Valea Obârșiei: cel mai scurt traseu spre Vârful Omu (Munții Bucegi)

În zonă erau deja multișori oameni, mai toți pregătindu-se să urce spre Vf. Omu. Abia atunci am realizat cât de popular e acest traseu. E, practic, cea mai scurtă cale spre Vârful Omu (fără a lua în calcul traseul dinspre Babele, acolo fiind nevoie și de drumul cu telecabina Bușteni).

Aici la Telecabina Peștera suntem deja în gol alpin, iar întreg traseul se desfășoară în amfiteatrul Bucegilor. Am pornit agale pe potecă, deși în prima parte nu prea se poate numi potecă. Este mai degrabă un drumeag. Acesta însă devine curând potecă, în jurul nostru fiind doar verdele verii, o mulțime de flori și peisajul atât de impresionant al unei văi glaciare.

Uneori încerc să fac un exercițiu mental de a-mi imagina că pe aici cândva demult totul era acoperit de un ghețar. Ce nebunie!

În timp ce avansăm, mă lovește sentimentul că nu am mai fost de mult timp în Bucegi și nici la Omu, și încerc să calculez. Rezultatele mă șochează. N-am mai fost de DOI ani în Bucegi (de când am urcat la Cascada Moara Dracului). Mai mult, de TREI ani n-am mai fost la altitudine în Bucegi (de când am urcat pe Acele Morarului), și de PATRU ani la Omu (de când am fost pe la Turnurile Țigănești și pe Brâna Caprelor). Doamne sfințește-mă! :)))) Amu înțeleg de ce aveam senzația de revenit într-un loc cunoscut după foarte mult timp.

Prima porțiune de potecă se desfășoară destul de lin. Ai impresia că ești pe o permanentă curbă de nivel, chiar dacă de fapt luăm ușor în altitudine. Mai departe ajungem și la bolovanul IMENS cu muchii parcă frezate pe care mi-l aminteam atât de bine din 2012.

Apoi începem încet, încet, să depășim prag după prag. Toate urcările mai abrupte pe care le avem de depășit sunt de fapt pragurile glaciare ale văii. Este de-a dreptul fascinant!

Mai sus facem și o primă pauză micuță în care mâncăm și câte o clătită cu ciocolată. Mmmmm! Ce bună e! Un domn din apropiere răspunde la telefon și spune:

– Ce să fac? Uite sunt aici, pe munte, dau mâna cu Sfântu Petru!

Noi să leșinăm de râs, nu alta! N-o s-o uit niciodată pe asta!

Cascada ne așteaptă nu foarte plină de apă, dar este destul cât să ne încânte privirile. Acesta este unul dintre cele mai importante praguri. Dar nu ultimul!

Mai sus apare Mecetul Turcesc și rozul! Cât rododendrooooon! Nu mi-a venit a crede! Văzusem chiar de la începutul traseului că pe sus încă mai este rododendron, dar nu mă așteptam să mai găsim și pe aici! Aceasta a fost una dintre cele mai plăcute surprize ale zilei!

Mecetul Turcesc și rododendronul

Pe urcarea din dreptul Mecetului Turcesc care a urmat după asta, era să rămân poster, nu alta.

În timp ce urcam agale, panta fiind destul de abruptă, văd deodată venind de sus direct spre mine un bolovan cam cât un grepfrut imens. Poate mai mare, nu mai știu exact. Am strigat „piatră!” ca să audă toată lumea, cu gândul la fata ce știam că era în spatele meu, dar și alte persoane. Mi-era să nu-i vină cuiva în cap. Dar nu știu ce s-a întâmplat apoi, și n-o să știu niciodată. Ori n-am mai avut timp să mă mișc, ori m-am mutat din calea ei dar și-a schimbat traiectoria… Cert e că mi-a venit direct în piciorul stâng, la o palmă mai sus de gleznă.

Am rămas un pic statuie în primă fază ,neștiind dacă nu simt nimic din cauza adrenalinei sau poate chiar n-am pățit mare lucru. Mă lovise bine de tot, asta am putut să simt, însă nu știam cam cât de mare era avaria. Am călcat pe picior, și nu am urlat incontrolabil, așa că am tras concluzia că probabil nu mi-am rupt piciorul :))))

Am urcat apoi un pic mai sus și am zis că poate ar fi cazul să mă uit să văd ce s-a întâmplat. Când mi-am ridicat colantul, am zis că nu-i adevărat. Pielea dispăruse pe locul impactului, aproape îmi dăduse sângele, iar de jur împrejur era vânăt. Vai steaua mea! Arată cam horror!

Abia atunci realizez că eu nu am trusa de prim ajutor la mine, pentru că Adi e cel ce o ține în rucsacul lui. Eu sunt farmacia, dar cu o pastilă de cap și una de stomac nu cred că am ce face acum. Norocul meu a fost că avea Alex trusă, și astfel mi-am aplicat un pansament antiseptic și apoi m-am bandajat bine cu o fașă elastică.

Până la Omu am urcat destul de ok, nu mă durea foarte tare, dar aveam un clar disconfort. Nu mă puteam gândi la mai nimic altceva în afară de zona înnegrită. La cabană am întrebat dacă este cineva de la salvamont la post (voiam să se uite cineva cu studii medicale), dar nu era, așa că am decis să mă uit tot eu.

Când am dat fașa la o parte, „șoc și groază”, nu mai era vânăt! Arăta, de fapt, mult mai bine! Yuhuuu! Am tras concluzia că fașa îmi făcuse foarte bine, așa că am pus-o la loc și mi-am luat de grijă. Probabil fusese așa vânăt pe moment pentru că se adunase mult sânge deodată în zonă imediat după lovitură, dar apoi s-a retras în mod natural. Hai că se pare că nu mor nici azi :)))) Nu mă doboară pe mine chiar așa orice bolovan :)))) #wedielikerealmen

Mare atenție ca să nu pățești ca mine și să nu rănești alți oameni! Când ești în zone cu pietre, atenție să nu dai pietre la vale. Bolovanul care m-a lovit a fost dislocat de cineva deasupra mea care nu a fost atent, pentru că nu era chiar așa ușor să dai pietre așa mari la vale. Eu am avut noroc pentru că m-a lovit la 1 mm de tibie. Dacă mă lovea direct în os (a lipsit atât de puțin!) sau, mai rău, în cap, nu mai puteam pleca de acolo pe picioarele mele. Iar loviturile la cap de acest gen sunt în majoritatea cazurilor mortale. În cazul meu aproape sigur ar fi fost.

De asemenea, dacă vezi pietre căzând de sus, strigă “Piatră! / Pietre!”, dar încearcă și să sari în lateral cât mai repede și să te protejezi cumva. E important să anunțăm pe alții să se ferească, dar trebuie să ne protejăm și noi. E mult mai ușor de spus decât de făcut, dar fă tot posibilul să reacționezi în fracțiunea de secundă pe care o ai. Îți poate salva viața!

La Omu am găsit foaaarte multă lume. Cumva era de așteptat pentru o zi de sâmbătă, însă parcă așa mulți ca acum n-am mai văzut niciodată. Însă m-am bucurat că, deși erau oameni de toate felurile, toți erau super civilizați. Nu urla nimeni, nu era gălăgie, toată lumea își vedea de treabă.

Un alt avertisment ar fi să nu îți comanzi mâncare de la cabană. Noi am făcut greșeala de ne lua câte o porție de cârnăciori cu piure și a fost ceva groaznic! Nu este prima dată când mâncam la Omu. Mâncasem de multe ori, dar niciodată nu a fost atât de rău. Acum pur și simplu n-am putut mânca decât câteva îmbucături, și alea forțat. Mă și mir că nu mi-a fost rău ulterior.

Am avut în schimb parte de un nor care a început să danseze în zonă chiar de cum am ajuns noi, astfel că ne-am așezat un pic pe iarbă, am mai băgat o clătită și am admirat cețurile cum își făceau de cap. Aaaaa, this is the life! :)

Pentru a coborî de la Vârful Omu înapoi la Peștera, îți recomand coborârea pe Culmea Doamnele, despre care am scris un articol separat. De asemenea, te invit și pe pagina principală a circuitului Valea Obârșiei – Vf. Omu – Culmea Doamnele pentru mai multe detalii.