Cel mai scurt traseu spre Vârful Retezat (pe la lacul Ștevia)

Până în Râușor drumul nu este prea grozav. Când am fost noi, în satele Râu de Mori și Suseni drumul era oribil, plin de șanțuri și de gropi. Am trecut pe lângă Mânăstirea Colț, la care aveam în plan să venim în una din zilele următoare. Acum oprit doar 3 minute să fac câteva poze, căci turnul era foarte frumos luminat, după care am fugit mai departe. Drumul este asfaltat până aproape de Râușor, doar ultimii aprox. 800 m sunt pietruiți. Partea nasoală e că fix pe bucata asta este și o pantă super mare. Eu chiar nu pricep cum urcă lumea iarna pe aici.

Sus am avut o mare dezamăgire. Ceea ce ar fi putut fi o mini stațiune foarte frumoasă este un haos. Un fel de Rânca, doar că pe o suprafață mult mai mică, în care e un talmeș balmeș complet. Fiecare a construit cum l-a tăiat capul, iar 90% din clădiri nu sunt terminate (și nici nu cred că vor fi vreodată). Este prea trist.

Am parcat chiar înainte de capătul pârtiei, într-un loc generos de pe partea dreaptă. Acolo parchează cam toată lumea. Nu mai era nimeni în zonă când am ajuns noi, dar în weekenduri mă gândesc că destul de multă lume pornește pe acest traseu de acolo. Este, totuși, cea mai rapidă cale de a ajunge pe Vârful Retezat.

Am pornit apoi pe bandă roșie, intrând imediat în pădure. Curând am fost întâmpinați de verdele ce împânzește solul, ceva ce-mi este foarte familiar din vizitele anterioare în Retezat. De oriunde am intrat în acest masiv incredibil de frumos, am găsit aceeași pădure verde care mi se pare că e ca o îmbrățișare.

Traseul urcă destul de abrupt pe alocuri, dar ne așteptam la asta. La țânțari, însă, nu ne-am așteptat. Ne-au înnebunit până am ieșit la jnepeniș. În pădure, la un moment dat, mi s-a părut că văd un buștean mișcându-se. Am zis că mi se pare, evident, că doar n-am înnebunit, așa că am continuat să urc. Numai ca să constat câțiva pași mai sus că bușteanul era o cățelușă maro, perfect camuflată în peisaj. Așa de bine încât puteam să jur că e un fost copac. După care a mai apărut un câine.

I-am spus lui Adi că sigur se vor opri la lacul Ștevia, că mai sus de-atât nu au cum să vină. Aveam să am o surpriză.

Până la lac am mai avut însă un pic de bobinat. Un pic înainte de ieșirea din pădure se află Refugiul Condor, dar, pentru a ajunge la el, trebuie deviat un pic în dreapta. Nu am mai pierdut timp să mergem până acolo. Am dat mai departe în sus, eu fiind într-o formă suspect de bună. Până la lac am urcat pe poteca ce și-a făcut loc între pârâu și jnepeni. Este un peisaj tipic pentru etajul de sub căldările glaciare nordice și mi-a adus aminte de urcarea din Parâng spre Lacul Roșiile.

Apoi am ieșit complet în golul alpin și înainte de ultimul prag glaciar au început lespezile. Mai întâi timid, apoi în forță, poteca dispărând aproape complet. E greu mersul pe lespezi, mai ales că unele nu sunt tocmai plate și altele se mișcă, ceea ce e obositor pentru creieraș.

Traseul spre Retezat nu trece chiar pe la lacul Ștevia. Pentru a-l vedea, trebuie să facem o mică deviație. O bifurcație ne arată exact direcția, și pornim într-acolo, sărind din lespede în lespede.

Cățelușa, odată ajunsă pe lespezi, am crezut că va cerși mâncare de la noi. Dar, ce să vezi? Imediat ce s-au auzit marmotele fluierând, a țâșnit în stânga urcând pe lespezi, căutând numai-ea-știe-ce. Mă îndoiesc că a prins vreodată vreo marmotă. Dar mai știi?

De la lac nu ne-am întors tot pe unde venisem, pentru că zărisem o potecă bine bătută pe partea cealaltă, paralel cu “poteca” pe care venisem. Am luat-o pe acolo, am trecut prin câțiva jnepeni, și apoi am reintrat pe traseul principal. De acolo și până în Șaua Lolaia am avut de urcat foarte abrupt, pe o potecă solicitantă. Mare atenție pe această porțiune, să nu dăm pietre în cap celor de sub noi!

Odată ajunși în Culmea Lolaia, am avut parte de un peisaj super frumos, am putut admira Vârfurile Peleaga și Păpușa, dar și Colții Pelegii și o aproape toate culmile paralele aflate între noi și Culmea Galeșu: Stânișoara, Pietrele, Valea Rea.

Aici m-am simțit de parcă m-aș fi reîntâlnit cu un prieten drag pe care nu-l mai văzusem de mult. În 2013 urcasem până aici pe Culmea Lolaia pornind de la Cabana Pietrele, mâncând cu poftă afine din 5 în 5 minute, pe o caniculă ce ne-a lăsat fără apă cu mult înainte de a ajunge la o sursă.

De aici și până pe vârf pentru mine traseul nu mai era nou, dar am fost surprinsă că nu mi-am adus aminte foarte multe detalii foarte clar, în afară de peisajul incredibil de frumos cu Lacul Ștevia văzut din dreptul hornului înierbat îl leagă de Culmea Lolaia.

Neavând rău de înălțime, uneori mi-e greu să-mi dau seama că unele porțiuni sunt expuse și pot pune probleme celor cu rău de înălțime. Așa că și acum era cât pe ce să uit să scriu că această ultimă poteca este uneori ușor expusă iar terenul este complet stâncos. Nu este tehnic, în sensul că nu e nevoie să te cațări și nu sunt nici lanțuri sau cabluri, dar din loc în loc e posibil să simți nevoia să te ajuți și de o mână.

Pe vârf, spre surprinderea mea, am găsit nu un câine, ci mai mulți! Nu era și cățelușa noastră, ci alți câini, dar oricum! Pe unde vin, oare? Incredibil câți kilometri duc și pe ce teren se deplasează. Mereu sunt uimită, mai ales că nu sunt ai nimănui.

Am stat mai bine de jumătate de oră acolo, după care am început coborârea.

Pentru a coborî de pe Vârful Retezat înapoi în Râușor, îți recomand coborârea pe Culmea Prelucele-Retezat, despre care am scris un articol separat. De asemenea, te invit și pe pagina principală a circuitului Râușor –  Lacul Ștevia – Vf. Retezat – Culmea Prelucele – Râușor pentru mai multe detalii.