Voineasa după 27 de ani & Drumeție boschetărească ad-hoc

Vremea nu e niciodată tocmai grozavă în jur de 1 decembrie, dar am decis să mergem chiar dacă va fi ploaie sau ninsoare. Doar cod roșu să nu fie. Mergeam pentru relaxare și atât. Nu voiam să facem, ca de obicei, cine știe ce trasee, ne-am fi mulțumit și cu o plimbare sau două pe dealuri.

Sâmbătă când am ajuns nu am făcut nimic, abia duminică am pornit la o plimbare prin zonă, chiar dacă burnița. De cu seara primul lucru după ce am ajuns a fost să întreb la recepție: câini, pisici, aveți? Răspunsul negativ m-a făcut să deliberez că ăștia nu-s oameni de încredere :))))))

Așa că a doua zi primul obiectiv a fost să găsim niște animăluțe prin sat. Am luat-o în sus pe vale, cercetând curioși casele și uimiți de ceața ce se juca printre brazi pe versanți.

Nu mai fusesem niciodată pe acolo. Ciudat tare era că numai găini și porci păreau să aibă oamenii în curți, și doar câte un câine din loc în loc, dar în mare legați. Abia spre capătul satului am găsit în sfârșit o mâțucă. Era singura pisică din sat, jur :))))))

Prima data părea defectă, venea până la 1 metru de mine și se tot alinta contorsionându-se cu capul pe pământ și frecându-se de un pod, dar nu avea curaj să vină la mine. 1 minut mai târziu stătea la scărmănat. They call me the cat whisperer :))))))) Cu greu a stat însă la poză, se vede după moaca ei ce încântată era. În a doua poză, un câine scump tare pe care l-am găsit în oraș în zilele următoare, pe fața căruia se citea tot ce numai un astfel de suflet poate să transmită.

Aventura a început după ce ne-am întors pe același drum la pensiune, și am observat un coș mare din cărămidă ce se înălța de la o clădire de pe deal. I-am spus lui Adi că acolo probabil sunt hotelurile abandonate din Voineasa, și am pornit înspre ele cu mașina.

Abia când am început să urcăm pe drumul pietruit și în serpentine ce trece pe lângă Hotel Lotru am realizat că eu confundam în capul meu stațiunea Voineasa cu stațiunea Vidra. Credeam că mai trecusem pe acolo în 2015, dar de fapt eu nu aci fusesem atunci, ci la Vidra, când am oprit doar câteva minute lângă ceea ce ar fi trebuit să fie un mare hotel.

În Voineasa, am realizat încet, încet, nu mai fusesem de 27 de ani.

Am trecut cu mașina pe lângă Hotel Voineșița, și apoi am parcat undeva mai sus, de unde am început să explorăm. În zonă nu mai erau decât vreo 3 oameni răsfirați pe ici colo. În majoritatea timpului, dacă ne uitam de jur împrejur, nu vedeam pe nimeni.

Din prima am avut un mix de emoții care se luptau pentru supremație: confuzie, uimire, tristețe, curiozitate. Peste tot, cât vedeam cu ochii, erau hoteluri abandonate. Lângă Hotel Voineșița este un teren de sport năpădit de buruieni. În două locuri diferite am găsit leagăne și balansoare ruginite. Felinarele sunt cele din anii 90, iar unele săgeți metalice montate pe stâlpi sunt sigură că tot de pe atunci sunt, la cum arată. O liniște deplină era peste tot locul, iar vremea era închisă, cu un nor coborât destul de jos. Însă nu am simțit o atmosferă apăsătoare. Ci pur și simplu simțeam de parcă sunt pe altă planetă. Sau doar la Cernobîl.

Atunci mi-am amintit că eu am mai fost acolo în copilărie, cu familia. Am sunat-o repede pe mama pe whatsapp video, și i-am arătat ce văd. Mi-a spus imediat că recunoaște clădirile (toate hotelurile arată cam la fel) și că are niște poze pe care o să le caute și o să mi le trimită. Am închis apelul și am continuat explorarea, fiind foarte curioasă dacă îmi amintesc ceva.

Ce m-a uimit cel mai tare a fost complexul de Vile Voineasa. Când le-am descoperit, am crezut că era ireal ce vedeam.

14 căsuțe de piatră, fiecare cu un nume de floare (Garofița, Brândușa, Crinul, Ghiocelul, Gladiola, Trandafirul, Panseluța șa), în mijlocul unei păduri de molid. Arată exact ca niște căsuțe din povești. Majoritatea ABANDONATE.

Din fericire, sunt într-o stare foarte bună, iar 4 dintre ele chiar funcționează și se pot închiria (ne-am interesat ulterior). De altfel am și văzut fum ieșind din horn la câteva, și se vedea cu ochiul liber care sunt îngrijite și care nu.

Eu nu cred că mai există un astfel de complex în România. Cel puțin eu nu am văzut să fie. Iar așa ceva eu nu am mai întâlnit decât în afară, în Franța sau Marea Britanie. Este ceva incredibil de frumos.

În capătul zonei în care se află vilele este o clădire construită exact în același stil care ulterior am realizat că este un bloc cu două scări unde chiar locuiesc oameni. Rufe agățate pe afară la uscat au dat acest lucru de gol. În fața uneia dintre scări am găsit și 2 câini. Inițial ne-au lătrat, dar apoi ne-am dat seama că doar păzesc locul. Am putut trece pe lângă ei fără nici o problemă. Unul dintre ei nici măcar nu s-a ridicat de unde stătea, iar celălalt era super jucăuș. Mai mare dragul de ei. Atâta doar că nu te lasă să te apropii de scară.

Am încercat să aflu când au fost construite aceste vile de piatră și de către cine, dar nu am reușit. Pare că istoricul lor a fost pierdut pe undeva sau pur și simplu nu a scris nimeni despre ele online. Se pare că ar fi din 1972, dar informația nu este sigură. Și se mai pare că până în 2010 erau toate funcționale.

Nu am nicio amintire despre acest loc din anul 1994 când mai fusesem acolo. Însă, câteva minute mai târziu, când am trecut din nou prin fața hotelului Voineșița, am știut. Eu am mai fost aici. Îmi amintesc sigur. Am făcut o poză cu hotelul și i-am trimis-o mamei.

Apoi am mers la Hotel Lotru, unde a urmat a doua rundă de uimire. Hotelul are 7 etaje și se pare că este singurul hotel care mai funcționează aici, însă doar vara. Dar mă întreb cine oare vrea să se cazeze aici când totul arată părăsit. Lângă hotel este o clădire abandonată cu o grădină în față. La etaje era restaurantul, la parter încă mai putem vedea inscripțiile: Braserie și Alimentară.

Dacă tragem cu ochii prin geamuri, zărim un cântar vechi din anii 80 și alte obiecte care îmi aduc aminte de perioada comunistă pe care am apucat să o prind câțiva ani.

I-am făcut un filmuleț mamei și mi-a spus că acolo mergeam să mâncăm. Asta nu-mi mai amintesc.

Valuri de tristețe și uimire continuau să vină peste noi. Așa că, după ce am plecat de acolo, am mers și la Stațiunea Vidra. Aceasta se află la coada lacului Vidra, iar acolo tristețea este și mai mare. Nu am putut face poze. Ironic este că există indicatoare rutiere actuale spre Stațiunea Vidra, dar ea în sine nu mai există.

Facem dreapta, cum ne arată indicatorul și, după ce urcăm pe un drum neasfaltat în serpentine, ajungem la ceea ce ar fi trebuit să fie un mare hotel. Nu a fost terminat niciodată. Lângă el a funcționat doar un restaurant. Deși nu e voie, am intrat 5 minute în clădire să aruncăm o privire. O debandadă totală de mobilier, bucătărie și saltele cu puf aruncate alandala. Am simțit nevoia să ies cât mai repede.

Tot acolo se află și 5 vile unde te puteai caza până să vină pandemia. Se numea Vidra Camp. Acum sunt în regim privat. Am găsit acolo un domn care probabil păzea locul. De la dânsul am mai aflat una alta. În zonă se amenajase și o pârtie, iar în capătul aleii din fața vilelor am găsit o instalație de telescaun completă: stâlpi, scaunele puse pe cablu, totul ruginit. A fost construită în 1985 dar nu a funcționat NICIODATĂ. Dar e acolo. Motorul a fost furat la un moment dat. Pârtia nu știu unde e, probabil e acoperită de ani de vegetație crescută.

Mai jos de hotelul mare neterminat am aflat de la domnul de acolo că mai sunt 3 hoteluri cu mai puține etaje, cu vedere spre lac. Am ajuns la ele în câteva minute, pe o potecă. Acelea sunt singurele care au funcționat câțiva ani, dar acum sunt și ele într-un total abandon. Am intrat în unul dintre ele și am inspectat vreo 2 camere. S-a furat de acolo cam tot ce se putea fura.

Stațiunea Vidra a fost visul lui Ceaușescu de a organiza Olimpiada de iarnă a Jocurilor Olimpice. După ce, în 1976, România a avut un succes răsunător la Jocurile Olimpice de la Montreal, Ceaușescu a fost supărat că sârbii ne-au luat-o înainte cu organizarea Olimpiadelor de Iarnă din 1984. Așadar a dat ordin ca la Vidra-Voineasa să fie construită cea mai mare stațiune din Europa de Est. După ce urma să fie construită, țara noastră urma să ceară dreptul pentru organizarea unei Olimpiade de Iarnă. Stațiunea Vidra urma să aibă 85.000 de locuri de cazare. Pe lângă acestea, trebuiau să fie telecabine care să lege locurile de distracție între ele, dar și pârtii pentru toate sporturile de iarnă. (sursa: Destinații.eu).

Nu voi intra în politică să explic cine sunt vinovații pentru abandonul pe care îl găsim acum acolo, se găsesc suficiente informații online scrise de oameni care știu mai multe decât mine. Cert este că nu comuniștii sunt de vină, ci hoția și lăcomia celor care au luat în primire aceste stațiuni care ar fi putut fi perle are turismului românesc. Am mai spus: dacă orice altă țară, nu doar din vest, chiar și din cele mai apropiate de noi, ar fi avut asemenea locuri, aici ar fi fost zilnic puhoaie de turiști. Iar economia locală ar fi fost în floare, cu sute, poate chiar mii de locuri de muncă.

După această primă incursiune, am revenit la pensiune. Când am deschis telefonul, mama deja îmi trimisese 2 poze cu mine în Voineasa de acum 27 de ani. Aveam 10 ani. În una din ele eram chiar în fața Hotelului Voineșița, nu-mi venea a crede că îmi amintisem acea fațadă! Iar cealaltă era tot în zonă, dar nu se vedea nimic concludent în afară de un trunchi de lemn sculptat, montat într-o bază de piatră, pe care stăteam, așa că am hotărât să ne întoarcem și să căutăm locul cu pricina. M-am gândit că trunchiul acela de lemn sigur nu mai este acolo, dar baza de piatră aproape sigur este.

Luni nu am putut merge, dar am revenit marți, și l-am găsit numaidecât. Era chiar lângă hotelul Voineșița. Trunchiul de lemn nu mai era, așa cum mă așteptam, dar baza de piatră da. Ce m-a uimit cel mai tare este că, în spate de tot, unde în 94 erau două săgeți metalice pe un stâlp, acum încă mai era una dintre ele.

A doua poză, mai ales, a fost greu de realizat. Baza de piatră era acum năpădită de o plantă cu țepi, și a trebuit să umblu ca un chirurg cu geaca, încercând să o poziționez ca în poza veche fără să mi-o prind în spini. În plus, nu pricepeam de ce nu reușeam să stau ca atunci. Adi îmi zicea să întind brațul cu geaca. Dar, dacă o întindeam, dădeam cu ea pe jos, iar în poza veche nu atingea solul. E drept că nu era aceeași geacă, dar totuși… La fel, nu înțelegeam de ce ating solul cu piciorul, în poza veche parcă nu atingeam.

Am râs cu lacrimi câteva ore mai târziu când mi-a picat fisa. Eu cu TOTUL eram mai mică atunci :)))))) Și picioarele, și brațele, chiar și geaca era mai mică. Aveam 10 ani atunci, normal că încăpeam :))))))

După ce ne-am distrat cu recrearea pozelor, am zis să mai mergem o dată să mai vedem căsuțele din piatră. Abia atunci am văzut niște oameni că par că o iau pe o potecă în stânga, și am zis să investigăm și noi. Apăi e ceva aici și noi să nu știm? Nu se poate!

Și uite așa am ajuns să facem o drumeție ad hoc.

Poteca era la început un vechi drum, de fapt, care ducea la un fel de pod prăbușit, nu mi-am dat seama exact. De acolo, familia ce pornise înaintea noastră s-a întors, dar noi i-am dat înainte. Curioși la maximum, am înaintat pe o potecuță ce ne-a dus la un gard, dincolo de care era o pășune și o șură ceva mai sus.

Adi mai fusese prin zona superioară cu o zi înainte, în explorare, și m-a întrebat dacă nu vreau să ne plimbăm un pic. Nu planificasem nimic, apă nu aveam la noi, dar m-am uitat să văd cu ce suntem încălțați. Eram echipați corespunzător, ba chiar și sus aveam ce trebuie, iar eu aveam și mănuși subțiri și buff. Am dat drumul la Strava, am sărit gardul, și duși am fost :))))))

Cea a urmat a fost o drumeție destul de scurtă, dar cu atât mai interesantă cu cât nu o planificasem și nici nu știam zona. Pe mapy nu exista nicio potecă pe acolo, dar ne-am găsit drumul. Am și boschetărit nițel, am mai sărit vreo 2 garduri, dar în rest toate bune.

Poteca, cu noroi pe alocuri, căci fuseseră precipitații în zilele anterioare, ne-a condus mai sus la o stână. Nu am găsit oi sau câini, ci o vacă ce ne-a prins un pic la înghesuială și nu știam ce voia să facă. Era doar curioasă. Deși ne-a fost teamă, am trecut pe lângă ea, numai ca să dăm de un taur după șură. Am scăpat și de el până la urmă, iar mai sus am ieșit de pe tarlaua lor sărind un gard neprietenos.

Apoi, o potecă interesantă ne-a oferit câteva priveliști mai de ansamblu și apoi ne-a coborât printr-o pădure frumușică până deasupra orășelului.

Acolo ajunsese și Adi cu o zi înainte, și a fost cât pe ce să coborâm în 2 timpi și 3 mișcări la șosea când am zărit o potecă spre stânga.

El zice că nu știe unde duce, eu deja am pornit pe ea :))))) Hai să vedem!

A fost cireașa de pe tort! Nu eram siguri că ne duce înapoi de unde pornisem, dar tare ne doream. Pe alocuri poteca era tare firavă, aproape se pierdea de tot în niște boscheți, dar am înaintat fără poticniri, urcând un pic până când ne-am dat seama că aproape sigur vom ieși la primul gard sărit.

Victorieeee! Am reușit! Nu ne-a venit a crede ce plimbare scurtă și frumoasă a făcut fără niciun plan! E drept că nu recomand acest lucru începătorilor, ci doar celor ce deja au nasul format și se pot descurca ușor în teren necunoscut și nemarcat.

Chiar înainte de a ajunge înapoi la mașină, a început să fulguiască ușor, cu soare. Bucurie de copil, nu alta!

A doua zi am plecat spre casă, bucuroși că am putut face măcar o plimbare de o oră și un pic în natură. N-am putut noi să facem cine știe ce traseu, mai ales din cauza vremii neprielnice, însă am primit în această minivacanță mult mai mult decât mi-am imaginat.

Ca să nu mai spun că, deși luasem aparatul foto în bagaj, nu am făcut nicio poză cu el. E prima vacanță a mea în care nu l-am folosit deloc. Toate pozele din articol sunt făcute cu telefonul, pentru că e tot ce am avut la noi când am pornit în explorare, nefiind nimic planificat de dinainte. Aștept cu interes să apară telefoane cu camere și mai bune decât acum, moment în care pe munte nu voi mai căra aparat foto. Va fi o viață mai simplă.

___

Odată ce am ajuns acasă, am deschis folderul de pe calculator unde am poze vechi scanate, și mi-am dat seama că poza mea cu Tataia și verișoara mea pe un vârfuleț de munte, pe care o știam atât de bine, este tot din acea vacanță la Voineasa din 1994.

Nu am știut niciodată unde a fost făcută, dar acum mi-am dat seama că jos în vale se vede hotel Lotru. Și, cu ajutorul  imaginilor din satelit de pe Google Earth, în câteva minute am reușit să găsesc locul. Cel puțin așa cred. Sunt aproape sigură. Trebuie doar să găsesc o cale de a ajunge acolo, căci în zonă nu există trasee marcate sau poteci trecute în OpenStreetMap. Habar nu am cum am ajuns noi atunci, dacă erau ceva trasee pe acolo. Altfel de unde ar fi știut Tataia să ne ducă acolo (btw, avea 75 de ani în poza asta!!! :D). În plus, mai am două poze cu mine din zonă, probabil din aceeași drumeție, și sper să găsesc și acele locuri.

Mi-am propus, așadar, ca în luna mai sau iunie 2022 să revin în zonă și să recreez și acele poze. Așadar… stay tuned :) Va urma și partea a doua :)