dacă mă adoarme, doar nu m-o căuta şi acolo!” :P
Ei, dar cum geanta foto era mult prea mare ca să încapă tot acolo, mi-am împleticit de jur împrejur cureaua astfel încât dacă s-o chinui cineva să dea jos geanta aia de pe mine, să fie the challange of his life! :)))
Şi apoi cică să dormim. Dar cum să dormi cu o geantă legată de tine nu e chiar pis ăf cheic, mai mult m-am chinuit să adorm, decât de dorm efectiv. Cred că dacă am dormit legat 2 ore e mare lucru. Mai ales ca pe la 3 s-a urcat cineva la Miercurea Ciuc care avea loc acolo şi Cristi a trebuit să se strângă.
Şi uite aşa, pe la 6 şi ceva dimineaţa am coborât buimaci din trenul fantastic, cu picioarele împleticite, într-un frig de crăpau pietrele (după părerea mea evident) într-o gară mai mult decât neprimitoare.
Am zis că am aterizat pe altă lume. În gară parcă era după război, erau scaune din alea de plastic rupte, crăpate şi murdare, pe care abia m-am putut aşeza. Cristi mă anunţă că trebuie să meargă la baie şi sincer mi-a fost un pic teamă să rămân singură. I-am zis să bage viteză dacă vrea să mă mai găsească la întoarcere. Erau o grămadă de oameni ciudaţi, parcă şi nişte cerşetori, ţigani, dar în special oameni a căror vorbe nu le înţelegeam, lucru care mi-a dat un sentiment foarte neliniştitor, deşi nu eram prima dată în ţara mea când eram înconjurată de oameni care vorbesc maghiară.
Aveam pe mine vreo 2 pulovere şi 2 geci, şi tot mi-era frig. Dârdâiam de-a binelea aşa că ne-am uşchit repede imediat ce s-a întors Cristi, numai în gara aia să nu mai stau. Dar unde să mergem? E super dimineaţă şi nu putem merge direct la aeroport pentru că trebuie să schimbăm bani şi e prea devreme ca vreo bancă să fie deschisă.
Aşa că am luat-o la picior, fără niciun plan. Zic: hai că vedem noi. Totally unlike me. Mi-a plăcut un pic. :)
Am mers foarte puţin până am ieşit din zona umbrită a gării, am ajuns la o stradă mai principală aşa, ne-am uitat stânga dreapta şi am ales o direcţie. Habar nu aveam oraşul, nu mai fusesem la Tg. Mureş în viaţa mea. Dar am mers bine pentru că în apropiere era o benzinărie cu Viva. Cul! A intrat, am sperat să nu ne ia doamna de acolo de boschetari :)))), ne-am luat nişte ceaiuri, am mâncat un senviş şi ne-am mai încălzit. Ah… maci betăr!.
Dar cât poţi să stai şi într-o benzinărie? Aşa că după vreo jumate de oră a trebuit să plecăm. Nu pot să-mi dau seama de ce nu am întrebat-o pe doamnă în ce parte e centrul. Am ieşit şi am continuat drumul, pe principiul „am eu un feeling că pe aici e”.
Ei, dar se pare că busola mea internă e defectă la ora aia pentru că după ce am mers cel puţin jumate de oră pe jos, am dat de un indicator care ne spune el aşa foarte frumos că în direcţia aia mergem spre aeroport, şi nicidecum spre centru. Nu că n-am vrea să ajungem spre aeroport, dar nu atunci şi nu mergând pe jos atâţia kilometri!
Aşa că hei rup, iară juma de oră de mers pe jos cu sarsanalele după noi, înapoi de unde am plecat. În drum văzusem un Raiffeisen, aşa că ăla ne era planul. Ne postăm lângă el şi aşteptam până se deschide. Zis şi făcut. M-am iubit cu o treaptă din piatră rece vreo 45 de minute sau aşa, şi am părăsit-o când au început să se arate la faţă primii angajaţi.
După ce am mai aşteptat încă o mie de ani să dea drumul la public, am intrat noi with our hopes up şi ne-am postat. Ce să mai? Eram super mega convinşi că plecăm de acolo cu banii schimbaţi. De fapt nici prin cap nu ne-a trecut vreo secundă că ar putea fi vreo problemă. Când am întrebat câţi forinţi au, mi-a picat faţa: aveau suficienţi cât să luăm trenul de la aeroport în Budapesta. Nişte mărunţiş. Am zis că mor nu alta.
Următoarea bancă? Nu ştiu, mergeţi spre centru. F/%¤#” s/(%!
Un nene care a auzit toată discuţia zice: hai că vă duc eu dacă vreţi! Noi: Mmmm… ok! Dacă aveţi drum… Şi aşa habar nu avem cum ajungem acolo.
Dar nu am apucat să ne bucurăm prea tare că omul s-a răzgândit. A zis că are treabă în altă parte mai întâi dar ne-a arătat de unde luăm autobuzul.
Aşa că ne-am înfiinţat în staţie. Noi şi încă vreo mie de oameni. Ai fi zis că e moca, nu alta. Am întrebat stânga dreapta de unde luăm bilet, dar se pare că se plăteşte direct la şofer sau aşa ceva. Am aflat şi ce trebuie să luăm şi într-un final apoteotic a venit un fel de microbuz parcă, în care s-au urcat de vreo 3 ori mai mulţi oameni decât permite legea şi am pornit.
Am ajuns la un moment dat într-o zonă în care erau foarte multe bănci, şi deşi mi-am dat seama clar că ăla nu e centrul, Cristi zice să coborâm. Bine, dacă zici tu…
Aici la vreo 2 bănci am avut acelaşi succes răsunător ca şi la prima. Abia la un exchange pitit am reuşit, slavă Domnului, să schimbăm toţi banii. Victorioşi, am căutat un taxi, ne-o zis că ne ia 30 de lei până la aeroport şi ne-am urcat.
La aeroport, linişte şi pace, eram doar noi şi paznicii. Mai aveam mult chiar şi până se deschidea check-in-ul. Mă rog, noi făcusem check-in online dar aţi înţeles voi ce vreau să zic.
Între timp am mai mâncat un senviş, am admirat aeroportul, care e foarte simplu, dar parcă per total tot e mai ok decât Băneasa, asta poate pentru că era şi gol, şi lipsea atmosfera de autogară din aeroportul Băneasa.
Când am văzut că începe să vină lumea, ne-am prezentat şi noi biletele şi am intrat spre poarta de securitate, sau cum naiba îi zice.
Cristi pe o poartă, eu pe alta. Ne punem acolo toate cele, geaca, telefonul, monezile, cureaua etc, mă fac că ploua că am geanta de mână + geanta foto, mă concentrez să nu bipăie măgăoaia (am un sentiment aiurea când trec prin prostia asta de securitate) şi ies fericită. Îmi iau bagajul, îmi bag toate cele prin buzunare şi văd că avansez da Cristi nu vine, deşi intrase un pic înaintea mea. Aşa că mă opresc pe loc şi mă întorc să văd ce se petrece.
De aici văd totul de parcă mă uit la un film cu proşti. Văd că rucsacul lui Cristi iese pe banda rulantă, dar în loc să îl ia el, un nene de 2 ori cât el vine, îl apucă, şi îl mai dă o data la scanat. Zic ei, are şi laptopul în el, poate de aia.
Dar rucsacul nu mai iese de pe bandă, banda nu se mai mişcă, tipul care se uită pe ecran are faţa încremenită şi nenea ălalalt se uită la Cristi de parcă vrea să-l ia la pumni. Mă apropii să văd care e problema. Parcă eram eu batman!
Când ajung şi eu lângă ei, nenea de la securitate deschide gura şi din gura lui ies cuvintele „Domnu’.. sunteţi cumva vânător?”.
Îmi pică faţa, habar nu am ce dracu vrea să zică, dar urmăresc în continuare scena ca în reluare, pentru că după Cristi îi zice stupefiat ca nu (evident!!!) nenea continuă: „Şi atunci….” şi trage rucsacul de pe bandă, îl zăpăceşte un pic până găseşte un buzunar de pe centura de şold, „… de ce aveţi în bagaj un cartuş?”
În capul meu informaţiile se succedă cu viteza luminii, se lovesc unele de altele, ricoşează de cutia craniană, dar nu se petrece nimic. Câteva dintre ele: „Ce are ăsta mă, e nebun?”, „Cum adică cartuş, adică…. de imprimantă????” (eu nu prea ştiu altfel de cartuşe, mă rog, nu prea ştiam), „Shit, eu trebuie să ajung la Budapesta, am zis pe blog că mă duc!!!!”, „Doamne, asta e una dintre fazele alea din filme în care descoperi că persoana cu care eşti de 3 ani şi ceva e de fapt altcineva???, Dar totuşi, vânător??? Wtf???”, şi cam atât pentru că nu durează decât o secundă până când nenea reuşeşte să scoată din buzunar o chestie mică şi cam ruginită, care este un cartuş explodat de vânătoare, evident, fără glonţ, dar tot cartuş era.
Mă uit încremenită pe rând la el, la Cristi şi apoi la nenea, care arată de parcă mai are puţin şi ne ia la bătaie, ne dă cap în cap sau ne bagă la interogatoriu cu o veioză în faţă. Îmi şi imaginez.
Ne amintim amândoi instantaneu că fusesem pe munte cu o săptămână în urmă şi trecusem pe lângă o casă de vânători. Cristi, ca un copil mic, l-a găsit pe jos şi l-a pus în buzunarul de la rucsac (nu mă întrebaţi de ce!!) şi apoi a uitat complet de el. Dar cum naiba să îi explicam noi asta lu’ nea caisă ăsta, pe care ori n-o să-l intereseze sub nicio formă, ori nu o să ne creadă.
Mă uit la Cristi care e roşu tot, eu probabil la fel, amândoi ne bâlbâim de frică încercând să-i explicăm adevărul, însă iese un fiasco total şi îmi dau seama că toată târăşenia nu arată de loc bine.
Nenea începe să ne ţină o morală din aia de-ţi venea să intri în pământ, deşi nu făcusem nimic rău dar ne făcea să ne simţim de parcă aveam o bombă cu noi. Nu ştim ce va urma, doar stăm şi o încasăm. Ţin să spun că treaba a ţinut doar câteva minute, dar părea atât de ireal încât am impresia că a durat o oră.
Apoi mi-am dat seama că probabil iniţial pe ecran nu se vedea că e un cartuş explodat şi că abia apoi şi-a dat şi el seama, nu de alta dar toată treaba s-a terminat cu „Dacă eraţi în altă parte ştiţi că nu vă mai urcaţi în avion, nu?” şi ne-a dat drumul să plecăm mai departe.
Nici nu m-am uitat să văd că probabil o grămadă de oameni s-au uitat în tot timpul ăsta gură cască la noi, ne-am luat bagajele şi duşi am fost.
După ce am trecut de securitate şi aşteptam nerăbdători să ne dea drumul să ne urcăm în avion, noi şi încă un miliard de oameni, care mai de care şi cu copii mici, şi cu bebeluşi în braţe, la un moment dat se înfiinţează în faţă o angajată a aeroportului, sau a cui era ea acolo, şi începe să ne zică ceva. În maghiară. În România.
Îmi venea să-i crăp capul. Ea ne comunica ceva, iar eu nu înţelegeam ce mi se comunică. Noroc că eram mai în spate că dacă eram mai în faţă cred că săream s-o strâng de gât. Cred că am întrebat în stânga şi în dreapta, sau pur şi simplu m-am prins că zicea să vină în faţă femeile cu copii mici. Ulterior am reuşit şi noi să trecem de porţi, să ne urcăm în avion şi să ajungem şi în Budapesta, după micuţul zbor.
Păcat că nu a fost ultima dată când m-am lovit de situaţia în care toată lumea în jurul meu înţelege maghiară şi eu nu. Tot în România. În fine..
În Budapesta ca să ajungem de la aeroport în oraş cel mai simplu mi s-a părut să luăm trenul.
După ce am coborât din avion şi am intrat în aeroport am mers la ghişeul de informaţii pentru turişti, am luat o hartă gratuită (dar care e naşpa, adică tipărită pe hârtie normală şi cu grafică urâţică – mă rog, am mofturi când vine vorba de hârţi) şi cred că tot de acolo, deşi nu sunt sigură, am cumpărat bilele pentru tren. Costa 365 forinţi un bilet pentru o persoană şi călătoria a durat aproximativ 25 de minute.
Când se iese din aeroport, se urmăresc indicatoarele către tren (nu mai ştiu ce fel de indicatoare erau, cert e că era foarte uşor să dibuieşti direcţia), se urcă printr-un pasaj de trecere şi se coboară pe peron. Trenul duce în Gara Nyugati, deci căutaţi cuvântul ăsta pe indicator ca să ştiţi pe ce peron vă aşezaţi.
În tren am vrut să întrebăm cât facem până la gară, ca să ştim când coborâm, pentru că nu ştiam că e capătul. Băiatul care ne-a controlat biletele nu ştia engleză dar cumva a înţeles ce vroiam să afăm şi ne-a arătat pe aparatului lui o oră sau ceva de genul ăsta. Cert e că ne-am înţeles.
De la Gara Nyugati noi trebuia să ajungem la Piaţa Eroilor (Hosok tere) cam pe lângă gura de metrou, pentru că acolo aveam hotelul (Ibis). Metroul nu aveam chef să luăm pentru că nu era pe aceeaşi linie, trebuia schimbat şi erau vreo 9 staţii în total. Mi-a fost mult prea lene şi să mă chinui să mă interesez ce autobuz am putea lua până acolo, aşa că am decis să mergem pe jos. Părea mică distanţa pe hartă, cât putea fi?
Vreo 2 km doar. Iar cu bagajele după noi, am simţit că am mers vreo 10. Prima impresie despre Budapesta a fost una foarte proastă, probabil şi pentru că această primă impresie a survenit în timp ce mă târam cu geanta foto agăţată de gât şi cu un bagaj în mână. Mi s-a părut că am mers o veşnicie pe această stradă, Podmaniczkz utca pe numele său, care tare urâtă e. Este o stradă paralelă cu şinele de cale ferată, fiind mărginită pe o parte de un parapet înalt care delimitează zona cu şinele. Pe partea cealaltă a străzii sunt clădiri deloc impresionante, şi totul pare cam obscur, nu foarte curat… ce să mai, fix imaginea cu care nu vrei să fii întâmpinat când ajungi pentru prima dată într-o ţară pe care nu o cunoşti.
La un moment dat a trebuit să mă şi aşez undeva pe nişte trepte, nu de alta dar niciun alt loc nu s-a ivit tot drumul, nicio bancă, nimic, iar eu nu mai puteam să merg cam de pe la jumătatea distanţei. Probabil faptul că nu dormisem mai deloc noaptea şi umblasem atâta pe jos şi în Tg. Mureş avea ceva de-a face cu asta.
Cu chiu cu vai am ajuns într-un final şi la hotel, ne-am luat în primire camera, ne-am împrospătat un pic şi apoi am plecat la prima plimbare de recunoaştere.
Abonamente de transport cred că se pot cumpăra cam de la orice staţie de metrou. Noi am luat de la Hosok tere şi am dat 4600 forinţi pentru un abonament de 7 zile pe toate mijloacele de transport, pentru că nu puteam să ne luăm de 3, iar de 5 nu există. Nu sunt pe nicăieri puncte de control pentru bilete sau abonamente (adică aparate) însă există controlori în fiecare staţie, deci şanse să îi păcăleşti nu prea există. Doar seara târziu uneori am văzut că nu mai era nimeni. Există şi controale spontane, în subteran, de exemplu când schimb magistrala, înainte să intri pe o scară rulanta. Sunt vreo 3 controlori care blochează trecerea şi ai pus-o dacă nu ai bilet sau abonament.
În fine, primul loc în care ne-am dus a fost Batthyany ter, aşa cum în Paris mă duc cu metroul şi cobor la Trocadero ca să văd turnul. Ăsta e locul ideal din care să vezi Parlamentul în toată splendoarea lui.
De aici ne-am plimbat agale prin Castelul Buda, însă datorită faptului că în ultima zi a fost o vreme superbă, am refăcut pas cu pas această plimbare, pentru că nici nu prea eram satisfăcută de pozele din prima zi când a fost înnorat. Aşa că o să sar acum direct la a doua zi :)
Ziua 2
1. City Park (Varosliget) – parcul din spatele Pieţei Eroilor (Hosok tere)
Nu ştiu cum am făcut, dar vrând să intru să mă plimb prin parc, am ajuns chiar lângă lac, care e populat de gâşte. Este genial să mergi pe lângă lac, să te aşezi pe o bancă şi să stai până uiţi de tine, minunându-te de răţuşte: cupluri care se plimbă agale pe apă, pe trotuar sau chiar prin iarbă, şi dacă ai noroc vezi şi familii cu bobocei. Sunt foarte fotogenice şi chiar stau la pozat. Dacă ai şi ceva pâine sau biscuiţi să le dai e şi mai bine. Sunt ale tale!
2. Szechenyi Furdo (băi termale) – doar pe afară, nu am intrat
La Szechenyi am ajuns mergând mai departe prin parc. Am ajuns destul de uşor pentru că aici e şi o staţie de metrou cu denumirea asta. Pe urmă am traversat şi am mers în cealaltă parte a parcului, în complexul în care se găseşte Muzeul Agriculturii, Castelul Vajdahunyad (copie a Castelului Huniarzilor din Hunedoara – deşi mie nu mi se pare că seamănă prea tare, al nostru e mult mai frumos) si o mică bisericuţă care mi-a plăcut foarte mult, pe numele ei:
3. Capela Jak
Se făcuse destul de cald afară, şi-mi pusesem geaca peste geantă cumva, dar nu era fixată. Ca paranteză, Cristi fiind la seminar, eu umblam teleleu toată ziua singură. Ei, am scos eu nasul eu frumos de la metrou in faţa gării Keleti şi am ieşit într-o mare agitaţie şi aglomeraţie. Era multă lume, eram în mijlocul unei pieţe, în intersecţie se lucra, era gălăgie şi de acolo plecau vreo 4 străzi (logic) şi eu habar nu aveam pe care dintre ele tre să pornesc ca să ajung unde îmi trebuia mie. Ce naiba să fac. Scot harta ca cel mai retard turist în mijlocul străzii şi mă uit ca mâţa în calendar. Mă şi gândeam: mamă să vezi că mă ia la ochi careva şi mă lasă fără bani şi cameră, nu de alta dar erau şi nişte oameni dubioşi pe acolo.
După ce m-am prins pe unde tre să o iau, realizez că trebuie să trec strada şi aştept să se facă verde, în timp ce mă uit panicată că pe partea ailaltă e un fel de homeless. Ei dar se face verde şi pornesc, încercând să nu mă uit la el şi să-mi vă de treabă. Dar nu fac mai mult de 5 paşi şi văd cumva cu coada ochiului că face semne spre mine. Zic a, minunat, ce oare o să urmeze?
Dar până să mă prind eu ce şi cum, din spatele meu mă atinge cineva pe braţ în mijlocul străzii şi când întorc capul ce să văd: un tip îmi înmânează propria geacă. Îmi picase pe jos şi homeless-ul săracul îmi făcea semne că mi-a căzut. Nu pot decât să bănuiesc că în timp ce eu mă uitam ca viţelul la poartă nouă pe hartă, cineva mi-a deschis geanta să umble în ea sau ştiu eu ce, şi fix în momentul ăla eu am plecat de pe loc. Saaaau… pur şi simplu mi-a căzut fără să fi umblat vreo cineva la ea. Mda, da, hai să fim optimişti :)
Unde vroiam să mă duc de fapt? Ca să văd asta:
4. Biserica Sfanta Elisabeta (Szent Erzsebet Templom)
E o biserică necunoscută, dar a cărei poză am văzut-o pe wikipedia, mi-a plăcut, aşa că m-am gândit să fac o plinbare până aici. Când am fost eu nu am putut intra înăuntru dar în schimb, este încadrată de un părculeţ mic şi frumos, în care poţi să stai la umbră (sau nu) pe o băncuţă, ba culmea, if nature calls, poţi să mergi şi la toaletă, în dreapta intrării fiind amenajat un fel de wc public, care mai e şi moca pe deasupra. A fost funny că acolo era o tanti care am presupus că încasează o taxă şi eu făceam pe mine şi nu ştiam cum să o întreb mai repede cât costă, ca să plătesc şi să intru. Dar cum naiba să mă înţeleg cu ea? Nu ştiam cum se spune în maghiară „cât costă” şi engleză nu ştia. A văzut că mă scremeam să o întreb ceva, se uita la mine ca la proşti, eu mă uitam la ea asemenea, aşa că am scos nişte monezi şi i le-am arătat. Abia atunci i-a picat fisa ce vroiam (ce naiba aş fi putut să vreau???) şi a gesticulat foarte clar că nu costă nimic. Şi mai bine!
Apoi am pornit mai departe ca să văd Palatul New York, un hotel de lux care datează din 1894.
5. Palatul New York
Mai departe am luat-o aiurea pe nişte străduţe, ca să caut Teatrul Naţional. Din păcate mă informasem greşit, pentru că nu era acolo unde îl căutam eu, aşa că m-am ales doar cu o plimbare printre clădiri, până la Opera Naţională. Mai târziu m-am întâlnit cu Cristi şi am mers împreună cu vaporaşul pe Dunăre.
Nu aş putea să vă spun cât costa plimbarea asta, pentru că noi am fost cu grupului lui de la seminar, şi era moca. Evident, nu a fost genul ăla de plimbare romantică pe apă cu vaporaşul, ci una chiar extrem de îngrămădită, pentru că era foarte multă lume. La un moment dat am auzit pe cineva vorbind în microfon, dar nu se auzea de pe punte, aşa că am intrat înăuntru ca să aud ce zice persoana care am presupus că e un ghid.
Era de fapt o tanti care, deşi părea că ştie multe, nu cred, sau cel puţin, spre binele altor turişti, aş vrea să cred că nu era ghid, ci doar o localnică. Ea se străduia săraca, dar când a zis cu atâta convingere că Dunărea izvorăşte din Germania şi se varsă în Rusia, mi s-a sculat tot părul în cap. Erau pe vaporul ăla o grămadă de oameni, din mai multe ţări, şi când mă gândesc ce prostii auzeau, m-a luat durerea de cap. Cine ştie ce alte prostii ne-a mai zis, de care eu nu m-am prins. La momentul respectiv am reţinut mai multe gafe colosale, dar din păcate nu mi le-am notat şi timpul le-a şters… Atunci m-am gândit că poate era mai bine să fi plătit plimbarea, dar barem să fi avut un ghid ca lumea, care să ne spună ceva interesant, nu unul care zicea „uhmmm, I donno, ăăăă, whatever…”
O hartă cu liniile de metrou, dacă vă trebuie:
Şi traseul făcut de mine:
View Budapest day 2 in a larger map
Ziua 3
După ce am publicat articolul anterior mi-am dat seama că v-am zis că am luat vaporaşul pe Dunăre dar nu v-am arătat şi poze, so.. here goes:
Deşi nu sunt chiar de cea mai bună calitate…
Trecând la ziua a treia, a fost o zi cu multă vânzoleală, am circulat cu aproape toate mijloacele de transport, mai puţin troleibuz, şi am acoperit o zonă foarte mare din cauza asta.
1. Prima dată am vrut să ajung la Grotele Szemlo-hegyi, pentru ca nu puteam sa ratez să intru într-o peşteră într-un oraş :D
Am luat un autobuz de la Batthyany ter care m-a lăsat la vreo 15-20 minute de mers pe jos până la Peşteră. Credeam că voi merge 5-10 minute dar în schimb a durat o veşnicie, iar „plimbarea” era printr-o zonă rezidenţială cu case, în timp ce pe stradă nu era nimeni. Abia dacă am văzut o femeie cu un copil la un moment dat. Era foarte creepy şi tot ce mă gândeam era: cât mai e până ajung????
Ştiam că tururile încep la oră fixă şi întârziam, aşa că aveam un motiv în plus să mă grăbesc. Când am ajuns, am intrat repede înăuntru şi casierul mi-a zis să intru repede pe o uşă şi să înaintez că tocmai intrase ghidul cu un grup. Mi-a zis că îmi ia banii după ce ies.
Am fugit pe un culoar foarte îngust şi întunecos până când am dat de grup, şi am răsuflat uşurată.
Din păcate nu puteam decât să mă uit ca la filme străine fără subtitrare pentru că ghidul vorbea doar maghiară. Nu pricepeam nimic. Făceam poze, mă uitam ca boul la poartă nouă, zâmbeam din când în când şi încercam să nu mă fac remarcată. Dar ştiam asta dinainte, aşa că nu a fost un şoc. Peştera e frumos amenajată şi este o experienţă frumoasă all in all.
La final am rămas în urmă pentru că găsisem eu ceva interesant de pozat şi până să mă prind ce se petrece ghidul deja pornise pe scări spre ieşire şi eu rămăsesem singura de căruţă la urmă. Dar nu orice fel de scări, ci unele foarte înalte (si astfel greu de urcat) pe care abia mă chinuiam să le urc pentru că spaţiul era foarte îngust şi trebuia să mă aplec un pic. Când am ajuns în dreptul ghidului a fost foarte amuzant că el a început să-mi turuie ceva în limba lui şi eu nu pricepeam deloc. A apucat să-mi zică destul de multe până când am avut şansa să deschid gura să să zic că nu vorbesc maghiară. Dar atunci a zâmbit şi şi-a cerut scuze.
Când am ieşit, surpriză: eram la munte! :)) Ei, nu chiar, dar se iese în altă parte, unde totul e verde, sunt băncuţe de lemn şi e tare frumos. Atunci mi-am dat seama că puteam să plec liniştită fără să plătesc, că nu se prindea nimeni, dar nu sunt eu genul. M-am întors la casierie ca să plătesc şi tipul nu mi-a cerut nimic dar m-a taxat ca studentă. :) Ei, nu mai eram eu studentă, dar nu m-am supărat. :)
După asta a urmat partea cea mai interesantă. Am văzut de dimineaţă că era înnorat şi am luat umbrela cu mine. Când am ieşit, nu am mai mers în staţie la autobuzul cu care am venit, că mi-era prea lene să urc dealul până acolo, aşa că am mers câţiva paşi mai jos, unde am văzut eu că era o staţie şi pe panou era trecut un autobuz care mă ducea unde îmi trebuia mie.
Şi m-am aşezezat în staţie. În 5 minute a început să picure şi mi-am scos umbrela.
În 10 minute a început să tune şi să fulgere de ziceai că se crapă cerul. A început să plouă cu cada, nu cu găleata, dar eu ţanţoşă mă ţineam straşnic de umbrela mea roşie şi stăteam în staţie (bineînţeles, o staţie fără adăpost) în mijlocul ploii.
Eram ca în filme, pe bune. Nu era nimeni pe stradă, autobuzul nu venea nici dacă făceam incantaţii în ploaie şi turna pe mine în aşa hal încât se făcuseră şuvoaie pe stradă şi, fiind în pantă, am crezut că mă iau cu ele la vale. Când am văzut că se îngroaşă gluma, am traversat (autobuzul oricum era fantomatic) şi m-am băgat în nişte boscheţi, dar nici acolo nu eram ferită de tot. Am stat vreo juma de ora aşa cred, până când nu mai turna cu cada, ci doar cu găleata, şi atunci am luat-o frumos la picior pe stradă. Nu ştiam unde duce strada, dar m-am gândit că dacă autobuzul o ia pe acolo, atunci sigur ajung la Dunăre :)
Am ajuns la Kolosy ter şi nici c-am văzut vreun autobuz pe drum. Aici este o intersecţie destul de ciudată, dar cu simţul meu de orientare şi cu harta aia cam amărâtă, până la urmă m-am prins unde să aştept autobuzul care îmi trebuia mie, fără să întreb pe cineva pe stradă. Ulterior am aflat că am aşteptat autobuzul celălalt în ploaie degeaba pentru că nu circulă decât între orele 14 şi 18.
În concluzie, când am ajuns acasă am căutat cea mai bună variantă de a ajunge la grote şi am aflat aşa: de la Batthyany ter sau Kolosy ter se poate ajunge cu autobuzul 111, dar care circula doar intre orele 14 si 18. De la Kolosy ter se mai poate lua autobuzul 29, care circula toata ziua. Staţia la care trebuie coborât se numeşte Szemlo-hegy barlang.
3. Apoi din nou hop în metrou până la Deak ferenc ter (aici e un parc în care se adună tineri, e foarte drăguţ, chiar şi doar ca să stai pe iarbă) şi pe urmă am mers un pic pe jos până la Catedrala St. Istvan (adică Sf. Ştefan la noi). E cea mai mare catedrala in Budapesta şi e un fel de Notre Dame al lor, dar ca aspect, arhitectura etc, evident nu se compară.
Interiorul se poate vizita gratuit, iar ca să urci în dom trebuie să scoţi din buzunar 500 ft. Se urcă cu un lift, apoi pe nişte scări.
Într-o zi senină cred că se vede foarte frumos de sus, acum .. not so much…
E frumuşică piaţa din faţa catedralei dar atenţie, dacă zăboviţi pe acolo mai mult să nu vă fraierească tot felul de fete din astea care zic că strâng bani pentru nu ştiu ce cauză şi se bagă în vorbă. Eu nu ştiu ce butonam de zor pe aparat şi m-am trezit cu una care a început să-mi zică una alta şi până la urmă i-am dat nişte bănuţi (vreo 10 de lei cum ar veni cred). Măcar mi-a dat la final o cărticică în schimb, ceva cu nişte reţete vegetariene sau aşa ceva..
4. N-am stat prea mult prin piaţa asta pentru că la 16 era ultimul tur (sunt doar la 15 si la 16) la Operă şi vroiam neapărat să ajung. Am luat-o frumos printre străduţe şi am ajuns numaidecât. Intrarea la Operă este destul de scumpă, adică 2900 ft. / 11,5 euro pentru adulţi, dar am zis că merită totuşi. Scumpe erau şi cadourile din gift shop, chiar dacă erau cele mai reuşite din ce văzusem până atunci. Mi-am luat doar un breloc.
„Ghida” a fost foarte drăguţă şi ne-a povestit multe lucruri interesante, aşa că turul a fost foarte plăcut. Ne-a dus la final şi în Balconul lui Sissi, de unde am făcut poza de mai jos:
5. După Operă m-am întâlnit cu Cristi şi am fugit pe Dunăre, de data asta pe Margitsziget, adică Insula Margareta.
Recomand să vă rezervaţi neapărat o după-amiază pentru o plimbare pe insulă, într-un cadru verde, relaxant, departe de maşini şi alte chestii „de oraş”.
Cum ajungi pe insulă? Când am fost eu se lucra pe podul Margit, aşa că tramvaiul nu mai avea staţie pe pod, cu în capătul podului. Dar se poate merge pe jos pe pod si la mijlocul lui se coboară nişte trepte care duc direct pe insulă.
Ne-am închiriat o bicicletă dublă, la sfatul unei cititoare, o idee super bună. În felul ăsta am putut vedea aproape toată insula în cel mai scurt timp, ne-am distrat pedalând şi chiar am ajuns în toate locurile interesante. Dacă am fi mers pe jos am fi avut nevoie de mult mai mult timp.
Prin grădina japoneză
Am găsit chiar şi o cascadă amenajată, încă un lucru pe care îl are Budapesta în comun cu muntele :)
Ne-am grăbit un pic şi pentru că Cristi trebuia să se întoarcă la un soi de dineu, aşa că am rămas iară singură pe străzi şi m-am plimbat pe bulevardul Andrassy, despre care citisem că e nu ştiu cum şi pe dincolo. Nu e cine ştie ce de văzut pe el, dar am trecut pe lângă Muzeul Terorii şi mi-a plăcut mult ideea lor, pe care o vedeţi mai jos:
Până am ajuns eu înapoi în Hosok tere deja se întuneca, aşa că am prins un moment numai bun de făcut poze cu M onumentul eroilor:
Mai aveam doar o zi de stat în Budapesta şi eram foarte supărată pentru că nu avusesem nici măcar o zi senină, din contră.
Va urma.
Traseul (sau mai bine zis vânzoleala):
View Budapest day 3 in a larger map
Ziua 4
Cu o seara înainte, cum am spus şi în articolul anterior, m-am culcat cu gândul că nu prea o sa am ce face în ultima zi daca e tot aşa de urată vremea. Dar… surpriza!
Dimineaţă Cristi mă trezeşte pe la 8 şi ceva (se ducea la seminar că altfel, situaţia în care mă trezeşte el pe mine, şi pe deasupra şi la ora asta, nu ar exista) şi îmi zice: hai, trezeşte-te, e super vreme afara!!!
Abia mi-a venit sa cred dar când m-am târât până la fereastră am realizat că e mai mult decât atât. Cerul e albastru!! Atât! Nu mai am nevoie de nimic!
A fost singura dimineaţă în care nu mi-am luat laptopul la micul dejun, la care de regula mă lungeam, ca doar n-aveam mare graba, dar de data asta am mâncat cat de repede am putut, pentru ca planul trebuia schimbat complet, şi în cazul asta ştiam ca am muuuulte de văzut.
Fac tot o numerotare pentru o citire mai uşoara:
1. In primul rând am luat 1 bucata metrou galben (ăla vechi şi mititel de stăteau băieţii înalţi cu capul plecat şi cocoşaţi înăutru ca să încapă) şi schimbat cu încă o bucata de metrou mai mare pana la Kossuth Lajos (ter). Aici ieşi fix lângă Parlamentul Ungar, dar în spate cum ar veni.
Lanţurile sunt puse la o distanta măricică de perimetrul clădirii şi paznicii sunt pe poziţii, dar de făcut poze nu te oprea nimeni.
E foarte interesant de văzut Parlamentul şi din unghiul ăsta, că daca stai să te uiţi la pozele de pe net, ai crede ca Parlamentul ăsta e o clădire cu o singură faţadă, aia pe care o vezi de peste Dunăre. But, no, no, no! :)
Ei, dar venitul meu aici avea un scop mult mai important: acela de a găsi o modalitate de a ajunge pe malul Dunării, tot pe partea asta, adică malul din Pesta, ca sa merg prin faţa Parlamentului ca sa pot face poze ca lumea.
Şi chiar nu e atât de simplu pe cât ai crede. Clădirea fiind mega împrejmuită şi mega păzită, iar intre clădire şi mal fiind o strada foarte circulata, singurul mod în care am putut trece pe mal a fost traversarea ilegala, pentru care am stat şi am patrulat pe acolo cel puţin 5 minute. Evident, există şi varianta legala de a traversa pe la o trecere de pietoni, însa aceea era atât de departe încât nici măcar nu o vedeam, şi nu aveam timp de pierdut cu formalităţi din astea :))))
Oricum, efortul a meritat: pe aici pe poţi plimba în voie:
Buda cea verde văzuta din fata Parlamentului Ungar, din Pesta:
La cat de frumos a fost, vreau sa spun ca ar fi mare păcat sa ajungi în Budapesta si sa nu vii pe malul ăsta să te plimbi. E musai!!!
2. Al doilea loc în care am mers a fost Teatrul National. l-am descoperit în scurta mea documentare dinainte de plecare, pe Wikipedia. Văzusem o simpla poza, dar care m-a fermecat total, deşi ştiam ca e foarte artisticoasă şi mie n-o să-mi iasă niciodată aşa. Totuşi, locul mă atrăgea ca un magnet aşa că trebuia neapărat să ajung acolo. Asta am încercat şi cu o zi înainte, însă notasem greşit adresa, aşa ca m-am plimbat aiurea pe nişte străzi fără succes.
Dar acum eram total pregătita şi ştiam şi cum se ajunge: nimic mai simplu: luat 1 bucată tramvai 2 chiar lângă locul în care ieşisem mai devreme de la metrou la Kossuth ter. Tramvaiul ăsta e foarte mişto. Merge pe malul Dunarii şi vezi multe lucruri faine pe drum. Am coborât la o staţie care se numeşte Millenniumi Kulturális Központ (prima staţie după ce tramvaiul se îndepărtează de malul Dunării) şi 2 minute am ajuns la complex. De ce zic complex? Pentru ca este un adevarat parc aici, în care arhitecţii peisagişti şi-au făcut de cap, şi au făcut o treaba al naibii de buna.
Ghiciţi de unde am făcut poza asta:
Nu ştiţi, nu? : ))) Dar asta:
Bine, bine, hai ca vă arăt:
Este vorba despre Ziggurat. Aşa se numeşte construcţia din imaginea de mai sus. Este un monument în care urci în spirală, care simbolizează universul şi reprezintă locul de întâlnire al zeilor cerurilor şi ai pământului. Este foarte frumos, din el ai o privelişte deosebită spre Teatru, iar dedesubt este un labirint verde făcut din arbuşti. Acum dacă stau să mă gândesc bine, locaţia asta este ideală dacă vii în Budapesta cu copiii. Atât Zigguratul, cât şi labirintul verde şi parcul care înconjoară Teatrul ar încânta cu siguranţă un copil.
Ca să ajungi de la Ziggurat la Teatru treci printr-o mica „pădurice” de pomi :)
Lângă Teatru sunt copaci frumos frezaţi :)
Ei, cam ăsta e teatrul în toată splendoarea lui. Nu mi-a ieşit poza chiar ca cea de pe wikipedia, dar eu m-am mulţumit şi aşa. Mi-a plăcut la nebunie!
3. După ce am plecat de aici m-am urcat tot în tramvaiul 2 ca să mă întorc, dar am coborât mai înainte, la Szabadsag hid (adică Podul Libertăţii) ca să mă mai plimb un pic şi să văd una alta.
Dealul cu Citadella în „vârf” văzut de pe pod.
Am traversat podul pentru a ajunge la Biserica din Peşteră de la baza Dealului cu Citadella. Cum era să ratez aşa ceva?
O statuie cu St. Istvan din faţa intrării în Biserica din peşteră, cu Podul Libertăţii în spate.
Intrarea în Biserica din peşteră
Lăcaşul este chiar deosebit. Nu rataiţi vizitarea lui, e şi gratuită chiar, iar programul este de la 10 la 21. Atenţie, însă, este o biserică reală, cu preot cu tot, deci se impune linişte.
Cu puţină chinuială mi-au ieşit şi câteva poze care nu sunt complet mişcate :))
Vis-a vis de biserică se află şi Băile Gellert din Hotelul cu acelaşi nume, dacă aveţi cumva chef de nişte bălăceală. Eu recunosc că nu am avut nici chef dar nici timp de aşa ceva.
Din apropierea bisericii începe şi micul traseu marcat cu bandă verde care merge la Citadella. Dar asta am lăsat-o pentru mai târziu, ca să nu urc singurică.
4. Aşa că am traversat înapoi podul şi am mers mai departe tot pe malul din Pesta, spre următorul pod, Erzebet hid (adica podu’ lu Elisbeta). După pod există o mică biserică foarte frumuşică, la care am venit special ca sa îmi dau seama despre ce vorbea minunata noastră ghida de pe vaporaş când a spus, intr-o engleza de baltă, că podul ajunge milimetric lângă biserica. Neprinzându-mă exact ce a vrut să zică, am zis hai să văd cu ochii mei.
Adevărul e că ochiul meu de inginer constructor probabil ar fi observat grozăvia chiar daca nu mi s-ar fi atras atenţia în prealabil, pentru ca e chiar ciudat cum podul trece foarte aproape de biserică, prin lateralul ei. Nu e vorba de milimetri, evident, dar cred ca era vorba de 20 de centimetri, ceea ce e foarte puţin, oricum o dai. Din păcate nu am reuşit să fac o poză prea reuşită ca să înţelegeţi mai bine. Cert e că sunt chiar curioasă dacă a fost o greşeală de proiectare sau ce s-o fi întâmplat şi nu am reuşit să aflu până acum.
De aici, pentru că tot eram în zonă, am zis să merg şi eu un pic pe Vaci utca, strada pietonală cu restaurante şi magazine de suveniruri care apare în orice ghid, pe orice site despre Budapesta, etc.
Străduţa o fi frumoasă ea aşa, dar cu toate restaurantele cu sigle care mai de care mai colorate şi magazinele cu suveniruri care şi-au scos în stradă şi şi-au atârnat toate cele… chiar e un pic kitschoasa.
Dar, după cum am observat eu, prin Budapesta nu sunt foaarte multe locuri din care poţi cumpăra suveniruri, în afara de câteva tarabe amplasate în locuri populare, aşa că daca trebuie sa luaţi ceva şi nu aţi rezolvat în alte locuri, tot tre să veniţi pe Vaci utca în ultima zi. Eu chiar am găsit vreo 2 magazinaşe cu lucruri drăguţe, nu prostitoare. O idee bună de suvenir este o cutie din aceea misterioasă, din lemn, la care te chinui un pic şi tre să faci tot felul de permutări luate câte k pentru a o deschide. E fun tare!
După asta m-am dus iar în Piaţa Eroilor ca să mai admir un pic răţuştele şi să mai fac nişte poze cu obiectivele de pe acolo, ca prima dată nu avusesem un cer aşa frumos. (Pozele din articolul din link sunt cele făcute astăzi).
Dat fiind faptul că am umblat până aici de una singură, am făcut o grămadă de poze, cu care sper că nu v-am plictisit, a doua parte a zilei, în care am pornit iar la hoinăreală cu Cristi.
Traseul primei jumătăţi de zi:
View Budapest day 4 – part 1 in a larger map
Am lăsat ce-i mai frumos la urmă pentru că…aşa s-a şi nimerit. Este vorba, parţial, de plimbarea pe care vă spuneam că am făcut-o şi în prima zi, dar sărisem peste povestirea ei pentru că atunci vremea era urâţică, drept urmare şi pozele cam la fel.
Însă pe o aşa vreme bună ca în ultima zi, nu aveam cum să nu dau o raită, chiar dacă din nou, prin cele mai frumoase locuri.
Plimbarea a început din Batthyany ter, unde se iese de la metrou chiar vis-a-vis de Parlament. Aici e bine să vii după-amiaza, ca să pice soarele pe clădire. Frumos, nu?
Mai departe am mers un pic pe malul Dunării, unde ştiam că găsesc frumoasa Biserică reformată, cu acoperişul ei viu colorat.
Nu mă puteam opri din a face multe multe poze! Chiar mi-a plăcut extrem de mult această bisericuţă!
De aici şi până la Bastionul Pescarilor am pornit iar pe străduţele frumoase şi înguste pe care trebuie să ajungeţi neapărat. Nu faceţi greşeala să luaţi vreun autobuz pentru a ajunge la Bastionul Pescarilor.
Din păcate, m-am lăsat aşa tare purtată de val, de vremea bună care m-a luat prin surprindere şi mi-a oferit o ultimă zi superbă, încât am uitam complet de oră şi am pierdut iar intrarea în Biserica Matyas. De ce zic iar? Pentru că şi luni am păţit la fel, dar măcar atunci nu ştiam programul. Acum eram chiar de râsul curcilor, pentru că ştiam că se închide la ora 17 şi am ajuns, după ce am urcat degeaba în fugă pe scări, la 17:03. Intrare ioc. Eh… data viitoare :)
Programul ar fi zilnic de la 9 la 17, sâmbăta de la 9 la 12 si duminica de la 13 la 17, iar preţul era 2000 Ft.
Dacă nu am putut să intrăm în biserică, atunci ne-am mai învârtit pe la Bastion, şi am mai făcut poze.
E un loc foarte frumos, în care, dacă aveţi timp, cred că ar fi drăguţ să rămâneţi şi pe înserat, mai ales dacă sunteţi cu perechea. Priveliştea spre Parlament e frumoasă şi ziua, şi seara.
Bastionul cu zidurile lui înalte:
Unul dintre cele 7 turnuri conice:
De data asta am plătit şi mica taxă pentru a urca în toate turnurile. O parte din Bastion se poate vizita gratuit, pentru alta se plăteşte 500 Ft. şi e deschis până mai târziu.
De aici am plecat mai departe spre Labirintul Buda. Mie una mi-a plăcut foarte mult. Dacă vreţi ceva şi mai deosebit şi v-ar plăcea, veniţi la ora 18 când se sting luminile în tot labirintul şi vizitarea se face cu un felinar care vi se dă la intrare.
Atenţie la preţ! La ghişeu nu era afişat, iar acolo era doar o tipă pe care a trebuit să o întrebăm cât costă şi sunt sigură că ne-a fraierit pentru că mi s-a părut foarte mult cât ne-a cerut, iar pe bilet nu este înscris preţul. Acum costă 2000 Ft, este afişat la ei pe site.
De la Labirint şi până la Palatul Regal mai sunt doar câţiva paşi. Nu am stat mult pe loc pentru că mai trecusem pe aici, ne-am mai uitat la micuţele vagoane de funicular cum se mişcă pe şine şi am pornit în descoperire.
De aici şi până la Hotelul Gellert cred că am luat tramvaiul că deja mă omorau picioarele… Nu sunt sigură… dar altfel nu ştiu de ce am găsit poza asta cu tramvaiul prin calculator :P
De fapt noi nu la Hotelul Gellert vroiam sa ajungem ci la Citadella. Mai întâi am mai intrat odată în Biserica din Grotă, ca să o vadă şi Cristi, şi pe urmă am urcat frumuşel spre Citadella.
Citadella este o fortăreaţă construita in vârful dealului, ca să zic aşa, şi pentru a ajunge la ea urci un pic printr-o pseudo-pădurice, în care m-am simţit super, ca la munte. Chiar este şi un marcaj bandă verde pe copaci, ca să fie şi mai frumoasă experienţa :) Din păcate nu am poze de pe „traseu”, însă mai bine aşa, dacă aveţi de gând să mergeţi, o să aveţi o surpriză plăcută. :)
Sus când ajungeţi nu o să mai vreţi să mai plecaţi. Sunt foarte multe locuri de panoramă, de unde puteţi admira oraşul în voie. Era destul de târziu când am ajuns noi, dar nu se întunecase de tot. Chiar dacă era din ce în ce mai frig acolo sus, am rezistat cu stoicism până când s-a întunecat suficient cât să se aprindă luminile în oraş, şi atunci să vezi ce frumos era. :)
View Budapest day 4 – part 2 in a larger map
Ziua 5
După o ultimă zi superbă petrecută în Budapesta, iată că a venit şi momentul să plecăm spre casă. Aveam un program foarte ok:
Avionul decola la 11 şi la 13 aterizam în Târgu Mureş.
Tren spre Bucureşti aveam pe la 14 sau 14:30, iar dacă cumva nu l-am fi prins, aveam microbuz la ora 15.
Dacă vă mai amintiţi din primul articol, ziceam cam aşa:
„Pentru întors nu vroiam sa cumpărăm bilete de tren pentru că aterizam pe la 13, trenul era pe la 14 şi nu vroiam să risc să dau bani pe el şi să nu-l prindem. Mai era un microbuz la ora 15 şi ceva parcă, şi dacă în cel mai rău caz îl pierdeam şi pe ăsta, făceam stopul până acasă, aşa, ca last resort.”
Deci nu aveam bilete de tren cumpărate, dar în niciun caz nu ne făceam griji în privinţa asta.
Dimineaţă, după ce ne-am strâns toate cele de prin cameră am coborât la micul dejun ca să fac senvişuri, pentru că nu aveam timp să pierdem cu mâncatul acolo. Puteam mânca şi în tren. Numai că din grabă, şi pentru că nu m-a întrebat nimeni, am uitat să anunţ că am venit să-mi iau micul dejun la pachet şi după ce am terminat cu făcutul senvişurilor şi am plecat grăbită cu ele în mână, unul dintre băieţii de la bufet m-a oprit disperat ca să mă întrebe daca am mâncat deja (şi acum fur mâncare în plus :)))) sau nu.
A fost foarte penibil şi am zis că nu mai uit niciodată să anunţ că vin să îmi iau senvişuri şi nu stau acolo să mănânc, pentru că omul avea dreptate. La urma urmei, nici dacă i-am zis eu că nu am mâncat înainte şi doar am luat senvişuri, el nu avea de unde să ştie dacă aşa a fost. În fine…
De data asta până la gară am luat un troleibuz (asta ca să fiu sigură că am circulat în Budapesta cu absolut toate tipurile de mijloc de transport în comun), nu de alta dar numai de mers pe jos nu îmi ardea, mai ales după experienţa din prima zi.
Am luat bilete de tren, am şi găsit trenul şi ne-am urcat. Gara şi trenurile arată destul de ciudat, mai ales trenurile… sunt vechi, cam cum sunt trenurile noastre vechi cu 8 locuri în compartiment şi piele maro pe scaune, dar parcă mai ponosite.
În fine, nu asta era ideea. Am ajuns la aeroport on time, de fapt chiar mai devreme de a se deschide check-in-ul, aşa că ne-am aşezat în sală şi am aşteptat.
Şi am aşteptat…. şi am aşteptat…
Până când ne-am dus şi noi să întrebăm de ce naiba nu se deschide check-in-ul pentru zborul nostru, pentru că deja trecuse muuult timp.
Am fost anunţaţi că avem o mică întârziere. 20 de minute, nu ştiu cât au zis.
Ne-au dat o foaie din aia amărâtă cu drepturile noastre, sau aşa ceva.. şi atât.
Aveam un chef deosebit de a aştepta iară după ce deja aşteptasem o grămadă, dar ce puteam face…
După o vreme ce a apărut ca o mie de ani, ne-am aşezat la coadă, cică să ne îmbarcăm. Şi am stat.
Şi am staaat…. Şi am staaaat…. Până când a trecut fix cu 10 minute mai puţin până la intervalul de întârziere pentru care trebuia să primim nu ştiu ce voucher.
Clever! Dar oricum nu vroiam niciun voucher! Vroiam acasaaaa!
Deja era clar că nu mai prindeam trenul. Zic ei lasă, că prindem microbuzul. Hai că doar mai e puţin şi suntem în avion.
Când m-am văzut instalată pe scaun, am răsuflat uşurată. Gata! Prindem microbuzul, totul va fi bine.
Dar în scaun am stat. Şi am staaaat… Şi am staaaat… iar avionul nu s-a clintit un milimetru. La cât de mult iubesc cu avioanele, vă daţi seama cam cât de plăcut a fost să stau încă o mică ORĂ în avion, fără să se întâmple nimic.
În total aveam o întârziere de 2 ore în momentul decolării. Am ratat microbuzul la mustaţă. So… ce facem?
Nu era sfârşitul lumii… mai era un microbuz peste 2 ore, însă 1 la mână nu aveam chef să mai aştept iară 2 ore într-o autogară împuţită (mă scuzaţi) după ce am aşteptat non stop o jumate de zi, şi 2 la mână ajungeam în Bucureşti pe la 12 fără ceva (teoretic) şi pe urmă trebuia să mai luăm şi un taxi ca să ajungem acasă.
Aşa că am ajuns la ce mă gândisem cu o lună în urmă. Facem stopul, ce să facem?
Nu făcusem stopul în viaţa mea. Dar în acea perioadă auzisem peste tot în jurul meu poveşti spre autostop, citisem pe bloguri, şi chiar 2 prietene de-ale mele erau experte. Ceea e mă făcuse un pic curioasă şi am zis.. de ce nu?
Singura problemă era că aeroportul nu se află pe şoseaua care are direcţie directă spre Bucureşti. Dar am mers un pic pe jos până la o benzinărie de lângă aeroport şi ne-am postat vis-a-vis de ea, că nici măcar nu era în sensul nostru de mers.
Eram practic în câmp, cu o foaie A4 în mână, pe care scrisesem mare „B”, pentru că mi se părea că dacă scriu Bucureşti, ar fi prea mici literele.
N-am stat nici 10 minute cred şi a oprit o maşină.
Era o maşină de taxi, cu o doamnă mai în vârstă pe scaunul din dreapta, deci avea client. Domnul părea foarte amabil, ne-a întrebat unde mergem, deşi era evident, şi ne-a zis că ne duce el până la o benzinărie MOL din partea cealaltă a oraşului, la ieşirea spre Bucureşti.
Zic super, ce bine! Măcar să stăm ca lumea, ca să avem o şansă reală, şi ne-am urcat.
În maşină i-am spus ce şi cum, că facem stopul pentru că am pierdut trenul şi microbuzul la mustaţă şi omul ne-a zis că putem trece pe la autogară să vedem poate poate e vreun microbuz mai devreme de 2 ore sau poate printr-un noroc nu plecase cel pe care credeam că tocmai îl pierdusem.
A oprit la autogară, a tras câteva replici cu portarul sau ce era ăla acolo, bineînţeles că în maghiară, şi concluzia a fost că eu aveam informaţiile corecte (duhh….) şi microbuzul tocmai plecase şi următorul era peste 2 ore.
Aşa că am plecat mai departe. Primul semn naşpa a fost că şoferul vorbea cu clienta în maghiară şi cu noi în română. Mi s-a părut total nepoliticos, to say the least, şi nu a durat mult până când ne-am prins că am făcut o greşeală.
Pentru că şoferul… ce s-a gândit el. Să încerce să ne prostească să ne ducă el la Bucureşti. Cu vreo… 200 euro? „Hai să ne înţelegem…”
M-a pufnit râsul. Era atât de penibil încât mi-era mie ruşine să-i explic cât de deplasată poate să fie propunerea lui aşa că iniţial i-am zis o bâlbâială. Dar o bâlbâială din care oricine ar fi înţeles că răspunsul este Nu, mulţumim.
Aşa că după vreo 5 minute a încercat iar. Dar de data asta cred că am fost mult mai clari. Răspunsul trebuia să fie de la început: Eşti cu capul? Adică eu stau să fac stopul (deci n-am bani de microbuz sau nu vreau să dau) iar tu crezi că îţi dau ţie 8 milioane să mă duc acasă cu taxiul? Eşti cretin????
Omul a înţeles până la urmă, foaaaarte greu (cred că era un pic retarded, totuşi îl ducea mintea la prostii) şi-a lăsat clienta (care i-a dat 50 de lei) şi apoi a mai mers un pic şi a ajuns la MOL-ul respectiv. Noi ne-am luat frumos bagajele şi dăm să plecăm, deşi puteam să jur că, la cât de nesimţit era, o să ne ceară bani.
Şi evident că ne-a cerut. Ne-a zis: păi ce, vreţi aşa…. pe gratis?
Nu ştiu, tu ce crezi? Noi stăm la stop da crezi că avem bani de taxi? Pai dacă aveam bani de taxi, luam taxiul din prima şi nu mă postam pe marginea drumului cu degetul în sus, nu crezi????
În plus, el deja făcuse 50 de lei pe o cursă de maxim 35. Din jenă pentru jena pe care trebuia să o aibă el, i-am dat 20 de lei. Adică el a făcut dublu pe cât ar fi trebuit. De fapt 20 de lei ne-a cerut el. Cică „Măcar 20 de lei”. La care noi îi zicem „Păi noi am dat 30 de lei la dus” fără să completăm „şi tu ai luat deja 50 nesimţitule, şi mai vrei ÎNCĂ 20”. Iar el ne răspunde sarcastic „Păi bine, atunci daţi-mi 30”. Yeah right! I-am dat 20 şi am plecat.
Ştiu că o poate o să ziceţi „Ah, eu nu-i dădeam niciun ban, ce putea să-mi facă” dar sincer nu aveam chef să se întoarcă cu o şleahtă de ţigani să ne ia la bătaie.
Pot să zic doar că ne-am învăţat minte să nu ne mai urcăm în taxiuri, chiar dacă omul pare binevoitor. Toţi sunt puşi să facă un ban în plus, nu le e lor milă de unii ca noi.
La MOL ne-am luat iar poziţia. Mie chiar îmi era ruşine să stau cu foaia în mână, aşa că l-am pus pe săracul Cristi. Nu că lui nu i-ar fi fost.
De fiecare dată când trăgea la benzinărie o maşină cu număr de Bucureşti, se ducea să vorbească cu şoferul, şi de fiecare dată se întorcea cu acelaşi răspuns: „Nu mergem la Bucureşti.”
La un moment dat Cristi zice: uite ăsta cu maşina asta albastră oprită aici cred că ne-a făcut semn cu farurile, dar nu ştiu sigur. Are număr străin. Hmmm… nu prea m-aş duce, nu îmi dă un feeling bun.
Aşa că am staaaat… şi am staaaat…. Până când ne-am plictisit. Deja trecuse mai mult de jumătate de oră şi ne pierdusem răbdarea. Ştiu că juma de oră e nimica toată, dar deja ne gândeam că mai e doar o oră, sau chiar mai puţin până la următorul microbuz, şi dacă îl pierdem şi pe ăla…. atunci chiar doar stopul ar fi rămas singura opţiune. Şi nu e ok când ai doar o singură opţiune. Bine măcar că a doua zi nu era luni :)
Eram deja hotărâţi 95% să plecăm spre autogară. Cristi era cu telefonul la ureche şi suna, când… tipul cu maşina albastră pleacă de pe loc şi opreşte în dreptul nostru.
Dă jos geamul şi ne întreabă „Mergeţi la Bucureşti?”.
În 2 secunde a trebuit să-l scanez: era un tânăr poate cu vreo 2 ani mai mare decât noi, părea foarte ok, nu ştiu de ce Cristi ziceai că nu-i dă un feeling bun. Când l-am întrebat mai târziu de ce a zis asta, mi-a zis că nu ştie de ce a zis asta, că nici măcar nu-l văzuse la faţă. :)) Probabil de ruşine :P
Ne-a zis că şi el merge la Bucureşti la Băneasa chiar, să ia pe cineva de la aeroport, aşa că dacă vrem să mergem….
Şi ne-am urcat. :)
În 5 ore am fost în Bucureşti. A fost primul nostru stop, iar tipul a fost foarte de treabă, încât cu plăcere i-am dat 50 de lei . O să ziceţi: aaaaaa…. pai ce stop e ăsta mă în care aţi plătit? Da, a fost stop. I-am dat bani pentru că am vrut, nu pentru că ne-a cerut. Dar am văzut şi eu ce înseamnă să faci stopul, şi unde mai pui că am economisit ceva bănuţi, pentru că microbuzul era doar pentru o persoană 70 de lei, şi mai trebuia să luăm şi taxiul.
Am aflat şi o grămadă de lucruri interesante, am vorbit aproape tot drumul cu el şi a fost ok şi că a avut şi el companie şi nu s-a plictisit atâta drum singur. Eu m-am considerat mulţumită, şi chiar dacă aproape toată ziua a fost o aşteptare, mi-a plăcut cum s-a încheiat călătoria noastră.
 |
| La metrou în Budapesta |
 |
| Metroul mic şi galben din Budapesta – de pe a doua cea mai veche linie de metrou din lume |
 |
| Tramvaiul de pe malul Dunării |
 |
| Tramvaiul şmecher |
 |
| Vaporaş pe Dunăre |
 |
| Trenuleţ pe nisip :P |
Cred ca daca te adoarme, „acolo” e primul loc in care cauta :))
Mda, posibil :)))
Prea tare faza cu cartusul :))
Multe aventuri ati avut, si nici in avion n-ati ajuns inca… Oricum, foarte amuzant.
PS: Sunt de aceeasi parere cu Andrei.
:))
Sunt curioasa va aflu ce a urmat. Pare a fi un intreg „lant al slabiciunilor”.
Eu in aeroport in Salzburg am fost oprit pentru ca aveam rucsacu plin de cable, chiar imi venea sa rad cand m-am uitat pe ecran… cum se vedea rucsacu.. nu intelegeai nimic, scot eu cablele si-l mai trece si a doua oara prin aparatu ala de-l scaneaza… ce-mi gaseste a doua oara… o surubelnita =)) care o uitasem pe fundu rucascului… Zambind i-am explicat ca eu foloseam surubelnita la schiuri… si-am trecut.
Eu am fost in Budapesta si nu am avut nico problema cu securitatea:))
@ Apollo si VertAnge: cam asta a fost ziua amuzanta si cu multe peripetii. In rest voi prezenta zilele succint, mai degraba cu poze, info utile si harta. Mai e o mica povestioara si la sfarsit :)
@Bogdan: Eu n-am mai patit niciodata sa ma opreasca la securitate, nu prea am chestii dubioase la mine :P Si m-am cam panicat, chiar daca nu ma simteam cu musca pe caciula..
@ Aparate foto: te rog frumos citeste ultimul comentariu de aici: http://www.bloguldecalatorii.ro/2011/01/de-la-0-la-2544-m-in-si-mai-multe-cifre.html?showComment=1296678492184#c4001468343196166379
Or should I say „va rog sa cititi”, ca e mai multe aparate??
Frumos, imi place cum ai povestit.
Mersi! :)
:))))) foarte tare…daca asta este abia inceputul, atunci abia astept continuarea!
Vorba lui Murphy : Orice lucru care începe prost se sfîrșește și mai prost, asa și cu călătoria ta :)))))
Ei nu… a fost bine pana la urma totusi :)
Eh..ce sa mai zic… no comment. Dar, daca era sa fie naspa nenea, putea sa va dezbrace la piele…atunci sa vezi!! :))))
Aoleu, da! Asta imi mai lipsea!!!! :))
Fantastic povestit! Bietii de voi ati avut aventuri de la plecare pana la sosire. Da e bine de stiut ca totul a fost ok, si toti pana la urma avem ceva de invatat. Dar cel mai mult mersi de portia de ras, chiar m-am distrat citind!
:) Ma bucur mult ca ti-a placut! :)
Am ajuns intamplator aici cautand ceva de vizitat in Budapesta unde vrem sa stam cateva zile. Am citi pe nerasuflate palpitanta voastra aventura. Ai un stil fascinant de a scrie, mai mare placerea sa citesti si sa uiti pentru o clipa de problemele cotidiene. Felicitari, fug sa mai citesc…..
Multumesc din suflet!
Sper sa mai citesti si alte aventuri :)
Pentru orice intrebari, ma gasesti aici!