Circuitul Vf. Vânătoarea lui Buteanu – Vf. Capra, pe la Acul Revolver (traseu scurt dinspre Bâlea Lac)

Poteca are un dublu marcaj: punct albastru și bandă albastră, dar astăzi nu ne interesează banda albastră.

Prima porțiune este destul de lină. Găsim aici un excrement de urs. Are o mulțime de boabe de porumb. Nu e cazul să ne speriem. Urși sunt peste tot, dar ei umblă prin aceste locuri mai mult noaptea, iar probabilitatea de a ne întâlni cu ei pe aici sunt aproape nule. Mai ales că se sperie de noi cu mult înainte să îi putem noi vedea.

După porțiunea inițială lină, pe care întâlnim și un fir de apă bună de băut (alimentează aici dacă nu ai recipientele pline), traseul începe să urce un pic, după care ajungem la o intersecție.

Aici se bifurcă banda albastră de punctul albastru (există și un indicator cu săgeți), și noi cotim dreapta pe punct albastru spre Șaua Văiuga.

Traseul este destul de abrupt, mai ales în partea superioară, dar ne poartă prin minunata căldare Văiuga, departe de zgomotul Transfăgărășanului.

Am prins aici o atmosferă atât de liniștitoare încât aveam impresia că sunt la mii de kilometri depărtare de civilizație. Nu bătea vântul absolut deloc, nu se auzea nici pâs.

Din păcate, însă, imediat ce am intrat pe această porțiune de traseu, a venit ceața pe care o bănuisem când analizasem prognoza, și nu am văzut aproape nimic.

Pe la jumătatea urcării am găsit un petec de zăpadă rămas tocmai din iarnă, care probabil nu are să dispară până la venirea iernii.

Pe măsură ce urcam din ce în ce mai abrupt spre creastă, am crezut că asta  fost, nu vom mai vedea nimic astăzi. Dar, în partea de sus, ceața s-a subțiat, și am realizat că urma să avem parte de o surpriză de proporții.

Cum am ajuns în Șaua Văiuga, am scos capul din ceață, iar pe partea argeșeană ne-a întâmpinat un cer senin, soarele strălucind cu putere. Uhuuuuu! Ce nebunieeee!

Am urcat apoi până pe Vânătoarea lui Buteanu în extaz, oprindu-mă de nici-nu-știu câte ori, făcând zeci de poze, nevenindu-mi a crede ce noroc aveam! Un băiat dintr-un grup ce urca lângă noi a spus: “Doamne, cât de frumos! E raiul de pământ!”. Mi-am simțit inima în piept de bucurie să le aud bucuria! Erau începători și probabil era prima dată când vedeau așa ceva. Dar exact la fel simțeam și eu, chiar și după atâția ani de mers pe munte. Mi se pare incredibil de frumos să auzi cum se bucură alți oameni pe munte. Și cât de adevărat e! Chiar E raiul de pământ!

Lacul Capra se vedea jos super frumos, și mai bine de 10 corturi păreau că petrecuseră noaptea de vineri spre sâmbătă acolo.

În timp ce pe traseul pe care urcasem noi nu mai întâlnisem decât vreo 3 oameni coborând, aici am ieșit brusc la o mulțime de oameni care urcaseră pe traseul clasic.

Pe acea mică porțiune un pic tehnică și un pic expusă chiar de dinainte de vârf, salvamontul tocmai ce montase nu de mult timp un lanț. Este binevenit, mai ales pentru cei cu rău de înălțime și cei aflați la început, are nu sunt obișnuiți cu astfel de secțiuni. Iar aici chiar urcă drumeți de toate felurile, de la cei care n-au mai urcat niciodată pe munte și nu au echipamentul necesar, până la cei mai experimentați.

E bine ca, dacă ai rău de înălțime, să mergi doar cu cineva mai experimentat, care îți poate oferi indicații și mai ales suport moral. Secțiunea nu este grea, și se poate aborda fără ajutor din partea lanțului, dar, fiind și expus, îmi dau seama că poate da emoții.

De pe vârf, priveliștea a fost extraordinară! Am admirat în toate părțile tot ce se putea vedea sau marea de nori, care se juca necontenit cu vârfurile și culmile. Am avut vizibilitate tocmai până la Moldoveanu spre est și Negoiu spre vest, iar lângă noi se vedeau oameni pe Vârful Capra.

Vârful Capra în prim plan, văzut de pe Vf. Vânătoarea lui Buteanu

Acolo am mers și noi după ce am coborât înapoi în șaua dintre Vânătoarea lui Buteanu și Capra, descățărând porțiunea echipată cu lanț.

După câțiva pași în urcare, ajungem și pe Vârful Capra. Și încerc să-mi dau seama când o fi fost pus stâlpul acesta aici, că eu nu-mi amintesc să-l mai fi văzut.

Creasta Arpășel-Vârtopel se vedea super frumos și ea, având ceață pe partea nordică, care învăluia uneori Turnul Vârtopel, lăsându-l să pară ca și cum levita. A fost o imagine incredibilă!

Am făcut câteva poze și acolo și, fiindcă era prea frumos, ne-am hotărât să ne oprim și pentru o mică pauză de masă, fiind atenți să ne dăm un pic la o parte, să nu incomodăm lumea.

Apoi am început coborârea. De pe Vârful Capra majoritatea oamenilor se întorc tot pe cruce albastră înapoi în Șaua Capra, dar noi am abordat poteca nemarcată de pe Piciorul Caprei, care trece pe la Acul Revolver. Este foarte ușor de urmărit și, atâta vreme cât nu este ceață, nu prezintă nicio problemă de orientare, fiind destul de bine bătută. De altfel mă întreb de ce nu s-o fi marcând acest traseu.

La Acul Revolver ajungem după aproximativ jumătate din coborâre, acesta fiind pe partea stângă. Aici trebuie un pic atenție. Dacă vrei să ajungi chiar lângă el pentru o poză, trebuie să știi că există două variante, ambele fiind cu dezavantaje.

Prima ar fi pe jos, urcând la dus, însă e mai tricky la coborâre. A doua ar fi pe brâna din stânga, dar este destul de expus. Dacă ai rău de înălțime, cel mai bine este să nu încerci niciuna dintre variante.

De aici am continuat mai departe, ieșind în poteca marcată cu bandă roșie de pe creasta principală a Munților Făgăraș chiar în dreptul Monumentului Speologilor.

Am ținut un mic moment de reculegere acolo, cu tristețe în suflet pentru ei, după care am mers la Lacul Capra.

Fiindcă era devreme, am decis să rămânem pe mal pentru o pauză mai lungă în care ne-am întins la soare ca reptilele :))) Tare bine a fost!

Așa de bine încât era să adorm! Cu greu m-am dat dusă de acolo! Tare mult îmi place lacul ăsta! Dar mai trebuia să ne mai și ducem.

Am urcat apoi în Șaua Capra și, până am ajuns noi acolo, ceața dinspre nord a trecut până la urmă și pe partea sudică. Până la ora aceea (15:30) nu reușise să rupă bariera crestei. Astfel am coborât înapoi pe Bâlea pe ceața clasică, fără să vedem nimic. Până jos am ajuns cu părul umed, și am avut un deja vu, pentru că nu era prima dată când făceam acea coborâre exact în aceleași condiții.

Am încheiat astfel circuitul nostru mai special, fericiți că, deși venisem într-o zonă pe care o mai bătusem de câteva ori, am reușit să vedem și câteva locuri noi și deosebite, mai puțin umblate de turiști.