Vacanța mea în Apuseni: de 10 zile de drumeții și drumuri

Dacă vacanța din Orientali din septembrie a fost vacanța cu pisici, aceasta a fost vacanța cu câini. De pisici n-am avut parte mai deloc, dar de câini, ohooo, ce ne-am mai distrat. Peste tot am dat de pufoși dornici de mângâială, și tare mi-au făcut zilele mai frumoase. Mai jos voi povesti pe scurt fiecare zi.

Am plecat dis de dimineață din București, având în față un drum lung până aproape de Hațeg, plus traseul la Fundătura Ponorului.

Toate bune și frumoase până în Oltenia de sub Munte, când am început să auzim o bătaie ușoară la mașină. Inițial am zis că ni se pare, dar când am intrat în Defileul Jiului deja era clar că ceva era foarte în neregulă. Bătaia devenise atât de puternică încât ne-am temut că nu ajungem în Petroșani întregi. Am redus viteza la minimum și ne-am rugat să găsim o vulcanizare deschisă, deși era duminică și 1 mai pe deasupra.  Se auzea de la roata față stânga și speram să fie ceva simplu. Însă era și duminică, și 1 mai, astfel că doar o minune ar fi făcut să găsim ajutor.

Deja ne gândeam că va trebui să mergem luni dimineață la un service auto, ceea ce ar fi însemnat bye-bye planurilor noastre, căci pentru acea zi aveam un program foarte încărcat, cu 2 drumeții, și mai trebuia să ajungem și la Cluj. Nu voiam sub nicio formă să trebuiască să facem asta.

Când am ajuns într-un final în Petroșani, se auzea așa de rău încât aveam impresia că se descompune mașina sub noi. Din mers am zărit o vulcanizare tip dugheană cu ceva mișcare. Când am ajuns acolo, am găsit un nene în vârstă tare supărat pe viață. Abia ne-am înțeles cu el să priceapă ce vrem, mă simțeam de parcă-s în altă țară și nu vorbește română.

Am sperat să fie o chestie simplă. Cu o zi înainte fusesem să schimbăm cauciucurile și, deși nu voiam să credem că e posibil așa ceva, bănuiam că un prezon nu fusese strâns cum trebuie sau deloc. Speram să fie doar atâta lucru și nu ceva mai grav.

Domnul ne-a scos roata, după care ne-a pus-o la loc. Totul a durat 5 minute. Când am plecat, bătaia dispăruse ca prin minune. Ne-am făcut cruce și am plecat mai departe, știind că e posibil să apară din nou (din fericire nu a mai apărut). Dacă n-am fi găsit acest ajutor ca prin minune, aproape sigur am fi avut un accident grav ceva mai încolo, când roata probabil ar fi ieșit cu totul.

Cu așa un început, nici nu știam ce să mai credem despre vacanța asta.

Fundătura Ponorului

Am ajuns cu bine în satul de munte Federi, de unde am început traseul spre Fundătura Ponorului. Este un loc în care-mi doream de foarte mult timp să ajung, dar e prea departe de București să poți merge chiar oricând. E mult de condus până aici.

În Fundătură încă nu venise ca lumea primăvara (altitudinea este aprox. 900 de metri) dar tot impresionantă este. De pe traseul de coborâre am văzut munții Retezat cu moțurile încă albe, desigur.

După ce ne-am urcat în mașină, nu am coborât 100 de metri că iar a început să se audă ceva la mașină. De data asta total altfel, ca și cum am fi agățat o sârmă. M-am dat jos, m-am uitat peste tot, nu vedeam nimic. Am mers pe lângă ea în timp ce Adi o lăsa să curgă la vale, nimic. Se auzea de la o roată, dar nu se vedea nimic. Ceva mai exasperant… mai rar. Facem schimb. Mă urc eu la volan, se uită el. Nimic. Bă ce naiba….???? Într-un final zgomotul dispare ca prin minune. Probabil fusese o mini pietricică intrat la jantă. Mama ei de pietricică!

Dar toate probleme au fost uitate când am ajuns în satul Ponor și am oprit de urgență pe dreapta. Oprește!!!! Pisicăăăă!

Era un motan alb cu negru care părea că se crede câine, pentru că însoțea un băiețel și o bătrânică. I-am oprit din drum să stau eu să mângâi motanul, ce crezi. Bătrânica o fi zis că-s plecată cu sorcova, ia uite, domle, orășenii ăștia, nici pisici n-au văzut la viața lor :)))))) Nu știe ea că eu așa fac și în București.

De acolo am mai avut doar un pic de condus până la cazarea noastră, Pensiunea Daria din Sântămăria Orlea. Acolo am găsit un loc foarte frumos și o gazdă așa cum se cade, cum nu mai întâlnisem de mult. Vorbisem dinainte să ne pregătească și masa, și tare bine a fost să ne potolim foamea după așa o zi.

Din curte se vedea Retezatul în toată splendoarea. N-am avut noi cine știe ce timp să-l admirăm, dar ne-am bucurat să fim iarăși în Țara Hațegului, după vacanța din august 2021.

După un mic dejun pregătit tot de gazda noastră atentă, am pornit mai departe în una din zilele cele mai solicitante.

Pe drum, uneori, de plictiseală, probabil, mă apuc și citesc de pe indicatoarele rutiere denumirile satelor prin care trecem. Încă mă mai minunez uneori de unele din ele, iar în această vacanță cred că am întâlnit poate cele mai mari ciudățenii. O localitate de lângă Brad, spre exemplu, se cheamă Zdrapți. Mno. Mai zi ceva.

Prima oprire a fost în Pasul Buceș-Vulcan, de unde am făcut o filmare cu drona deasupra Muntelui Vulcan. Din păcate nu am avut timp să facem drumeție aici, a rămas pentru altă dată. Astăzi voiam să ajungem la Detunata Goală și apoi la Roșia Montană. Ceea ce am și făcut.

Detunata Goală

Absolut nimic nu citisem despre acest loc și nici nu văzusem decât o poză, astfel că întreg circuitul pe care l-am făcut m-a impresionat foarte mult. Nici prin cap nu-mi trecuse că e așa frumos.

În doar câteva ore am avut parte atât de abrupturi colosale, cât și de păduri răcoroase, precum și de un traseu care părea destul de recent marcat.

Roșia Montană

Din Valea Șesii am mers cu mașina până în Roșia Montană, care este foarte aproape. De ani de zile voiam să ajung în acest loc despre care deja știe toată România și pentru care așa de mulți au ieșit în stradă atâta vreme…

Îmi doream foarte mult să văd acest loc, însă nu citisem mai nimic și nici nu cătasem să văd poze. Și, la fel ca în cazul Detunatei Goale, am fost foarte impresionată. Cum am ajuns am pornit în traseu, căci mult timp nu aveam la dispoziție. În parcarea din Piața Centrală erau câțiva bieți câini tare scumpi. Am stat de vorbă cu ei, dar nu am avut ce să le dăm.

Traseul a fost unul care m-a impresionat foarte mult, și abia atunci am realizat ce comoară ascunde acest loc, dincolo de aurul din subteran.

Noi nu am rămas peste noapte, dar Roșia Montană este un loc în care merită să stai cel puțin 2 zile ca să-l poți înțelege cât de cât. Să vizitezi mai mult decât poți vedea de pe traseu, să stai să vorbești cu oamenii, să le înțelegi viața. Acolo e ceva extrem de special, iar locul are un potențial turistic uriaș. Din păcate multe din clădirile istorice sunt deja duse sau stau să pice. E trist unde s-a ajuns, însă cu investiții în turism locul poate deveni un loc în care vor veni oameni din toată lumea, pentru că au ce vedea.

Din Roșia Montană am luat drumul Clujului, unde am dormit prima dată într-un tiny house (mai jos la secțiunea Cazare am povestit pe larg).

Cheile Turzii – circuit pe sus

De la prima mea vizită în 2009 în Cheile Turzii mi-am dorit să fac circuitul cheilor pe deasupra lor. Abia acum am reușit. Am intrat dinspre Pietrenii de jos de data asta, și ne-am bucurat de tot traseul într-o liniște deplină.

La mijlocul traseului ne-am bucurat să găsim o terasă unde am putut mânca un pic înainte să facem și a doua jumătate. Aici ne-a venit ideea năstrușnică să mergem și prin chei la final, pentru că Adi nu le văzuse niciodată.

Cheile Turzii – prin chei

Deși bobinasem ceva pe sus, am mai avut ceva energie rămasă și am făcut un dus-întors prin chei. A fost destul de haios să ajungem iar în capătul celălalt, unde am mâncat (din nou), de data asta la altă terasă, căci ne-am dat seama că-s o grămadă acolo.

La final am crezut că vine ploaia, așa că n-am mai făcut nicio poză și am parcurs întreg traseul în timp record. Până la urmă n-a plouat. Dar am făcut ce-am făcut și am reușit să facem și azi 2 trasee :)))))) Nu ne mai satură Dumnezeu! :))))

De la Cluj am pornit spre Zalău. Până nu demult habar nu aveam că avem un asemenea loc în România: Castrul roman Porolissum.

Castrul roman Porolissum

Din fericire, aici s-au făcut recent niște investiții și s-a amenajat foarte frumos. Se plătește o taxă de 6 lei de persoană. Și mai mult, dacă descarci aplicația izi.TRAVEL poți beneficia gratuit de un ghid audio care pornește automat când ajungi lângă fiecare obiectiv. Recomand din suflet acest ghid audio. Altfel, pentru mine, cel puțin, vizita ar fi fost complet stupidă. N-am fi priceput nimic, mai ales că n-am răbdare să citesc fiecare panou, mă plictisesc foarte repede. Așa, cu ghidul audio, a fost cu totul altceva. Mi-a plăcut la nebunie aici.

Am avut ocazia să pășim pe un drum roman și să vedem un amfiteatru… toate doar pentru noi. Era dimineață devreme și am vizitat singuri. Cât noroc!!!

Circuitul Salamandrelor

De la castru am fugit să vedem dacă putem face și un mic traseu în Munții Meseș. Se anunța ploaie, așa că am fost cam în dubiu. Am riscat până la urmă, și bine am făcut, că nu a venit nicio ploaie.

Traseul însă n-a fost cine știe ce. Merge prin pădure mereu iar priveliștile sunt doar vreo 2 și alea printre copaci, dar nu-i rău să ai pădurea asta lângă casă, mă gândesc.

Zalău

Surpriza zilei a fost orașul Zalău în sine, unde am avut timp după traseu să ne plimbăm un pic. Am lăsat mașina în centru, lângă biserica reformată, și de acolo am mers pe jos. Am mers și să mâncăm la Brass (excelentă mâncare și o limonadă cu sirop delicioasă!), iar apoi am urcat înapoi la mașină prin Parcul central, care ne-a plăcut de asemenea.

Am făcut o plimbare și prin Parcul Brădet, aflat la ieșirea în oraș, exact unde am fost noi cazați. Acest parc m-a lăsat mască de când îl văzusem prima oară dimineață din mașină. Cu niște pini imeeenși, cu truunchiuri golașe și zvelte, îmbrăcate însă de niște foioase mai mici care acum erau de un verde crud.

În parc, în afară de aleea principală, asfaltată, sunt și câteva alei laterale frumoase unde te simți ca pe munte. Atâta doar că mă gândesc că vara sunt țânțari acolo și se și cam aude traficul de la drum, dar în rest parcul ăsta e super tare! Big like, Zalău!

Zalău  a fost cel mai nordic punct în care a ajuns în această vacanță, de acolo luând iar direcția sud. Nu departe de Zalău se află Rezervația Barcău-Tusa, o minunăție de loc. Înainte de a ajunge în satul Tusa, am vizitat și o mică bisericuță din lemn, monument istoric, aflată pe un drumeag în satul Sârbi. La fața locului nu există niciun indicator, nimic. Am lăsat mașina la drumul asfaltat și de acolo am mers câteva sute de metri pe jos pe un drum neasfaltat, dar bun și el pentru mașini. Era joi dimineață și nu am găsit pe nimeni acolo. Biserica este din secolul 18 și pare o căsuță din povești. Abia-ți iei ochii de la ea. Foarte foarte deosebită!

Rezervația Barcău – Tusa

Din satul Tusa am avut surpriza ca drumul spre rezervație să fie asfaltat (de unde știam că nu e) și am înțeles că se continuă până în zona Vârfului Merișoru (cred). Ne-a explicat un localnic la vreo 80 de ani, îți dai seama că n-am înțeles chiar toate denumirile locale, care la mine pe hartă nu apăreau.

Noi nu am mers oricum până acolo, ci doar până la rezervație, care e marcat doar cu un panou foaaaarte mic.

Ce am găsit acolo ne-a lăsat mască, iar la întoarcere am avut timp berechet să punem și hamacul și să ne relaxăm. Tare, tare bine a fost. În zonă era o turmă cu un cioban, dar cred că n-aveau câini sau erau cuminți, că nu ne-a lătrat nimeni.

Poiana asta de aici este ceva superb, oare e aglomerat aici duminica? Acum nu era NIMENI.

După ce n-am relaxat destul, ne-am întors în Tusa și de acolo am mers pe drumul DJ191D, prin Calea Lată – Vânători, un drum foarte bun și cu priveliști frumoase.

De acolo am mers spre Huedin, dar am făcut dreapta mai devreme, că așa ne-a dus waze (din greșeală) și uite așa am ajuns noi în satul Sâncraiu, unde am oprit de urgență că nu ne venea a crede că mai suntem în România. Există așa ceva??

Un sat mic superb, cu case îngrijite, multe vechi, tradiționale, totul ferchezuit și spații verde cu flori peste flori. În centru este și o biserică reformată foarte frumoasă, dar era în renovare și din păcate nu am putut intra să vizităm.

Am rămas absolut șocată de acest loc. Încă o dovadă că omul sfințește locul și că secuii sunt oameni extrem de muncitori și le place să fie frumos în jurul lor. Nota 20!!! Dacă așa ar arăta toată România, țara asta n-ar fi în halul în care este, tinerii n-ar mai pleca din România și ți-ar fi mai mare dragul să trăiești aici.

După Sâncraiu am intrat pe drumul național DN1R, zis și TransUrsoaia, pe care în zona Calata – Călățele l-am găsit groaznic. În zona Beliș, unde am fost cazați în următoarele 3 nopți, era ok.

Ne-am dus un pic și la Lacul Beliș să aruncăm o privire. Am găsit pustiu total. Un câine însă a apărut de nicăieri și s-a trântit pe jos să-l bag în seama. Zici că era pisică! Fantastic câine, greu de uitat cum se alinta și ce fățucă avea.

Spre bucuria noastră, din Beliș spre Răchițele este un drum județean (21) care acum este asfaltat. De pe hartă puteam să jur că e horror, dar am aflat de la localnici că este foarte bun, ceea ce s-a adeverit. Am pornit de la cazare foarte dimineață, pentru că voiam să mergem la Pietrele albe în Vlădeasa, și se anunțau ploi în a doua parte a zilei. La ora aceea, pe drum ne-au ieșit în cale în doar 5 minute 3 animale sălbatice pe care am avut norocul să le prindem și pe camera de bord. 2 cervide ce păreau a fi ciute sau cerbi tineri, și un iepure imens. Doamne, ce bucurie!

Apoi, tot pe acest drum este și nu punct de belvedere foarte frumos, unde am oprit ca niște căpiați, căci peste lacul Beliș era mare de nori și se vedea fantastic. Deja ziua era una extrem de bună, și abia începuse.

Pietrele albe

Traseul la Pietrele Albe a fost de asemenea extraordinar de frumos. Mai fusesem la Cascada Vălul Miresei, dar nu dincolo de ea. Mi-a plăcut tare de tot, mai ales că sus am găsit nu doar priveliști fantastice, dar și plin ochi de Crucea Voinicului. Niciodată nu văzusem atâtea flori de acest fel la un loc.

După ce am ieșit de pe culmea Pietrelor Albe, nu am coborât pentru a încheia circuitul, ci am luat-o prin spatele Vf. Iconii și la final am fost și pe Vf. Lespezi, de unde se vede cascada. O zi absolut perfectă, mai ales că nu a venit nicio ploaie.

Pentru această zi se anunța ploaie mai serioasă după 12, dar nu știu cum am făcut că am fentat-o din nou.

Am plecat dimineață spre Lacul Tarnița, unde am făcut traseu la Piatra lui Dan (Piatra Corbilor).

Piatra lui Dan (Piatra Corbilor)

Cum am parcat a venit agale un câine. Probabil asta face în fiecare zi de weekend. Cum aude mașini, cum se înființează, doar doar o primi ceva. Noi am plecat spre intrarea în traseu, el după noi. Dar era zurliu rău, că a început să alerge pe șosea și să latre la mașinile care veneau. Și nu lătra și el ca un câine normal care aleargă la roți, nuuuuu. Lătra așa ca nebunu’ prin mijlocul drumului. Așa ceva chiar nu mai văzusem :))))))))

Pe urmă a venit cu noi, ca și cum era cel mai firesc lucru din lume.

Până la această priveliște am avut de urcat abrupt, nu glumă, dar din fericire nu o veșnicie. Iar pe sus traseul e chiar plat. Doar la final mai avem de coborât un pic abrupt, dar per total traseul nu este unul greu.

Lacul Tarnița mi s-a părut foarte frumos, și am căutat să oprim pe marginea lui să ne mâncăm pachețelul, dar n-am găsit niciun loc, așa că am continuat pe drum spre Mărișel.

Am găsit la un moment dat niște bănci amenajate mult mai sus, unde am găsit și un marcaj galben și un fel de mori de apă. Foarte interesant locul. Pe sus e ceva punct de belvedere, dar n-am urcat, căci aveam alt plan și venea și ploaia.

Țâcla Gavrii

În Mărișel este un loc foarte special care se cheamă Țâcla Gavrii. Țâclă înseamnă o stâncă foarte ascuțită sau un vârf. Nu-i țâcla asta niciun Aiguille du Midi, dar e frumos tare ? Mărișel cică ar fi cea mai mare comună ca suprafață locuibilă din Europa, și mi se pare foarte fain de explorat zona asta, păcat că n-am putut face asta pentru că venea ploaia. A așteptat doar până ce am fost noi la Țâclă și înapoi.

A început să picure fix când ne-am întors la mașină. Pe urmă nu mai știu dacă i-a dat tare, dar parcă nu. Cert e că ne-am întors în Beliș, la cazare.

Iar pe seară, de plictiseală, am mers și la o plimbare de câțiva kilometri prin satul Beliș, unde un câine local și-a însușit rolul de ghid. Ne-a dus peste tot, de fapt noi pe el, dar era haios tare. Când își dădea seama că am luat-o pe o altă stradă, fugea repede de mânca pământul ca să ajungă iar înaintea noastră, ca să ne conducă el. Absolut mortal! Nu știu de unde a apărut, dar l-am pierdut la biserica de lemn, unde s-a dus în pădure și nu s-a mai întors. Un spirit liber, nu altceva.

Apropo, în Beliș este o biserică de lemn super frumoasă, dar părea închisă și abandonată, nu știu ce-i cu ea.

Partea cea mai frumoasă din vacanță s-a încheiat în ziua 7. Mai departe am vrut să merg în 2 munți mici prin care nu mai fusesem niciodată, Zarandului și Codru Moma, dar nu ne-au impresionat, ba chiar am avut parte și de surprize neplăcute. Însă am văzut locuri noi, ceea ce e mereu un câștig pentru mine.

Munții Zarandului

Ajunși în județul Arad, a dispărut răcoarea Pacului Național Apuseni și am ajuns în zonă de câmpie, unde munțișorii aceștia par (și sunt, de fapt) doar niște dealuri.

Am mers pe drumul Târnova – Arăneag până la o zonă numită Căsoaia, după un complex vechi de căsuțe care încă mai funcționează.

Aici am făcut un circuit prin pădure pe Vârful Highiș, un vârf aflat și el tot în pădure. Nu ne-a impresionat cu nimic, dar nu e ca și cum am plecat cu așteptări. Urcarea a fost frumoasă, pe un drum care nu mai este folosit de utilaje sau alte mașini, și a crescut iarba pe el. Coborârea… groaznică!

Ce e mai rău este că în zonă e permis accesul cu vehicule motorizate, ceea ce însemnă poteci transformate în rănituri (că numai drumuri nu sunt) și o hărmălaie îngrozitoare de la motocicletele enduro. Trist.

De acolo am mers la Moneasa, unde aveam cazare pentru 2 nopți.

Ultima zi pe munte a fost din păcate și cea mai urâtă. Aveam în plan un traseu pe care nu l-am putut duce la capăt din cauza unor câini de stână agresivi, lucru care nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Probleme similare am mai avut, dar nu care să ne oblige să facem cale întoarsă.

Munții Codru Moma

Din Moneasa sunt mai multe trasee care urcă în Platourile Tinoasa și Izoi, dar zău dacă știu pe care să-l recomand, că toate duc la stânele cu câini. Sus este și un semn că sunt câini agresivi. Nu știu cine l-a montat, dar e fix sub panourile turistice, iar culoarea roșie ce apare pe acelea este exact aceeași care apare pe indicatorul cu câini agresivi. Aș bănui că toate sunt montate de Consiliul local sau Salvamont.

Singura șansă e să faci trasee în zonă doar în sezonul rece, când nu sunt turmele sus, dar zona e în straiele cele mai frumoase fix în sezonul cald (mai – totul verde, octombrie – culori de toamnă).

Coborâți de pe traseu, fără să facem pauză, am mers pe jos tocmai până la punctul de belvedere nou amenajat, de unde se vede satul Moneasa, care e mult mai departe decât am anticipat (de supărare, am uitat să mă uit ca lumea pe hartă să văd cât ar fi până acolo și înapoi). La final am ajuns morți de obosiți înapoi la cazare.

Ziua asta ar fi trebuit să fie frumoasă, era singura zi în care puteam să nu folosim mașina deloc, lucru care îmi place foarte mult. Dar, asta e, n-a fost să fie.

Seara a fost foarte plăcută, însă. După ce am revenit la pensiune și ne-am spălat ca lumea, am ieșit la o plimbare și am mers la Lacul cu nuferi, Grota urșilor (închisă), biserica de lemn, și la final am mâncat la Pensiunea Lacul Liniștit. Frumos loc, mâncare ok, chelneri care par că-și urăsc jobul sau oamenii în general (sau ambele).

Ultima zi. E timpul să plecăm. Dar nu înainte să aruncăm o privire pe la ultimele vile istorice din Moneasa. Noi am stat chiar în una dintre ele, singura din zonă care chiar mai funcționează (Pensiunea Mayumi). Chiar lângă ea mai sunt 4, din care una recent abandonată. Celelalte sunt aproape ruină. Cred că toate pot fi resuscitate, dar doar dacă se intervine în următorii 2-3 ani. Apoi va fi prea târziu.

Aceste clădiri sunt o frumusețe. Ceva ce străinii s-ar apuca să recondiționeze azi dacă ar fi la ei acasă.

E foarte trist tot ce se întâmplă în vechile noastre stațiuni balneare, iar Moneasa nu face excepție.

Moneasa este o stațiune de cu băi termale, pe care am găsit-o într-o stare contrariantă. Pare că primăria a încercat să facă niște chestii acolo, și încă investește, dar localnicii nu prea țin pasul, săracii.

Nu este într-un loc atât de frumos precum Băile Herculane, dar aici a fost de asemenea o zonă extrem de deosebită, cu vile absolut superbe ce se pot observa în fotografiile vechi, vile care s-au cam dus pe apa sâmbetei. Musai de citit despre istoria locului.

Din Moneasa am luat drumul lung spre casă, cu doar două opriri:

Una la intrarea pe Valea Oltului, unde am mâncat la Casa Dacilor – un loc foarte fain, tradițional, păcat că e pe marginea drumului și e zgomot, dar înăuntru e frumos și liniște. Acolo am intrat și noi, și nu mică mi-a fost mirarea să găsesc pe pereți poze vechi cu oameni pe potecile din Făgăraș. Nu știu din ce ani erau, dar erau vechi tare. În câteva apăreau niște bărbați care părea a fi călăuze, și într-un am recunoscut traseul de la Cabana Negoiu spre Căldarea Sărății, unde podețele erau atunci amenajate din lemn. Acum sunt metalice.

A doua oprire a fost la Parcul Căciulata – un loc pe lângă care trecusem de zeci de ori, dar niciodată nu aveam timp de el. Am vrut să văd și eu cum e, și chiar mi s-a părut fain. Intrarea se face dinspre Hotel Cozia (sunt niște trepte care coboară cam ciudat de la drumul național) sau dinspre Hotel Perla Oltului (în celălalt capăt). Tot din zona asta (promenada) se pot lua și vaporașe pe Olt.