Circuitul Vârfului Țarcu – traseu de 1 zi dinspre Poiana Mărului

Scris de | Alexandra

Traseu: Valea Șucu – Vârful Brusturu – Vârful Căleanu – Vârful Țarcu – Cuntu – Valea Șucu (11h)

Recomand acest circuit doar celor încăpățânați, ca mine, care vor să urce pe Vârful Țarcu într-o tură de o zi de tip circuit, și nu dus-întors :)

Cel mai ușor și mai la îndemână traseu de a urca pe Vârful Țarcu nu este acesta, ci cel dinspre Șaua Jigoriei. Însă de acolo nu prea ai cum să faci un circuit care să aibă prea mult sens, așa că de aceea am ales să urcăm pe Țarcu dinspre lacul Poiana Mărului, mai exact dinspre Valea Șucu.

Nu este imposibil, dar e ideal dacă ai totuși o mașină 4×4 sau măcar ceva cu o gardă mai înaltă (măcar Logan), ca să poți ajunge pe drumul forestier până la punctul de bifurcație dintre urcare și coborâre.

Am fi vrut să ajungem cu mașina măcar până la Cascada Șucu (sau Cascada Oltenei) aflată pe Valea Oltenei, dar n-a fost să fie. Abia am ajuns până un pic înainte de Cataractele Șucului, unde am găsit o porțiune cam urâtă pentru o mașină care nu are gardă înaltă. Așa că, de unde estimasem un circuit de vreo 24 de kilometri, am ajuns într-un final să facem 30. Am mers destul de bine, însă, terminând traseul după 11 ore. Dar parcă n-am mai repeta neapărat.

De unde am lăsat mașina, am pornit pe jos și am ajuns la Cascada Șucu după aproximativ 25 de minute. Nu pot să spun că m-a impresionat foarte mult, mai ales că avea un copac căzut în față care obstrucționa un pic peisajul, dar e destul de drăguță. Poate mai mică decât mă așteptam.

Mai departe am mai continuat încă 15 minute până am ajuns la un pod de lemn pe stânga, pe care l-am traversat. De acolo începe efectiv circuitul. Podul este destul de vechi, construit din trei trunchiuri mari de copac peste care au fost puse niște șipci.

Apoi am intrat în pădure, marcajul cruce roșie aplicat pe un copac și un pod albastru metalic indicându-ne că suntem unde trebuie. De acolo am început o urcare destul de abruptă pe ceea ce nu mai este o potecă, ci un drum de taf. M-am speriat un pic când, după vreo 15 minute de urcat, am găsit un bărbat tânăr cu o motoretă pe dreapta. Cred că dormise acolo și acum voia să plece. Foarte dubios.

Mai sus am mai tresărit o dată, de data asta de la un foșnet brusc de pe partea dreaptă. Când am întors capul, am zărit o căprioară țopăind, mai exact fundul ei alb fugind de noi. Probabil dormea când ne-a auzit, altfel nu-mi explic cum de am surprins-o.

După cam o oră de urcat destul de solicitant, am ieșit în sfârșit din pădure, numai ca să dăm direct într-o stână. Am auzit mai întâi tălăngile oilor. Am nimerit acolo la ora 9 și se pare că nu urcaseră încă ciobanii cu ele mai sus. Imediat ne-au simțit câinii și au făcut un front comun, blocându-ne. Ne-am retras câțiva metri (se și vede pe Strava, aproape mă ia râsul când dau zoom), strigând după cioban să vină să-i ia, dar ciobanul nimic. Ni s-a părut că-l auzim, și nu pricepeam de ce nu vine. Abia apoi ne-am dat seama că ni se păruse. Nu era acolo, ci era dus la vaci, care erau mai departe.

De câini m-am speriat un pic, dar, spre surprinderea mea, după vreo 5 minute s-au plictisit de noi și s-au retras la umbră, lătrând doar din când în când, de control. Nu au fost deloc agresivi, de altfel nici nu se apropiaseră foarte mult de noi, ci doar și-au făcut datoria de pază. Noi am mers apoi pe la liziera pădurii, ca să nu trecem chiar pe lângă gardul lor, și așa am trecut cu bine.

Apoi am început să urcăm de-a dreptul, căci nu știam exact pe unde e marcajul, dar nu aveam timp să ne lămurim. Între timp sosise ciobanul și le dăduse drumul, și acum urcau în direcția noastră. Am mărit pasul, ca să nu ne ajungă din urmă, depășind pragul mai abrupt și ajungând, după 45 de minute, la cabana lui Romeo Dunca, o clădire privată.

Am înțeles că a fost cumva construită ilegal, căci aici e sit Natura 2000, însă trebuie să spun că arată extrem de bine, similar cu ce am văzut prin Alpi. Cam așa, oameni buni, ar trebui să arate orice cabană de munte de la noi. Lipsesc doar niște flori. Dar probabil nu ar avea cine să le ude în perioadele de secetă.

Aici este și o băncuță de lemn unde am luat masa, după care am pornit spre ceea ce a fost cea mai dificilă porțiune de traseu: urcarea pe Vârful Brusturu.

Pe aici nu mai este marcaj și ne-am orientat vizual și cu aplicația pe telefon. N-a fost ușor, însă. Pe mapy.cz (dar și pe alte aplicații), apar două variante de urcat pe vârf. Noi am ratat-o pe prima, am mai mers un pic spre dreapta, am dat peste o sursă de apă, după care ne-am dat seama că suntem un pic aiurea, și ne-am întors, încercând să intrăm pe unde trebuie.

Singurul lucru care ne-a mai curmat suferința au fost afinele. Dar tufele au dispărut curând, lăsând loc doar lespezilor. Ne-am boschetrit printr-un jneapăn mersul piticului (more like mersul șarpelui), după care am început să urcăm abrupt. A scos untul din mine această urcare, ajungând să mă întreb dacă nu cumva am o problemă și mă urăsc de mă supun la astfel de chinuri.

Peste tot sunt numai lespezi, astfel că nu ai cum să urci decât pe ele. E super abrupt și, colac peste pupăză, muream de cald, și trei muște se lipiseră de mine de parcă eram unsă cu rahat. Mă disperau, pur și simplu! Și, desigur, mă durea și spatele, ca să fie tabloul complet.

Vârful Căleanu văzut de pe Vf. Brusturu

Tare am răsuflat ușurată când am ajuns pe vârf în sfârșit și am văzut că lespezile se vor termina curând.

A urmat o coborâre lină, apoi încă o urcare până pe Vârful Căleanu, despre care ciobanul cu care ne-am întâlnit la 100 de metri de vârf ne-a spus că de fapt ar fi mai înalt decât Vârful Țarcu. I donno, man, I donno…

Acest cioban cu vreo 300 de oi după el nu avea, culmea, niciun câine. Sau avea unul dar era complet docil. Nici nu mai știu.

Am vorbim un pic cu dânsul, după care am pornit mai departe, bucuroși că nu am mai avut încă o serie de câini de gestionat.

De aici până pe Vârful Țarcu traseul a fost lin la început, și nici ultima urcare nu a fost foarte solicitantă. Am admirat pentru prima dată căldarea Țarcu pe dreapta, cu un mic lăcușor jos de tot, și munții Retezat și Godeanu în depărtare, spre stânga.

Stația Meteo Țarcu

Pauză am făcut la Stația Meteo, aflată la o aruncătură de băț de Vârful Țarcu. Abia aici am întâlnit primii drumeți pe ziua de astăzi. I-am numărat pe degetele de la o mână și tot mi-au rămas degete. Am bătut la ușa stației ca să salutăm și (sincer, motivul principal) să întrebăm de pisică, pentru că știam că este aici una frumoasă tare de tot (putea să fie și urâtă, tot întrebam de ea :)))

Și, spre surprinderea mea, ne-am trezit peste noi nu doar cu o pisică, ci două!! Maaaamă! Double win! Nu știam pe care să o mângâi mai repede! De fapt, sunt motani amândoi. Cel mare era mai timid, însă m-am împrietenit în două secunde cu el. S-a trântit pe jos și a început să se alinte. Despre el știam de pe internet (citise Adi ceva jurnal). Este super frumos și pufos. Dar și celălalt e taaare scump (și cerșetor) și e pe aici de mai puțin de 1 an.

Aici la stație am observat că nu eram singurii plini de tigrul stejarului (nu platanului), această insectă super enervantă. Și ceilalți aveau cu zecile pe ei, ca și noi, dar și niște rucsaci lăsați sprijiniți de perete. Mi s-a părut super ciudat, nu mi se mai întâmplase niciodată așa ceva de când merg pe munte. Am înțeles că este invazie din cauza schimbărilor climatice. În mod normal ei ar trebui să stea pe copaci, dar urcă chiar și la astfel de altitudini, unde e mai umed, ca să se înmulțească.

La stație am găsit și câțiva câini, dar mi-am dat seama că trebuie să fie cu o turmă prin zonă. Erau foarte pașnici. Până să pornim noi mai departe, însă, plecaseră, numai ca să ne ia în primire un pic mai jos. Ham ham! Stați măi, nu ne-ați văzut sus mai devreme? Așa memorie scurtă aveți?

Ei de fapt erau acum la datorie. Însă am avut noroc să găsim și ciobanul, dl. Gabi, care se odihnea un pic în iarbă. Am continuat mai departe împreună, povestind una alta, cu câinii după noi, care acum tăceau mâlc.

Unul dintre ei a fost preferatul meu, acesta alb cu negru care nu avea nici un an. Era scump tare de tot!

La doar câteva sute de metri de stație, chiar înainte să ne întâlnim cu ciobanul și câinii, am găsit crucile cuplului Gruia. Este o poveste extrem de tristă, care m-a marcat și pe care am ținut-o minte încă din 2009 de când s-a întâmplat. Țin minte și unde eram când am aflat, într-o tură de 2 zile în Bucegi/Baiului, în weekendul de dinainte de Crăciun.

Anunțaseră la radio că un meteorolog, împreună cu soția lui, au dispărut în Țarcu în timpul unei furtuni. Urcau la stație, unde urmau să-și petreacă sărbătorile. Au fost găsiți abia după 6 luni, în căldarea Sadovanu. Cel mai probabil nu mai avuseseră deloc vizibilitate, au călcat pe o cornișă și s-a dus în prăpastie direct cu ei. Știu toate lucrurile acestea pentru că s-a întâmplat ca în seara aceea în zonă să fie și Alin Tănase, care a încercat cu câțiva prieteni să meargă să-i caute, însă nu i-au găsit, din păcate. A participat apoi și la unele căutări, dar nu și la ultima, însă a povestit pe blog. A fost foarte traumatizant pentru toată lumea, și a rămas cu mine toată povestea asta toți anii ăștia. De fiecare dată când mă gândeam la Munții Țarcu, în care nu fusesem niciodată până acum, mă gândeam la ei. Ea avea doar 20 de ani și mă gândesc că se căsătoriseră foarte recent.

Nu mă așteptam să găsesc crucile lor acolo, pentru că știam că au fost găsiți în căldare, dar probabil cam de acolo s-a dovedit că ar fi căzut. Până la stație mai erau doar câteva sute de metri.

Noroc că după aceea ne-am luat la vorbă cu ciobanul și n-am rămas în tristețe. Un pic mai jos ne-am despărțit, noi continuând destul de rapid la vale. Până la Cuntu traseul este ușor neinteresant, și am mers un pic pe pilot automat, soarele dogorind destul de tare.

Refugiu aflat în dreapta traseului, cu puțin timp înainte de Cuntu

Când am ajuns la Cuntu, însă, am simțit de parcă am găsit o mină de aur când am zărit izvorul. M-am simțit ca în Alpi, tare frumos este amenajat. Mai aveam apă, dar am luat proaspătă, m-am spălat pe față, pe mâini, și peste tot pe unde am mai putut, de mai multe ori, ca să mă răcoresc bine, după care am zbughit-o din loc, căci am văzut o turmă că se pregătea să vină la stână (este o stână fix lângă Cuntu).

La Cuntu este o stație meteo, un lac și o cabană, numită Cabana Prietenii Munților (Iprotim), foarte frumoasă. Din păcate nu știu dacă se poate sta acolo, acum nu era nicio mișcare pe nicăieri, nici la stație, nici la cabană.

Mai departe am intrat în pădure pe traseul ce duce spre Șaua Jigoriei, parcurgând câțiva kilometri pe drumul umblat de utilaje. E cam trist ce se întâmplă aici. Până în Poiana Prisaca am avut și vreo 2 porțiuni mici de urcare, dar nimic deosebit. Menționez doar ca să nu fie vreo surpriză pentru cei ce ajung aici istoviți deja. E bine să mai păstrăm câteva resurse și pentru final :)

În Poiana Prisaca am făcut o ultimă pauză de masă, după care am căutat marcajul bandă roșie. Din păcate el este șters aproape complet, dar cu atenție l-am găsit totuși. Am pornit printr-o potecă ce după 20 de metri ne-a băgat într-o boschetăreală serioasă, numai ca să iasă apoi într-o poiană prin care se putea ajunge și pe drumeag. Așadar în Poiana Prisaca mai bine mergeți un pic tot înainte, și abia apoi intrați ușor dreapta pe traseul cu marcajul vechi bandă galbenă (care mai jos se transformă brusc în cruce galbenă – ciudat rău). Cert e că trebuie ajuns la o zonă cu niște copaci maaari  cu trunchiul dezgolit până sus. Mi-au plăcut super mult!

De-aici în jos se coboară abrupt pe o mizerie de drum terfelit, și mare ne-a fost bucuria când am dat, în sfârșit, în drumul principal care vine dinspre Șaua Jigoriei și poate fi parcurs doar cu 4×4.

Un marș pe forestier ne-a condus înapoi în doar 15 minute până la podul de lemn de unde începusem circuitul, și de acolo am mai făcut încă 35 de minute până unde lăsasem mașina. Destul de monoton ar fi fost finalul dacă nu ne-am fi trezit la un moment dat cu o cățelușă care a apărut de nicăieri. Părea grăbită, dar, după ce a văzut că vorbim cu ea, s-a oprit un pic, am mângâiat-o, și apoi ne-a condus, așteptând din când în când după noi. I-am dat un pic de mâncare, iar după ce am ajuns la mașină și s-a convins că nu mai avem nimic, a plecat mai departe și a dispărut în treaba ei, ca și cum nici n-ar fi fost.

Ajunși înapoi în Poiana Mărului, am mers ușor defectați până la Hotel Oxygen unde am luat masa de seară.

Această tură face parte din vacanța de 10 zile pe care am făcut-o în zonă. Te invit pe pagina principală a vacanței pentru mai multe detalii.

LOGISTICA TRASEULUI

  • Traseu: Valea Șucu – Vârful Brusturu – Vârful Căleanu – Vârful Țarcu – Cuntu – Valea Șucu
  • Localizare: Munții Țarcu, jud. Caraș Severin
  • Tură: 1 zi
  • Tip activitate: drumeție
  • Tip traseu: marcat + nemarcat
  • Formă traseu: circuit
  • Dificultate: MEDIE
  • Distanța: 30 km
  • Diferență nivel: +1625 m
  • Durata*: 11h
  • Altitudine min.: 840 m (Telecabina Peștera)
  • Altitudine max.: 2190 m (Vf. Țarcu)

CUM AJUNGI

Cu mașina

Traseul începe din Poiana Mărului, de pe Valea Șucu.

Drumul de acces este neasfaltat, în stare bună, dar nu poate fi parcurs cu mașini normale decât până la Cataractele Șucului (până aici sunt cam 4,5 km din Poiana Mărului, de unde se termină asfaltul). Apoi se poate continua pe drum chiar și după Cascada Șucu doar cu mașini cu gardă înaltă.

Unde ne-am oprit noi cu mașina (puțin înainte de Cataractele Șucului) nu există suficient loc pentru mai multe mașini. Abia am găsit cu chiu cu vai un loc pe lateral în care să încapă mașina noastră astfel încât să nu împiedice trecerea altor mașini pe drum. Dacă am fi putut ajunge un pic mai sus, am fi lăsat-o pe partea dreaptă, unde este un spațiu cu suficient loc pentru mai multe mașini.


*Duratele sunt cele făcute de noi. În funcție de ritmul fiecăruia și anotimp, traseul ar putea dura mai mult sau mai puțin.
* Durata totală include și pauzele.

TIMPI INTERMEDIARI

Cataractele Șucului – Cascada Șucu: 25 min

Cascada Șucu – Podul de lemn: 15 min

Podul de lemn – Stână: 1h

Nemarcat: Stână – Cabana Dunca: 45min

Nemarcat: Cabana Dunca- Vf. Brusturu: 2h

Vf. Brusturu – Vf. Căleanu: 30min

Nemarcat: Vf. Căleanu – Vf. Țarcu: 1h

Vf. Țarcu – Cabana Prietenii Munților / Stația meteo Cuntu: 1h15

Stația meteo Cuntu – Poiana Șeroni: 30min

Poiana Șeroni – Poiana Prisaca: 30min

Poiana Prisaca – Podul de lemn: 45min

Podul de lemn – Cataractele Șucului: 35 min

PLUSURI

  • Apă pe traseu
  • Stația meteo Țarcu chiar lângă Vârful Țarcu (se poate colicita ajutor, adăpost sau apă în caz de nevoie)
  • Refugiu între Vf. Țarcu și Cuntu

MINUSURI

  • Acces dificil pe drum forestier în stare nu tocmai bună
  • Circuit lung
  • Multe turme de oi pe traseu, trebuie atenție la câini
  • Multe drumuri de TAF pe unde ar trebui să fie potecă
  • Marcaje slabe sau inexistente pe multe porțiuni
  • Urcare dificilă pe lespezi pe Vf. Brusturu

MAI MULTE INFORMAȚII

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe e‑mail lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei