Buila – Vânturarița: traseu circuit de o zi pe creasta nordică, dinspre Schitul Pahomie

Pentru a face acest traseu într-o singură zi cu plecare din București, a trebuit să mă trezesc la 4:40, iar seara am ajuns acasă aproape de ora 23. A fost o zi lungă, plină de peisaje fantastice, provocări și adrenalină. A fost un traseu dificil, solicitant, însă mă bucur că l-am parcurs și am avut șansa de a vedea locuri noi și extraordinare din munții noștri.

Trupa care a dat curs invitației mele a fost formată din 4 oameni minunați: Bogdan, George, Aura și Cosmin, plus Aris, câinele scump al lui Bogdan, care ne-a făcut ziua chiar mai frumoasă decât ar fi putut fi fără el. Am avut o zi pe cinste datorită lor, și mă bucur enorm că ne-am putut revedea și am fost tovarăși la această aventură. Ce-o să mai povestim noi la bătrânețe despre tura asta :)))) „Mai știi, maică?” :)))

Drumul de acces din Satul Cheia până la Schitul Pahomie are în jur de 10 km și este neasfaltat, dar în stare bună. Se poate face cu orice mașină. După cam 8 km trebuie virat stânga la intersecție, unde există și o săgeată spre Pahomie. Aici ne-a întâmpinat unul din rangerii Parcului Național, la care am plătit fiecare o taxă de vizitare de 5 lei, biletul fiind valabil 1 săptămână.

Traseul Schitul Pahomie – Șaua Ștevioara (3h30)

Acest traseu este una dintre cele mai rapide și mai frumoase căi de acces spre creasta Buila – Vânturarița și este un traseu turistic marcat cu punct albastru.

Este un traseu destul de abrupt, însă efortul ne este răsplătit cu vârf și îndesat, mai ales în partea superioară. Prima jumătate a traseului se desfășoară prin pădure, iar a doua prin golul alpin, în partea de sus urmărind Muchia Frumoasă până în Șaua Ștevioara.

La mijlocul traseului de află o stână părăsită care poate fi folosită pe post de adăpost în caz de vreme rea, însă nu știu dacă se poate intra înăuntru peste noapte. De la stână avem privești fantastice spre Munții Făgărași, Cozia, și nu numai.

Însă cireașa de pe tort este Muchia Frumoasă, unde totul se schimbă și e imposibil să nu simți că ai ajuns în rai, mai ales după urcarea destul de solicitantă din pădure până acolo.

Citește în detaliu despre traseul de acces spre Vf. Vânturarița în articolul separat pe care l-am scris despre el.

Traseul pe creasta nordică: Șaua Ștevioara – Vârful Vânturarița –  Curmătura Oale (4h)

Creasta Vânturarița, mai exact partea nordică a culmii principale a masivului Buila – Vânturarița, este, în opinia mea, cel mai dificil traseu marcat din România. Se desfășoară între Șaua Ștevioara și Curmătura Oale, iar marcajul este bandă roșie.

De reținut sunt următoarele aspecte:

– Marcajul de pe acest traseu NU este unul legal.

– Traseul NU este un traseu turistic. Este un traseu neomologat.

– În Curmătura Oale există o avertizare din partea administrației parcului care spune așa: Traseu dificil, expus, probleme de orientare, interzis iarna. Poteca este nemarcată și neomologată, accesul este strict interzis! Pericol de accident mortal.

– Din câte știu eu, accesul nu este interzis prin regulamentul parcului, astfel că el se poate face pe propria răspundere, însă este de reținut că acest traseu prezintă pericole obiective majore, și ele nu trebuie subestimate. De asemenea, o salvare din acest traseu este una extrem de dificilă, atât pe cale terestră, cât și aeriană (elicopterul nu are unde ateriza, doar din zbor, cu troliu, se poate prelua un accidentat).

– Traseul este un labirint permanent, atât pe verticală (urcușuri și coborâșuri nenumărate), cât și pe orizontală.

– Este presărat cu numeroase porțiuni tehnice și/sau expuse, acestea nefiind prevăzute cu cabluri sau lanțuri. Nu se recomandă sub nicio formă celor cu rău de înălțime acut.

– Atât opinia mea, cât și a altor persoane experimentate care au parcurs acest traseu, este că pasajele de scrambling dintre Vf. Vânturarița și Curmătura Oale, mai ales parcurse în acest sens (Vânturarița -> Oale) sunt mai dificile decât cele de pe orice alt traseu marcat din România (Creasta Nordică a Pietrei Craiului, Custura Sărății, etc). Atenție! Nu vorbesc despre expunere, ci despre dificultatea tehnică. În mod normal, pentru a fi cât de cât sigur, acest traseu ar fi trebuit prevăzut cu cabluri/lanțuri în zonele dificile. Sau ar fi trebuit pur și simplu să nu fie marcat, și să fie lăsat nemarcat. Cei ce l-au marcat au făcut asta în mod ilegal, mai ales că traseul este pe teritoriul unui parc național, care are un grad de protejare.

Este un traseu foarte frumos, cu priveliști deosebite în punctele cheie și zone cum nu întâlnești chiar oriunde – cum ar fi „Cetatea dărâmată” – însă este o adevărată provocare pentru orice drumeț.

Citește în detaliu despre traseul de pe creasta nordică în articolul separat pe care l-am scris despre el.

Traseul Curmătura Oale – Schitul Pahomie (2h)

Acest traseu este marcat cu punct galben, dar trebuie avută grijă la urmărirea marcajului, pentru că pe alocuri se poarte pierde cu ușurință.

Imediat ce am coborât din Curmătura Oale, marcajul a fost ușor de urmărit și nici nu ne-am uitat pe vreo aplicație. Abia acasă am realizat că pe aplicații traseul este figurat prin altă parte față de unde se află marcajul în realitate. Am ajuns însă în Poiana Oale, care este mai degrabă o șiștoacă, pe care acum am găsit-o plină de flori de primăvară. O adevărată încântare.

Abia aici ne-am dat seama că am pierdut marcajul, dar i-am dat mai departe în jos prin poiană și în capăt am zărit poteca ce intra în pădure spre dreapta. Marcajul l-am găsit undeva pe un copac tocmai pe partea stângă a poienii (cam ciudat).

De acolo iarăși a fost ușor de urmărit marcajul, chiar dacă pe alocuri poteca este destul de abruptă și plină de frunze, motiv pentru care este destul de ușor să aluneci. Până undeva înainte de Stâna din Oale am urmărit destul de bine marcajul, dar iar l-am pierdut un pic chiar înainte de stână și am nimerit într-o zonă plină ochi de urzici. Ne-am urzicat de numa’ și, noi ca noi, dar săracul Aris… ce-a mai pătimit, săracul. N-a fost mare zona, dar suficient cât să dăm cu basca imaginară de pământ la final.

Stâna din Oale. Imagine de Bogdan Budoiu

La stână am făcut o mică pauză și apoi am continuat. Și aceasta este părăsită și e plin de bălării de jur împrejur, dar are și ea prispă și se poate folosi de asemenea ca adăpost în caz de furtună. Aici, o săgeată ne indică direcția în care trebuie să continuăm. Am dibuit că la început iar va trebui să mă urzic un pic pentru a intra pe potecă, ceea ce a fost adevărat. Trebuie un pic de atenție, pentru că nu este foarte evident din prima.

De la stână poteca a fost ceva mai blândă și am ajuns cu bine până la final, dar am mai luat și acolo o ultimă porție din cursa cu obstacole: o boschetăreală minunată în care am luat de-a crengi cu frunze peste ochi și-n gură cum nu mai luasem în viața mea. Mă și mir cum de n-am ajuns acasă cu toate căpușele și insectele pământului pe mine (am verificat!).

Apoi, iarăși obstacol! Chiar pe final, imediat ce scăpasem de boschetăreala vieții și am ajuns într-un drumeag, aplicația ne-a arătat că trebuie să facem brusc dreapta prin pădure. Culmea, tot acolo este și un marcaj pe un copac aflat pe partea dreaptă, care spune același lucru. Dar am intrat în pădure și am dat de o boschetăreală chiar mai rea decât cea de dinainte. Noi chiar am încercat, dar nu era nimic acolo.

Atunci ne-am uitat mai atent pe aplicație și am văzut că drumeagul acela, chiar dacă ocolește un pic, ne scoate tot jos, cu câteva sute de metri înainte de Pahomie, așa că am hotărât să mergem așa.

Am coborât așadar super comod, fără să mai boschetărim și, culmea, drumeagul ne-a scos și într-o poiană de unde am avut parte și de o priveliște fantastică spre culmea pe care o parcursesem și pe care o lăsam în urmă. Clasicul „Pe acolo am fost noi???” a fost nelipsit.

Am trecut pe lângă o coșmelie și apoi imediat am ajuns în drum, unde o turmă de vaci și boi gigantici se pregăteau să urce la acea coșmelie. Ne-am sincronizat perfect.

Și iată că la 10 ore de la start am ajuns și noi la final, teferi și nevătămați. Cele câteva zgârieturi cu care ne-am ales fiecare de la jnepening și boschetăreala de rigoare nu se pun.

Eu și Aura am rămas pe loc acolo, în timp ce băieții au fost niște gentlemeni și au urcat să aducă mașinile. Așa s-a încheiat tura noastră în Buila, urmată de câteva ore de condus înapoi până acasă, unde dușul sfânt și patul și mai sfânt au fost încununarea perfectă a zilei. Doamne ce bine e să fii curat și la tine-n pat după așa o tură! :)

Mai jos găsești toate informațiile despre întreg traseul, ca să mergi la drum pregătit.