Creasta Munților Nemira: de la Slănic-Moldova la Lacul Valea Uzului într-o singură zi

Scris de | Alexandra

Traseu: Slănic-Moldova – Vf. Șandru Mare – Vf. Nemira Mare – Lacul Valea Uzului (11h30)

Creasta Munților Nemira, denumită pe scurt și Culmea Nemirei, este, poate, cel mai frumos traseu din această zonă mai puțin umblată de turiști și, astfel, destul de sălbatică.

Creasta se întinde de la sud la nord din Pasul Oituz până la coada Lacului Valea Uzului. Întreg traseul are în jur de 38 de km, ceea ce știam din start că e un pic cam mult de făcut într-o singură zi pentru mine. Dar, dacă începem traseul din Slănic Moldova și urcăm în creastă pe traseul marcat cu bandă  albastră și apoi continuăm până la Lacul Valea Uzului, ar fi cam 27 de km (ce s-au dovedit a fi 30 până la urmă, dar… detalii).

Am ales această variantă pentru o primă explorare a Munților Nemira, iar planul mi-a ieșit de minune. Inițial m-am gândit că ideal ar fi să găsesc o cazare la unul dintre capetele traseului, adică ori în Slănic-Moldova, ori la coada Lacului Valea Uzului. Dar nu am reușit să găsesc ceva ok nici colo, nici colo. Am ales într-un final o cazare la mijlocul distanței, adică pe Valea Trotușului, în Dofteana, ceea ce s-a dovedit a fi cea mai bună alegere, din toate punctele de vedere. Am povestit pe larg într-un articol separat, căci ar fi fost păcat să nu.

Sâmbătă dimineață ne-am trezit la ora 5, astfel că la 6 jumătate intram în Slănic Moldova. Stațiunea era complet adormită, nu era nicio mișcare pe nicăieri și părea aproape pustie. Am continuat cu mașina până în capătul stațiunii, și am parcat pe partea stângă, într-un refugiu rutier asfaltat unde mai erau 3 mașini. De acolo am început pe jos, inițial mergând un pic pe șosea până când am ajuns la intrarea în potecă, unde se află și un panou informativ despre traseu, montat de Salvamont. Aici nu era un loc bun de lăsat mașina, de aceea am lăsat-o puțin mai jos.

Pe panou, traseul este indicat cu 29 de km, ceea ce este mult mai aproape de adevăr decât ce estimasem eu inițial. În schimb, diferența de nivel cumulată este trecută ca fiind 1966 m, ceea ce este incorect. În realitate, este vorba doar de aprox. 1500 de metri, ceva mult mai uman.

Tot acolo este și o atenționare de vipere, dar până la finalul zilei nu am văzut niciuna. Asta nu înseamnă că nu există :) De altfel, acești munți sunt plini de animale sălbatice, drept urmare că am văzut pe parcursul zilei o mulțime de urme și excremente de urși, lupi, cervide și cocoși de munte, și am și zărit câteva vietăți, despre care voi povesti mai jos.

La start era să ratăm intrarea în traseu, pentru că e pitit pe lateral și nu există potecă, pentru că e iarbă și, dacă nu ești atent, intri pe o proprietate privată. De altfel, proprietarul și-a și montat un semn de acces interzis, probabil pentru că se tot trezea cu drumeți căutând traseul prin curtea lui.

Am intrat imediat în pădure și am început din start cu o urcare abruptă. Pădurea, în schimb, era fenomenală. Totul era verde și mirosea incredibil de frumos. Păsărelele ciripeau așa de tare încât păreau c-ar fi la un metru de noi. Copaci înalți cât blocuri de 10 etaje ne făceau să ne dăm capul pe spate încercând să-i cuprindem cu privirea până sus. Nu intrau cu totul în niciun fel de poză. Pădurea ne-a făcut o primire fantastică, și am realizat, ca de fiecare dată, că sunt acolo unde trebuie să fiu. Acasă.

Urcăm pe Culmea Căprioarei și, pe măsură ce înaintez, nu simt foarte tare panta și mă gândesc că trebuie să-mi dozez efortul, căci până la final e lung drumul.

traseu Creasta Nemira

Vedem câteva mișcări prin pădure și ne dăm seama că sunt niște șoricei, cum văzusem la Curmătura în aprilie, dar și o veveriță care ne bucură privirile. Mai puțin plăcute au fost toate urmele de taf-uri pe care le-am întâlnit pe această primă porțiune. Poteca este stricată pe alocuri și în urmă au rămas doar niște noroaie colosale.

Cu una, cu alta, nici nu prea mi-am dat seama când a trecut timpul și, după 3 ore, am ajuns la o bifurcație marcată cu punct albastru. Nu o luăm pe aceasta, ci mai mergem un pic înainte, pe bandă albastră, până la a doua bifurcație marcată cu punct albastru. Aceasta are și un indicator.

Facem dreapta aici, căci este o scurtătură pentru a scuti o bucată din traseul bandă albastră care merge ocolit. Dacă ai nevoie urgentă de apă, trebuie mers un pic înainte pe bandă albastră, un pic mai încolo ar trebui să fie un izvor (cel puțin așa apare pe aplicații).

Această porțiune de deviație, marcată cu punct albastru, a fost una dintre cele mai frumoase de pe traseu. Am intrat pe nesimțite într-o pădure superbă, cu mult mușchi verde și cotloane frumoase prin care părea că nu mai trecuse nimeni niciodată. Liniște deplină, nu se aud decât păsărelele. Nu știm dacă să ne bucurăm de asta sau dacă n-ar fi cazul să facem un pic de gălăgie ca să nu dăm nas în nas cu Moș Martin.

După doar 20 de minute ieșim înapoi în traseul principal marcat cu bandă albastră, și facem dreapta. Pe aici mergem printr-o pădure de conifere complet udă, de unde până atunci totul fusese uscat. Pe aici se pare că nu prea ajunge soarele, iar ploile abundente din zilele precedentă încă-și făceau simțită prezența.

traseu Creasta Nemira

În curând ajungem la un indicator spre Vârful și refugiul Șandru Mare. Este și aceasta o deviație, marcată cu punct roșu. Ajungem destul de rapid pe vârf, unde ne întâmpină un refugiu metalic aflat într-o stare cam precară, dar și o băncuță cu masă de lemn unde facem o pauză de masă.

Vizibilitatea nu este excelentă, dar, chiar și așa, tresar de bucurie când realizez că de acolo se văd moțurile înzăpezite ale Munților Bucegi, Piatra Craiului și Făgăraș. Ce nebunie!!!

Refugiul Șandru Munții Nemira
Varful Șandru Mare, Munții Nemira

Un vânt neprognozat ne determină să nu stăm mult pe loc și să pornim mai departe. Inițial încercăm să găsim o potecă ce coboară direct din vârf, ca să nu ne mai întoarcem pe unde venisem. Pe aplicații apare că pe acolo ar trece poteca traseului european E8, dar, după ce l-am căutat o vreme, n-am găsit mare lucru, așa că am decis să ne întoarcem pe vârf și să coborâm pe aceeași deviație pe care urcasem. Totul durează foarte puțin, așa că nu ne îngrijorăm că am pierdut timp prețios.

Din punctul de deviație este de reținut că, dacă mergem spre vest, pe cruce roșie, ajungem repejor la un refugiu mult mai bun, numit Cabana Ungurească. Lângă acest refugiu există și un izvor amenajat, permanent. De știut în caz de nevoie.

Noi nu am mers acolo, ci am continuat pe traseul nostru de creastă mai departe spre nord, minunându-ne de pădure și de cât de blândă este poteca. Multă vreme ea merge aproape plat, iar, acolo unde sunt coborâri sau suișuri, acestea sunt domoale. Pe ici pe colo întâlnim ultimele petice minuscule de zăpadă rămase din iarnă.

Și, de atentă ce sunt, reușesc să calc în una dintre ele care, cum m-am urcat pe ea, cedează sub mine și mă trezesc cu ambele picioare în apa de sub ea. Mersesem doar vreo 10 km și mai aveam dublu pe-atât. Nu știu ce-o fi fost în capul meu să calc pe ea, căci aș fi putut lejer să o ocolesc. Constat imediat că m-am udat la picioare. Fac doi pași și se aude numai fleoșca-fleoșca. Mă opresc, încerc să storc șosetele și branțurile, după care e mai bine, dar e cam rece. Trebuie să mă pun rapid în mișcare.

Norocul meu a fost că am avut șosete de lână, astfel că, după vreo jumătate de oră, deja nu mai simțeam nimic ud. Pfiu! Preț de un moment am crezut că am încurcat-o.

Tot pe această porțiune de pădure am văzut și un cocoș de munte. Până acolo văzusem grămezi de excremente (au formă de pufuleți) și chiar mă întrebam dacă om avea norocul să și vedem vreunul. A zburat însă prea repede să am timp să fac vreo poză.

O altă pasăre, de data asta mai mică, am putut admira mai de aproape, dar tot doar pentru câteva momente. După coloristică, părea a fi un Mugurar. Frumoasă tare!

Poteca noastră marcată ocolește pe la vest Vârful Nemira Mică și ajungem la un moment dat la o zonă cu defrișări destul de tristă. Tot în această zonă, pe aplicații apare acel traseu european E8 figurat pe la est de vârf, însă acea potecă nu cred că există în realitate.

Vârful Nemira Mică oferă o priveliște foarte frumoasă de jur împrejur, însă este destul de dificil de ajuns pe el. Este un vârf foarte proeminent, ca o gâlmă, acoperit complet de pădure de conifere, doar în vârf are o mică porțiune descoperită. Inițial avusesem în plan să încercăm să ajungem pe el, dar cu câteva zile înainte de traseu am renunțat la idee, pentru că am realizat că este un prea mare chin, iar noi nu ne permiteam să pierdem timp prețios dat fiind că aveam de făcut un traseu atât de lung. Cei ce au ajuns pe vârf au avut mult de bălăurit și de boschetărit, dat fiind că nu există o potecă sau, dacă există, e greu de găsit.

Am urcat, în schimb, pe Nemira Mare, unde am găsit doar o cruce metalică și câteva rămășițe dintr-o cazemată de beton care am înțeles că ar fi din primul război mondial. Chiar înainte de a ajunge pe vârf, am dat de o turmă de oi ce dormea, cu tot cu cioban și câini, undeva în stânga potecii, deloc aproape. Vântul bătea dinspre ei spre noi, și ne-am gândit noi așa că poate nu ne simt câinii. „Să mergem pâș, pâș! Șșșșș!”. Aiurea! După nici 5 minute de mers pâș pâș, ne-am trezit cu câini alergând spre noi și dinspre turmă, dar și dinspre nord-vest.

Am tăiat-o rapid spre vârf, urcând oblic spre dreapta, căci nu ajunsesem încă la bifurcația oficială. M-am cam speriat un pic, deși eu iubesc câinii și nu mi-e frică de ei, dar am rămas cu teamă de când cu întâmplarea nefericită din 2016 din Rodnei.

Acum nu s-a întâmplat nimic. Câinii ne-au lătrat destul de bine, dar nu s-au apropiat extrem de tare și doar ne-au escortat, asigurându-se că suntem suficient de departe de oile lor. Dacă mă întrebi pe mine, deja eram super departe, dar încă n-am descoperit limbajul prin care să le explic că n-am niciun gând și nici vreo putere magică să le fur vreo oaie și să plec cu ea în spate pe munte. Abia mă car pe mine. Câinii ăștia oare nu se uită așa un pic la mine? Semăn eu oare cu un lup sau un urs?

Fugăriți de câini, am ajuns pe poteca ce urcă spre vârful Nemira Mare în doi pași și trei mișcări. N-am mai rezistat să urc până sus, ci m-am oprit acolo să mănânc, pentru că am simțit că mă lasă picioarele de foame.

Am urcat apoi lejer pe vârf, de unde am admirat în toată splendoarea Vârful Nemira Mică, pe care îl lăsasem în urmă, precum și priveliștea ce se prefigura peste brăduții de pe vârf. Aici nu este o priveliște 360 de grade, însă merită urcat până sus.

traseu Creasta Nemira

Vedere de sub Vf. Nemira Mare spre Vf. Nemira mică

traseu Creasta Nemira

Pe Vf. Nemira Mare

Vârful Nemira Mare

Pe Vârful Nemira Mare

traseu Creasta Nemira

De pe vârf coborâm înapoi în câteva minute la poteca principală de pe creastă și mergem mai departe spre nord.

De aici mai departe a urmat cea mai frumoasă porțiune din culme. Peisajul s-a schimbat și am mers mai mult prin zonă despădurită. Dăm mai întâi peste o cruce mare plasată într-o șa cu priveliște frumoasă, apoi urmează o ușoară brână pe la liziera pădurii și, încet, încet, ne apropiem de Vârful Farcu Mare, pe care zărim de la depărtare o vulpe fugind în sus, mâncând pământul.

traseu Creasta Nemira
traseu Creasta Nemira
traseu Creasta Nemira

După bucuria inițială, ne-a trecut prin cap că poate e fugărită de ceva și ne-am gândit pentru un moment că poate acuș, acuș vine din urma ei un lup sau un urs. Ni s-a părut că noi eram prea departe ca să fi fugit din cauza noastră, dar până la urmă n-a părut că o fugărea nimeni. Probabil ne-a auzit și s-a speriat.

În zona vârfului Farcu Mare ne-am dat seama că poteca nu e figurată corect pe aplicație, căci traseul trece chiar prin vârf, nicidecum nu îl ocolește. Sus am făcut și o mică pauză de masă și odihnă, că tare bine mai era, iar priveliștea spre lacul Valea Uzului era superbă.

traseu Creasta Nemira
traseu Creasta Nemira

Am găsit un fel de tranșee, și acolo m-am proptit așa de bine la soare că nu-mi mai venea să mă ridic. Văzusem astfel de tranșee și mai înainte, nu știu dacă sunt din război sau sunt formate natural. Mi se par prea puțin adânci să fie din război, dar parcă nici naturale nu par. Dar ce știu eu?

Acolo ne-a dat în cap să încerc să o sun pe mama și să-i spun să vină să ne ia cu o oră jumătate mai devreme decât îi spusesem inițial. Mersesem surprinzător de bine până acolo și ne dădusem seama deja de câteva ore că vom face mai puțin decât estimasem inițial, dar era cât pe ce să nu ne treacă prin cap să o și anunțăm.

Pe sus nu cred că este semnal de telefonie peste tot, dar acolo am prins chiar bine și am reușit să vorbim.

Traseul a continuat spre Farcu mic, care este însă împădurit, iar poteca îl ocolește pe la vest. Pe această porțiune am văzut două ciute care au fugit mânând pământul peste coastă, numai ca să ne intersectăm câteva momente mai târziu din nou cu ele. Au trecut ca vântul și ca gândul peste poteca noastră și au dispărut în pădurea din stânga, ca și cum nici n-au fost. Mereu mă bucur ca un copil de aceste întâlniri-surpriză fulgerătoare. Dar, după veveriță, cocoș, vulpe și ciute, ne gândim că totuși natura ar trebui să se oprească aici și să nu ne dea în cale animale din ce în ce mai mari. Mai mare decât un cervid nu e decât ursul. Și parcă nu prea ne surâde ideea unui nas-în-nas, mai ales că suntem numai noi doi.

Toată ziua nu văzusem niciun alt drumeț, ceea ce s-a păstrat până la final. După ce am intrat în pădurea de foioase, unde era plin pe jos de flori albe – anemone și macrișul iepurelui, am întâlnit doar 3 localnici care probabil culegeau ceva.

Coborârea a fost foarte frumoasă, printr-o pădure aerisită de fagi înalți, o adevărată încântare. Aici am auzit ceea ce nu putea fi decât un huhurez sau o bufniță, după care am și găsit și o pană de huhurez.

traseu Creasta Nemira

Pe final am întâlnit un drum forestier unde trebuie mers doar câțiva pași stânga și apoi coborât iar prin pădure. Noi am luat-o greșit aici, drept înainte, pe un culoar ce părea foarte evident. Am reîntâlnit marcajul doar un pic mai jos, iar până la final, din oboseală, am reușit să-l mai pierdem o dată, însă, la fel, am coborât pe ceva destul de evident.

La sfârșit am dat într-o alt drum forestier ce coboară la dreapta până la o barieră, și acolo am ieșit cu adevărat la drumul principal ce merge pe malul lacului.

Am ajuns la 18:15, la 11h30 de la plecare. Din acest punct îi spusesem mamei să vină să ne ia, dar nu ajunsese încă, așa că am mai mers 300 de metri spre dreapta, până la podul peste râul Uz unde este o intersecție cu un drum ce merge la Pensiunea Adolescența. Tot aici este și o cruce albă din marmură, recent montată, pe treptele căreia ne-am așezat să așteptăm. Aici nu este semnal de telefonie, deci nu putem decât să sperăm că va ajunge în curând. Dar nu cred să fi stat mai mult de câteva minute, că o și văd pe mama venind ca pe un cal alb.

Ce bucurie! Și ce sincronizare! Iuhuuuu!

La final de tură, uitându-ne la statistici, au reieșit într-un final 30 de km. Cred că a fost cea mai lungă distanță parcursă de mine până atunci dintr-o bucată. Dar, poteca fiind destul de blândă, a mers mult mai repede și mai bine decât m-am așteptat. Practic, întreg traseul de creastă este aproape mereu plat, astfel că nu am avut mari solicitări. Doar pe finalul coborârii genunchii au început să riposteze, dar la final nu m-am simțit obosită. Au fost ture de 20-25 de km mult mai grele, după care am ajuns ruptă. M-am bucurat că nu s-a întâmplat și acum așa.

Am constatat cu bucurie că drumul pe care venise mama (Dărmănești – coada Lacului Valea Uzului) este complet asfaltat (de vreo 2 ani, cred). Doar prin Dărmănești este ceva mai rău, căci sunt niște plăci de beton vechi.

Am oprit un pic și la baraj și într-un loc de belvedere, după care am mers la Magic Garden să mâncăm. Restaurantul nu este pe drum, a trebuit să mergem câțiva kilometri în direcție opusă, dar a meritat. Locul este absolut fantastic. Singura problemă a fost că a durat cam mult să ne ia comanda și să vină mâncarea, astfel că a apucat să se însereze și ne-a luat frigul. Dar recomand fără ezitare această terasă, este un colț de rai.

Dacă vrei să afli ce-am făcut și a doua zi, te invit să accesezi pagina principală a excursiei.

PS. Toate informațiile utile despre traseu se găsesc mai jos :)

LOGISTICA TRASEULUI

  • Localizare: Munții Nemira, jud. Bacău
  • Tură: 1 zi
  • Tip activitate: drumeție
  • Tip traseu: marcat
  • Formă traseu: liniar
  • Dificultate: MEDIE
  • Distanța: 30 km
  • Diferență nivel: +1500 m
  • Durata*: 11h30
  • Altitudine start: 580 m (Slănic-Moldova)
  • Altitudine max.: 1649 m (Vf. Nemira Mare)
  • Altitudine finish: 550 m (Lacul Valea Uzului)

CUM AJUNGI

Cu mașina
Cu trenul + autobuz

Traseul începe din Slănic Moldova, mai exact în capătul drumului DN12B. Drumul este asfaltat până la intrarea în traseu. Acolo există un refugiu rutier generos (asfaltat) care este folosit pe post de parcare, unde se poate lăsa mașina gratuit.

Alternativ, în Slănic Moldova se poate ajunge și cu o cursă din Târgu Ocna.

Pentru a face traseul în această formă liniară, ai nevoie de 2 mașini. Alternativ, cred că se poate rezolva și cu un taxi.

Drumul de acces din Dărmănești până la coada Lacului Valea Uzului (unde se termină traseul) este complet asfaltat.

TIMPI INTERMEDIARI

Slănic-Moldova – Vf. Șandrul Mare: 3h50

Vf. Șandrul Mare – Vf. Nemira Mare: 3h

Vf. Nemira Mare – Vf. Farcu Mare: 1h

Vf. Farcu Mare – Lacul Valea Uzului: 3h


*Duratele de mai sus sunt cele făcute de noi. În funcție de ritmul fiecăruia și anotimp, traseul ar putea dura mai mult sau mai puțin.
* Durata totală include și pauzele.

PLUSURI

  • Izvoare și refugii pe traseu
  • Munți sălbatici, puțin umblați de turiști
  • În zilele cu vizibilitate bună se pot vedea munții Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraș, și alții îndepărtați.
  • De pe Vf. Farcu mare se vede Lacul Valea Uzului
  • Se merge doar cu soarele în spate.

MINUSURI

  • O mare parte de traseu este prin pădure
  • În prima parte, traseul intersectează adesea drumuri de TAF
  • Traversează o zonă tristă, cu defrișări (relativ scurtă)

MAI MULTE INFORMAȚII

CAZARE

DOFTEANA

PENSIUNE

Dofteana Park


O cazare extraordinară în adevăratul sens al cuvântului, pentru că este o clădire istorică aflată pe Domeniul Castelului Ghika, ce se poate vizita gratuit de către cei cazați acolo. Poți rezerva cazare la Dofteana Park direct pe booking.

ECHIPAMENT MONTAN NECESAR


Orice drumeție reușită începe cu lista de echipament.

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Bună ziua! Ca turist și localnic… mă bucur c-ați parcurs acest traseu! N-ați găsit un traseu marcat turistic…. ca la carte, nu sunt multe puncte de belvedere! N-am văzut stâncăriile din Nemira Mică… posibil.. n-ați urcat pe Nemira Mică( ați ocolit prin stânga de la Poarta Vânturilor)! Nici cei de la Salvamont nu s-au ostenit să refacă marcajul! Toate cele bune!

    • Mulțumesc foarte mult!
      Da, așa este, nu am urcat pe Nemira mică, am mrs pe traseul marcat ce îl ocolește pe la vest. Am înțeles că e destul de complicată, atât urcarea, cât și coborârea.

      • Nu este complicat(marcajul este vechi și poteca neamenajată din anul 2004)! Dacă reușesc să adun voluntari, o să incercăm să refacem marcajul! Salvamontulm-a dezamăgit! În loc să întrețină traseele existente, s-au hazardat să marcheze prin Munții Ciucului, Berzunți, Tarcăului!

        • Da, mă refer că e complicat acum de găsit respectiva potecă de către cei care nu cunosc locurile.
          Ar fi frumos dacă s-ar reface.

  2. Felicitari pentru noul record de timp de drumetit stabilit.
    Bineinteles ca mersul pe munte nu e o cursa contra cronometru ( cu exceptia unor situatii 😄 ), ci este un prilej de a fi in natura, de a o cunoaste si a te bucura de ea.
    Performanta este posibila insa datorita miilor de km parcursi de tine in timp care au fost antrenament pentru o tura foarte lunga.
    M-am bucurat sa citesc acest articol nu numai pentru ca apreciez ceea ce postezi si faci, dar si pentru ca nu am parcurs inca nicio poteca din Muntii Nemirei.
    Ma bucur ca s-a asfaltat sectorul Darmanesti – V Uzuluica la ultima mea parcurgere a fost jalnic

    • Îți mulțumesc foarte mult, Dan! :)
      Așa este, nu am privit niciodată mersul pe munte ca pe o cursă contra cronometru, ci merg doar ca să mă bucur de natură.
      E doar interesant de observat ce putem face atunci când comparăm cu versiunea noastră de cu 2,5,10,20 de ani în urmă :) În cazul meu, față de acum 12 ani este o diferență de la cer la pâmânt.
      Nu sunt foarte încântată să fac trasee foarte lungi, care nu îmi dau posibilitatea să mă bucur de natură în tihnă, dar uneori nu prea ai altfel cum să faci trasee de o singură zi. Pentru cei cu probleme cu spatele, care nu pot căra cort, e important acest aspect.
      Ture frumoase îți doresc! :)

  3. M-ia plăcut foarte mult excursia făcută de voi. Ceva nou,fără mulțimile de oameni care se întălnesc pe toate traseele cunoscute din Bucegi,Făgărași sau Retezat.
    Singura problemă o prezintă distanța mare,care nu este potrivită pentru oricine!

  4. Felicitări! Încântător! Nu sunt o fana a acestor expediții pentru că am o vârstă și ceva dureri prin zone esențiale ce nu-mi dau voie să fac atâția pași, dar descrierea excursiei voastre mi-a UMPLUT sufletul de bucurie. Am parcurs cu voi toți cei 30 km, simțeam foșnetul pădurii, m-am temut și eu de câinii ciobanului, mi-a fost frică că ar urmări cineva vulpea… Intr-un cuvant: FASCINANT! Felicitări oameni frumoși! Să vă țină Dumnezeu sănătoși și alături de Maica Domnului să vă ocrotească la fiecare excursie! Vă îmbrățișez cu drag!

    • Mulțumesc din suflet pentru mesaj, dragă Claudia!
      Multă sănătate și gânduri bune transmit și eu către tine!

  5. Performanta foarte bună, am citit cu emoție descrierea traseului și îmi amintesc de turele făcute iarna cu d-nul Bogdan Lambru în anii70 când s-au marcat traseele din Munții Nemira

  6. Ce bine ar fi dacă la nivelul stațiunii Slănic Moldova s-ar găsi un întreprinzător care să deschidă drumul care urcă pe plaiul Pufu, ce ar putea face legătură directă cu drumurile ce urcă din Dofteana până pe acest plai. De aici se poate coborâ puțin până la cabana silvică de pe dealul Sărăriei, loc cu ape minerale iar de aici spre apele minerale ale Ciungetului asemănătoare cu apele minerale Vichy din Franța, deosebit de benefice pentru tratamente gastro-intestinale (ulcer peptic, colită cronică, boli ale coloanei și articulațiilor, boli metabolice (gută, colesterol crescut în sânge,etc) În anii 60-70 conducerea stațiunii a autorizat transportul a circa 6-700 litrii de apă săptămânal pentru tratamentul pacienților români și străini veniți din diferite locuri la tratament Acum, se vede câ nu se mai poate face acele tratamente naturale cu cheltuieli puține. De acolo pe drumul forestier bine întreținut se poate ușor ajunge în maxim trei ore la Bălțile Nemirei iar de aici la Vârful Crucii pe coama principală a munților Nemira. Apreciez lucrările spectaculoase ale lui Radu și Marilena Porcaciuc . Felicitări și succes în continuare.

Comentariile sunt închise.

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei