Stâncăriile Doabrelor: un traseu dificil din Brezoi la Proieni

Scris de | Alexandra

Traseu: Brezoi – Vârful Țurțudanu – Muchia Coșarei – Poiana Suliței – Proieni (8h30)

Stâncăriile Doabrelor de lângă Brezoi (sau Stâncile Doabrei / Melcii Doabrei, cum le mai zice) mi se par un loc desprins din altă lume. O serie de formațiuni stâncoase imense, ca niște colți, se înalță într-o zonă ce pare ascunsă de văzul lumii într-un loc retras din Munții Lotrului. Locul însă face parte din Parcul Național Cozia și Rezervația naturală Pădurea Călinești – Brezoi. Din păcate, în zonă există câteva trasee, dar nu sunt omologate și mai toate sunt alambicate, pe teren adesea expus și/sau friabil. Pentru prima vizită în zonă, am ales să facem un traseu din Brezoi pe Vârful Țurțudanu și de acolo direct spre Poiana Suliței.

Ceea ce a fost mult mai dificil decât mi-am imaginat, și traseul s-a transformat rapid într-o mare aventură, care ne-a solicitat bine de tot. Într-o zonă aparent banală, pornind de la altitudinea pitică de 320 de metri (Brezoi) și ajungând la cea de 950 de metri (Poiana Suliței), am reușit să adunăm o diferență cumulată de nivel de peste 1000 de metri. După o zi plină numeroase probleme tehnice și de orientare, cu nenumărate suișuri și coborâșuri, plus poteci aproape inexistente și incomode și mai mult mersul piticului decât mi-aș fi dorit (pe sub copaci doborâți), a doua zi m-am trezit cu febră musculară cam peste tot. Și asta în condițiile în care aveam antrenament destul de bun și nu mai făcusem febră musculară după un traseu de foarte mult timp.

Cu toate acestea, a fost un traseu foarte complex și pe care nu regret că l-am făcut, mai ales pentru vietățile pe care le-am văzut (pui de viperă cu corn, huhurez, gușteri, fluturi), precum și pentru vremea excelentă, care ne-a facilitat priveliști deosebite în toate direcțiile: spre Stâncăriile Doabrelor și Vârful Zimbru (rechinul), spre Munții Făgăraș încă înzăpeziți, spre Olt și Brezoi, precum și o mare parte din Munții Căpățânii, care se vedeau ca un amfiteatru de sus din Poiana Suliței.

Acestea fiind spuse, nu recomand traseul făcut de noi, în această formă. Este mult prea dificil și poate duce la accidente destul de ușor. Ar fi mult mai inteligent de făcut separat. Fie în aceeași zi (cu trezit dimineață), fie în zile diferite: traseul pe Vârful Țurțudanu, dus-întors (peisajul chiar merită, mai ales în cursul dimineții, dar și la apus cred că este frumos), și apoi traseul marcat cu cruce roșie (Brezoi – Muchia Coșarei – Poiana Suliței), cu coborâre apoi fie în Călinești, fie în Proieni, cum am făcut noi. Drept urmare le voi explica separat în două rapoarte de tură diferite:

1

Traseul Brezoi – Vârful Țurțudanu


Vârful Țurțudanu este un vârf micuț, dar cu priveliști incredibil de frumoase, care domină orașul Brezoi. Traseul până pe el este scurt, dar unul nemarcat și destul de abrupt, iar poteca, acolo unde există, este destul de friabilă pe alocuri.

2

Traseul pe Muchia Coșarei


Traseul marcat cu cruce roșie pe urcă din Brezoi pe Muchia Coșarei și apoi coboară în Călinești, este singurul traseu marcat de ajunge în Poiana Suliței. Însă, este de reținut că traseul nu este omologat.

Nu faceți traseul în forma în care l-am făcut noi decât dacă aveți o mare experiență, atât de orientare în teren nemarcat, cât și tehnică, în teren expus și friabil. Aplicațiile nu ajută aproape deloc, pentru că realitatea nu este reflectată de modul în care sunt figurate cotele de nivel (terenul este foarte complex, cu rupturi de pantă la tot pasul).

***

După un trezire matinală ca pentru orice traseu de 1 zi, am pornit la ora 6 la drum. A fost destul de liber din București până pe Valea Oltului. În zona Dealul Negru, am văzut pe partea laterală a drumului, la doar 2 metri deasupra șoselei, o căprioară mică și frumoasă, care se uita curioasă la mașini. Nu cred să fi avut mai mult de câteva luni. M-am bucurat că, după ce am trecut noi, s-a întors țâșnind înapoi în pădure. A fost minunat momentul, m-am entuziasmat ca un copil mic.

Am ajuns la 9 fără un sfert în Proieni. Acolo ne-am întâlnit cu prietenii noștri, Alexandra și Șerban, am lăsat una dintre mașini chiar la intrarea în sat (acolo aveam de gând să coborâm), și cu cealaltă ne-am întors în Brezoi, de unde am pornit traseul.

Pe Muchia Coșarei (cea estică) există unul dintre traseele aparent mai abordabile din zonă și singurul care apare pe aplicații, așa că ne-am gândit că probabil ar fi o idee bună pentru o primă incursiune în aceste locuri. De altfel știam că este și cel pe care marcajele (cruce roșie) au supraviețuit cel mai bine. Iar faptul că găsisem jos marcajul proaspăt înnoit m-a făcut să cred că poate este înnoit până sus (ceea ce am și descoperit mai târziu).

Însă, acest traseu pornește din Brezoi fără să treacă prin Vârful Țurțudanu. Eu nu am vrut nici să renunțăm la Țurțudanu, nici să urcăm pe el dus-întors și apoi să pornim pe cruce roșie de jos din Brezoi (iar), și de aceea m-am gândit să caut o cale de a continua de pe Țurțudanu pe Muchia Coșarei și să intersectăm traseul marcat un pic mai sus.

Știam că se poate, dar prea multe detalii nu putusem să aflu. La fața locului, însă, lucrurile n-au stat deloc simplu.

Prima dată am urcat pe Țurțudanu, despre care am povestit în detaliu separat (îl găsești la acest link). Priveliștile au fost extraordinare de pe vârf, și m-am bucurat că am ales să urcăm și pe el.

De pe Țurțudanu am coborât rapid înapoi doar până în șaua din care urcasem vârful prin spate. Acolo, la un moment dat, nu știu exact ce s-a întâmplat, dar m-am dezechilibrat și era să mă fac poster. Noroc că am avut timp să strig și m-am putut opri în Adi, care stătea bine pe picioare în acel moment. Cred că ori m-am împiedicat, ori am alunecat pe grohotiș, ori mi s-a rostogolit o piatră sub talpă, nu o să știu niciodată. Însă, preț de 2 secunde, am pierdut complet controlul. Grohotișul era foarte aiurea, nu semăna cu cel clasic, cum e cel din Piatra Craiului, de exemplu, iar zona era destul de expusă. Aș fi putut să o pățesc bine de tot.

Apoi, din șa, am pornit mai departe pe muchie, pe ea prefigurându-se o potecă destul de evidentă. Însă n-am înaintat mult și am ajuns la un impas. În fața noastră se afla un stâncă proeminentă (ușor de recunoscut, are și un copac pe ea). Se poate trece pe la baza ei, dar apoi urmează o trecere expusă pe un perete suficient de înclinat încât trecerea să nu fie foarte safe.

Adi apucase să treacă, dar Șerban, Alex și eu am coborât și am încercat să căutăm o altă cale, pe dedesubt. Și acolo era cam expus, dar părea mai ok. A fost, însă, un dead end, și a trebuit să ne întoarcem la stâncă pentru a căuta o variantă mai bună. Într-un final, cu foarte mare dificultate, am escaladat stânca respectivă, deși era în surplombă. Fusese cât pe ce să renunțăm și să ne întoarcem în Brezoi și am pierdut mult din încredere acolo. Eu deja avusesem acel incident cu câteva momente în urmă, plus că acela era doar începutul și m-am gândit că, dacă tot așa avea să fie și mai încolo, nu era deloc roz.

Dar am răzbit și am continuat. După acea stâncă, există iar potecă destul de ușor de dibuit și, oricum, merge doar pe muchie și n-ai unde altundeva să te uiți. Acea porțiune a fost una dintre cele mai frumoase pentru mine, pentru că iubesc culmile ascuțite. Iar aici mai erau și pini, copacii mei preferați. Ce poți să vrei mai mult?

Bonus: Priveliște superbă spre Munții Făgăraș.

Nu trece mult și vedem o potecă vizibilă coborând din culme spre pădure, spre stânga. O reținem, dar continuăm pe poteca de pe creastă, drept înainte.

Nu știu ce ochi a avut Adi, cred, că la un moment dat a văzut un pui de viperă cu corn. Cred că s-a mișcat când ne-a simțit, că altfel nu cred că o vedea niciunul dintre noi, deși am fi trecut peste ea, pentru că era foarte bine camuflată pe pământ.

A fost prima dată când am apucat să fac poză la o viperă și am văzut-o ca lumea. În Mehedinți, acum mulți ani, am văzut un șarpe foarte mare, dar s-a mișcat așa repede încât nici nu știu dacă era viperă, iar anul trecut am văzut tot așa, un pui, în Făgăraș, dar era ceva mai mare decât acesta de acum.

Cu puii de viperă trebuie să avem grijă mult mai mult decât cu adulții, pentru că ei nu știu să-și dozeze veninul și mușcăturile lor pot fi cu adevărat letale (adulții adesea mușcă prima dată fără venin, doar ca avertizare).

Nu am avut astfel de probleme acum pentru că am fost atenți să nu o stresăm și să păstrăm distanța.

Am trecut mai departe și am ajuns, pe creastă, într-un vârf. Sub el, părea că ar fi o potecă foarte abruptă, dar ar fi putut fi ori făcută de animale, ori doar niște trepte formate natural. Am încercat să cobor pe ea, totuși, numai ca să mă întorc după o vreme căci nu părea că mai are unde să se continue, terenul devenind aproape vertical.

Ne-am amintit că văzusem acea potecă mai devreme, așa că ne-am întors la ea. Am trecut din nou pe la puiul de viperă, acum stătea mai bine și i-am mai făcut o poză, după care am pornit mai departe.

De data asta pe partea dreaptă, am reperat poteca respectivă și am intrat pe ea, în pădure, părăsind creasta.

Inițial merge pe o curbă de nivel și este foarte evidentă, dar plină de frunze. Apoi începe să coboare din ce în ce mai abrupt și să fie din ce în ce mai expusă și mai incomodă. În acel moment am fost aproape sigură că, cel mai probabil, nu este traseul nostru și că această potecă ne va duce înapoi în Brezoi, cumva, dar altă opțiune nu părea că avem. Am zis ok, dacă e să ne ducă în Brezoi, asta e, de urcat pe cruce roșie nu mai avem timp, dar măcar ajungem înapoi în siguranță și apoi vom putea reveni oricând în altă zi să facem traseul pe Muchia Coșarei.

Dar, spre uimirea mea, poteca respectivă, deși alambicată și incomodă pe alocuri (cu un pic de boschetărit și pasul piticului sub copaci doborâți), ne-a condus într-un final înapoi în culme. O vreme poteca a fost mult mai evidentă și mai ușor de urmărit. Dar, fix când mă bucuram că suntem bine și greul a trecut, ne-am trezit pe un vârf dincolo de care culmea nu se mai continua. Sub el era o ruptură de pantă serioasă. Nu am anticipat-o, pentru că pe aplicație nu apărea. Atunci am fost 100% siguri de ceea ce bănuisem deja: terenul, fiind atât de complex, nici măcar nu este reprezentat corect pe aplicații. Cotele de nivel nu prea reflectă realitatea. Cel puțin acolo, ele nu indicau sub nicio formă o ruptură de pantă.

De pe vârf, se vedea jos o șa cu o potecă bine conturată (am bănuit că era poteca marcată) și un stâlp de electricitate. Știam că trebuie să ajungem acolo, dar cum?

Ne-am uitat noi după o potecă de ocolire, dar nici vorbă de așa ceva. A trebuit să ne întoarcem și să coborâm vreo 5 minute, ceea ce nu a fost foarte amuzant, pentru că muncisem ceva să urcăm. Însă abia așa am reușit să găsit o urmă firavă de potecă spre dreapta (analizând pe Strava se vede ușor ce explic).

Această potecă ne-a dus, ÎN SFÂRȘIT,  în mod miraculos, la traseul marcat, în doar câteva minute. Am ieșit exact la stâlpul de electricitate vecin cu cel văzut de noi de sus din vârf. Și, ca să sărbătorim, am făcut o mică pauză de masă, pentru că deja muream de foame. Toată nebunia alambicată până acolo, deși acoperise o distanță foarte mică, ne consumase foarte multă energie, dar mai ales timp. Era deja aproape ora 13.

Parcursul din acel punct mai departe spre Poiana Suliței l-am detaliat pe larg separat (îl găsești la acest link).

În mare, el a fost unul mult simplificat față de ceea ce făcusem până acolo, pentru că au lipsit porțiunile tehnice sau friabile și măcar nu am mai avut probleme de orientare de rezolvat, însă a inclus și câteva porțiuni dificile, de exemplu o coborâre foarte abruptă și incomodă până într-o râpă cu apă. Nu mă miră foarte tare, dat fiind că este un traseu neomologat, dar nici roz n-a fost pentru noi, care deja eram istoviți când l-am interceptat.

După mai multe urcușuri și coborâșuri obositoare, am ajuns în Poiana Suliței abia aproape de ora 16.

Apoi, după o pauză de masă, am coborât spre Proieni pe un drum ce inițial merge spre est și pe care găsim în continuare marcajul cruce roșie, dar apoi se îndreaptă către sud. Acolo unde marcajul cruce roșie coboară spre stânga spre Călinești, noi continuăm mai departe pe drumul principal, spre dreapta.

Acesta merge aproape neîntrerupt până în Proieni (îl studiasem de acasă, pe imaginile din satelit, și apare și pe aplicație). De câteva ori apare și un marcaj vechi bandă albastră (și punct albastru, cred, era foarte prost vopsit), dar nu prea avem nevoie de el, pentru că drumul este foarte ușor de urmat intuitiv.

Pe parcurs apar doar două bifurcații. La prima, când intersectăm un drum și pe copacul din față apare un marcaj vechi de tip punct (culoarea nu se mai vede), facem stânga.

Apoi, mai jos, se mai bifurcă într-un sigur loc, atunci când ajungem la un pârâu care intersectează drumul. Aici, deși nu mai aveam niciun chef, a trebuit să urmăm drumul ce urcăm o mică pantă, ușor dreapta. Dar aceea e singura porțiune în ușoară urcare, după aceea drumul continuă să coboare direct spre Proieni, chiar abrupt pe alocuri.

În acea bifurcație e singurul loc unde trebuie avut grijă, pentru că, dacă o luăm prost, intrăm pe un drum foarte lung ce merge spre est, alambicat, pe Culmea Proieni, care ajunge tocmai dincolo de Proieni. Eu în această zonă am urmărit drumul pe harta aeriană de pe Mapy, căci pe harta Outdoor, cu cote de nivel, nu apare figurat decât drumul lung de pe Culmea Proieni, nu și cel scurt, care ne interesa pe noi. Apoi mi-am dat seama că apare figurat și pe aplicația Munții Noștri.

Pe drum am avut parte de priveliști superbe spre Olt, Stâncăriile Bețel, dar și o față stâncoasă complet verticală aflată foarte aproape de drum, un ultim semn că ne aflăm într-o lume dominată de stâncărie, care nu trebuie luată în glumă.

Chiar înainte de a ajunge la prima casă din Proieni, pe drum ne-a întâmpinat o pisică albă cu negru, după care am ajuns în sat și am dat de cocoși și găini peste tot, dar și o mulțime de câini jos în stradă, unul mai scump ca altul. Erau înșirați pe lângă case până mai departe, și numai m-am uitat un pic spre ei și i-am întrebat ce fac (yes, I talk to dogs :)))) și câțiva au și venit la mine la mașină. Tare m-am ofticat că n-am avut ce să le dau. Însă au fost tare înțelegători.

Am ajuns la mașină, în Proieni, tocmai la ora 18 (plecați din Brezoi la ora 9 și-un sfert), bucuroși că totul s-a terminat cu bine și că am avut parte de o zi așa frumoasă și interesantă. De la începutul traseului și până la final nu am văzut pe nimeni.

Cu mare părere de rău am renunțat la vizita la biserica din Proieni, pentru că am avut de ales între ea și a mânca. Nu am fi avut timp de amândouă. A rămas să venim în altă zi, căci este o biserică foarte specială, pictată și pe afară și pe dinăuntru, și aici se crede că s-a cununat Mihai Viteazul.

Voiam de asemenea să oprim un pic și la Castrul Arutela, dar am mers direct la Terasa Dada din Căciulata ca să mâncăm ceva. Mâncarea ne-a fost ea tare grozavă, dar măcar n-am murit de foame, și am putut pleca spre casă, unde am ajuns doar la câteva minute peste ora 22.

Pe șosea am luat-o pe la Curtea de Argeș, pe un drum foarte interesant și destul de ok. O să mai mergem pe acolo.

LOGISTICA TRASEULUI

  • Localizare: Munții Lotrului, jud. Vâlcea
  • Tură: 1 zi
  • Tip activitate: drumeție + scrambling
  • Tip traseu: nemarcat + marcat, neomologat
  • Formă traseu: liniar
  • Dificultate: MARE
  • Distanța: 13 km
  • Diferență nivel: +1000 m
  • Durata*: 8h30
  • Altitudine min.: 320 m (Brezoi)
  • Altitudine max.: 950 m (Poiana Suliței)

CUM AJUNGI

Cu mașina
Cu trenul + pe jos

Traseul începe din Brezoi, de la Sala de sport. Acolo există o parcare amenajată generoasă, unde se poate lăsa mașina gratuit.

Alternativ, la Brezoi se poate ajunge cu trenul, dar de la gara Lotru până la începutul traseului sunt 6km de mers pe jos.

TIMPI INTERMEDIARI

Brezoi – Vf. Țurțudanu: 45min

Vârful Țurțudanu – stâlp electricitate: 2h

Stâlp electricitate – Casa Todorof: 2h

Casa Todorof – Poaina Suliței: 30 min

Poiana Suliței – Proieni: 1h30


*Duratele de mai sus sunt cele făcute de noi. În funcție de ritmul fiecăruia și anotimp, traseul ar putea dura mai mult sau mai puțin.
* Durata totală include și pauzele.

PLUSURI

  • Peisaje și relief deosebite
  • Izvor pe traseu
  • Căsuțe în Poiana Suliței – pentru adăpost la nevoie
  • Zonă liniștită, neumblată de turiști

MINUSURI

  • Traseul este foarte dificil, atât ca orientare, cât și tehnic
  • Traseul nu este omologat
  • Vara este caniculă
  • Atenție la vipere și căpușe

MAI MULTE INFORMAȚII

CAZARE

cazare brezoi

BREZOI

PENSIUNE

Terra Nova


Am făcut acest traseu într-o singură zi cu plecare din București, deci nu am avut nevoie de cazare. Dacă ai nevoie de cazare în Brezoi, recomand Pensiunea Terra Nova.

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe e‑mail lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Super zona! Noi am făcut asta toamna (noiembrie 2020) crucea roșie din Brezoi spre Călinești si nu am avut probleme (cu mici excepții) . Poiana Suliței este magnifica, mai ales in culorile de toamna, poate mai ajungi in zona in perioada aia. Si pe Turtudanu merita sa urci când e festivalul de jazz la Brezoi. Se aude si se vede cu totul altfel de sus. :-)

    Răspunde

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei