Traseu circuit pe Vârful lui Stan via Culmea Mazdronia (Munții Mehedinți)

În Șaua Arșasca există un stâlp cu indicatoare, astfel că locul se poate recunoaște ușor. Atenție însă că distanțele în km date pe săgeți sunt complet greșite. Aici se pot și lăsa câteva mașini, într-o poieniță aflată vis-a-vis de stâlpul cu indicatoare, dar accesul se face prin niște noroaie. Noi am ales să mai mergem 350 m pe șosea și să o lăsăm pe partea dreaptă, acolo este un loc mult mai bun.

Prima porțiune de traseu, până se ajunge efectiv în Culmea Mazdronia, este comună și la dus, și la întors. Pe această secțiune de întâlnesc marcajele turistice triunghi albastru, bandă roșie, punct roșu și marcajul de rezervație pătrat roșu. Jos pe săgețile indicatoare sunt trecute doar triunghiul albastru și punctul roșu, însă, la fața locului, punctul roșu este mult mai șters, în timp ce banda roșie este mult mai ușor de urmărit.

Aceasta este o porțiune abruptă care ne scoate un pic limba de-un cot, însă, imediat ce o dăm gata, viața devine rapid mult mai bună :)

Ajungem în culmea Mazdronia într-un loc de belvedere cu lapiezuri. Voi numi acest loc Șaua cu lapiezuri, pentru a putea urmări mai ușor traseul pe harta de la final.

Pare făcut de mâna omului, dar nu e. Un lapiez perfect rotund, cât se poate de natural.

Aici marcajele se separă. Cei ce doresc să urce direct spre Vârful lui Stan trebuie să facă dreapta și să urmărească triunghiul albastru pe Culmea Mazdronia, dar noi am continuat drept înainte pe bandă roșie, în direcția Poiana Beletina.

Până acolo traseul este destul de plat, cu doar câteva urcări neglijabile, însă marcajul este un pic mai dificil de urmat. Ne descurcăm până la urmă, ba cu un ochi după marcaj la fața locului, ba cu un ochi pe aplicație, și reușim să ajungem fără probleme. Traseul merge mai mult prin pădure și am găsit și ceva zăpadă, astfel că nici urmă de potecă ușor de urmărit, dar oricum cred că nici vara nu e potecă pe aici. De aceea trebuie atenție.

Coborâm nițel în Poiana Beletina și facem o pauză de bronzare / masă / admirarea a peisajelor. Liniște deplină, numai noi și niște păsărele. Tari-i ghini!

În Poiana Beletina am ieșit în alt punct decât cel în care ajunsesem cu o zi înainte. Acum cotim dreapta la 90 de grade și mergem în direcția Vârfului Zglivar, care se vede tocmai în Munții Cernei. Mergem plat o vreme prin poiană, apoi coborâm ușor, pe pietre apărând vag și foarte șters marcajul triunghi albastru.

Nu avansăm foarte mult și, în sfârșit, pe dreapta apare scris cu vopsea pe pietre VF STAN, alături de câteva marcaje, două săgeți și o momâie. Aici începe urcarea spre vârf. Să-i dăm bătaie, deci!

Prima porțiune este un pic abruptă și stâncoasă, apoi se mai domolește un pic și intră în pădure, după ce admirăm în urmă Poiana Beletina, dar și crovurile. De aici se văd perfect. Undeva foaaaarte departe, observ abia acasă un țâf pe care curioasă îl dibuiesc în Google Earth + Mapy.cz că ar fi Vârful Svinecea Mare, cel mai înalt punct din Munții Almăjului.

Traseul prin pădure este marcat cam ciudat și bănuiesc că traseul ăsta nu e omologat (lucru pe care mi l-am confirmat acasă ulterior). De fapt, o mare parte din ce am făcut noi în aceste 2 zile nu este omologat. Ăsta nu e un lucru neapărat rău, doar că unele trasee omologate nu urmăresc un fir foarte logic sau cea mai comodă cale de abordare.

Marcajul nu este nici extrem de bun pe partea aceasta, dar, cu puțină atenție, se poate ajunge fără probleme pe vârf. Ceea ce am și făcut.

De sus avem o priveliște minunată în toată zările. Partea nordică a crestei Cernei și Munții Godeanu se văd înzăpeziți, apoi se vede și Piatra Cloșanilor… E frumos tare!

Dar vreme multă nu avem la dispoziție, astfel că după un sfert de oră începem coborârea. Marcajul triunghi albastru de acum încolo este mai bun, pentru că este și traseul cel mai frecventat.

De altfel, până jos, mai întâlnim 3 grupuri micuțe de drumeți care urcă în timp ce noi coborâm. Întreaga Culme Mazdronia este foarte frumoasă, și mi-era tare dor de ceva stâncărie și abrupturi. Sunt câteva puncte unde se poate admira abruptul pe partea stângă, poteca apropiindu-se relativ de margine. N-aș zice că traseul e contraindicat celor cu rău de înălțime, căci nu e obligatoriu să mergi chiar pe buza prăpastiei.

Eu prefer să strâng bețele și să cobor la liber, sunt mult mai rapidă așa. Mai folosesc un pic mâinile, mai sar ici colo, toate bune și frumoase. Traseul nu este tehnic, dar, nefiind potecă, n-aș zice că e tocmai recomandat începătorilor absoluți.

Ajunși înapoi în Șaua cu lapiezuri, ne pregătim psihic pentru coborârea abruptă ce ne așteaptă. Dar, spre surprinderea noastră, merge infinit mai repede și mai bine decât ne gândisem, și în 20 de minute suntem jos la mașină. De data asta n-am mai ocolit până în șaua Arșasca, ci am coborât spre stânga direct la locul unde parcasem.

De aici am pornit direct spre casă, cu o oprire de 30 de minute la pădurea din Botorogi pentru laleaua pestriță. Dacă vrei să vezi ce am făcut în ziua anterioară și cum s-a terminat weekendul, te invit pe pagina excursiei.