Cel mai frumos traseu la Cabana Curmătura – circuit de 1 zi în Piatra Craiului

Ideea de a face o plimbare pe-acolo mi-a venit cu câteva zile înainte, în căutarea unui traseu potrivit pentru această perioadă și aceste vremuri. Să fie prin pădure de conifere, că primăvara a cam întârziat, să fie doar de-o zi, să fie de maximum 6-7 ore și relativ aproape de noi, că, de’, trebuia să fim înapoi la coteț până la ora 20. Și, cum nu mai fusesem de mult pe la Curmătura, s-a potrivit numai bine.

Nu sunt eu tocmai încântată să merg pe trasee care de regulă sunt aglomerate, dar la sfârșitul zilei am spus că a fost unul dintre cele mai frumoase trasee pe care le-am făcut în ultima vreme.

Nu știu dacă „de vină” au fost surprizele din pădure, mirosul puternic de conifer ce m-a „lovit” de cum am deschis portiera, multitudinea de brândușe, oamenii faini cu care am stat de vorbă, pisica și câinii de la cabană, sau priveliștile spre creastă și spre Bucegi. Probabil că toate la un loc. Plus soarele care ieșea din nori din când în când să ne lumineze câte o bucățică de natură. Fericirea vine din lucrurile mici.

Și mi-a mai plăcut că nu ne-am grăbit. Că nu a trebuit să ne grăbim. Am avut timp de făcut poze, de relaxare, de stat la cabană… Nu cred că m-am uitat nici măcar o dată la ceas.

Dar pentru asta a trebuit să ne trezim la 5. N-a fost extrem de greu, oricum mă cam trezesc singură pe la 6 în fiecare zi. Ne-am pregătit repejor și apoi am pornit la drum.

Pe șosea am observat că primăvara întârzie bine de tot pe la munte. După Comarnic aproape niciun copac nu era nici măcar înmugurit. În Zărnești erau câțiva copaci înfloriți și am admirat centrul, după care am ajuns la Fântâna lui Botorog în jur de 8 jumătate. Gropile de pe ultimii 2 kilometri mă surprind parcă din ce în ce mai tare de fiecare dată, de parcă uit de la mână până la gură. „Parcarea” era deja plină, și vreo 2 grupuri se pregăteau să pornească. Înaintea celor din Brașov chiar nu aveam cum să ajungem :)))

Pentru urcare am ales traseul clasic, marcat cu bandă galbenă. Am luat un pic de apă de la izvor și am pornit. Nu multă, doar două sticle de 0,5l (și așa a fost prea mult) pentru că până sus mai este un izvor și apoi este apă și la cabană. Ce rucsac ușor am avut! Uitasem ce înseamnă să nu cari aproape-o zi întreagă 2 litri în spate pentru un traseu de 20+ kilometri. Ce liberă m-am simțit! :)

Cu fiecare pas m-am bucurat de micile floricele ce ieșiseră de sub frunzele moarte, semnul renașterii naturii an de an. Vremea a fost perfectă. Nici cald, nici frig, nici vânt, nici nimic. De aceea m-am și mirat când, deodată, în fața mea, în timp ce urcam pe potecă, am văzut o frunză rostogolindu-se la vale. Când mă uit mai bine… frunza avea picioare. Era un șoricel :))))

Până sus în Poiana Zănoaga trebuie să fi văzut zeci. De fiecare dacă când zăream unul, ni-l arătam unul altuia și îl priveam curioși cum fuge de colo colo sau se ascunde sub o rădăcină sau într-o scorbură și ronțăie ceva. Pe măsură ce înaintam, parcă erau din ce în ce mai mulți. Era plin! O dată, dintr-o singură privire, am văzut cinci. Niciodată nu am mai văzut așa. Pe semne acum e vremea lor. Din păcate n-am putut face decât o poză cam neclară. Se mișcau foarte repede și nu am obiectiv tele.

Pe drum am văzut și o veveriță scumpă tare cu coada ei stufoasă și urechile alea minuscule, de-ți vine să o iei acasă. Iar când am ieșit în Poiana Zănoaga, am zis că cineva trebuie să fie descărcat un camion de brândușe acolo, nu alta. Era plin peste tot, dar mai ales în dreapta potecii, acolo unde este o ridicătură cu ceva pietre. Am făcut un milion de poze, am găsit și câțiva ghiocei, viorele nu mai zic, mai bine de jumătate de oră am mișunat pe acolo. Tot din poiană se vede cel mai bine și (aproape) toată creasta Pietrei Craiului.

Între timp, veneau din ce în ce mai mulți oameni, dar ce mi-a plăcut foarte mult a fost că toată lumea era super civilizată. Nimeni nu țipa, nimeni nu urla, mai mare dragul să văd că oamenii știu să se bucure de natură și de liniște, și să-i respecte și pe ceilalți drumeți de pe traseu.

La cabană, când am ajuns, am fost întâmpinați, ca de obicei, cu un lătrat scurt de bună ziua. Ham și ție, dragă! :) Am mai spus și cu alte ocazii, lătratul ăsta nu este altceva decât un salut. Fiecare drumeț este luat în primire cum se cuvine :)

Mesele de la cabană erau aproape toate ocupate, dar am reușit să găsim și noi una. Abia când am ajuns acolo mi-am dat seama că tare îmi era dor de un așa loc. Iar Curmătura este cabana perfectă să-mi astâmpăr dorul. În timp ce așteptam mâncarea, mi-am amintit toate turele în care am ajuns aici de-a lungul anilor. Prima tură, cu 10 ani în urmă, după ce am făcut creasta nordică, apoi tura de iarnă cu fetele, pe Brâul Ciorânga și ce-am pătimit noaptea aceea, sau tura pe Piatra Mică. Cred că a fost prima dată când am venit aici fără să rămân să dorm.

De la cabană aveam vedere directă spre o bucățică înzăpezită din creasta nordică, dar și spre est, până în Bucegi și Leaota. Șaua Strunga se vedea așa de limpede încât părea la o aruncătură de băț. Deși nu era prima oară când ajungeam aici și aveam în față aceste minunății, m-am bucurat ca și cum așa ar fi fost.

Între timp a părut și Portocală, pisicul pufos, doamne cât de mare și frumos e! Nu prea a avut chef de oameni, s-a urcat pe mașină pentru o sesiune temeinică de spălat, ignorându-mă complet. Am încercat eu să-i fac niște poze, dar n-a fost tocmai un succes.

Inițial avusesem de gând să stăm mai mult pe la cabană, să lenevim, dar, după vreo 45 de minute în care am mâncat și am mișunat pe acolo, ne-a cam luat frigul, cu toate cele pe noi. Când ieșea soarele, era super bine, dar nu prea ieșea des, așa că a trebuit să ne luăm la revedere și să începem coborârea.

Pentru coborât am ales traseul de culme marcat cu Bandă albastră, care iese direct în Prăpăstiile Zărneștilor. Chiar înainte de vechea toaletă se virează brusc stânga și imediat ajungem într-o poiană superbă unde am găsit iarăși plin de brândușe. Plus câțiva ghiocei în pâlcuri mai mari. O nebunie și pe aici.

Bucuria unui traseu nou pe care nu mai fusese niciunul dintre noi s-a adunat cu cea a priveliștilor minunate spre creastă, iar brazii de jur împrejur mă încântau cu verdele lor permanent.

Traseul pe aici urmează Muchia Curmăturii și merge aproape plat o vreme, după care coboară brusc destul de abrupt dar relativ scurt, astfel că ajungem jos la drumul din Prăpăstii foarte repede. Chiar mai repede decât am fi vrut, parcă nu ne-a ajuns. Ca atunci când mănânci o bomboană foarte bună, dar e prea mică :)))) Sau un macaron. Daaaa! Un macaron! Mmm! Ok, divaghez.

Pe acest traseu a fost mult mai liniște decât pe cel clasic, deși dimineață cred că urcaseră și pe aici mai multe grupuri. Acum n-am întâlnit decât câțiva oameni, printre care și un grup de adolescenți. Erau cam 7, nu cred să fi avut mai mult de 15 ani. Așa de tare mi-a plăcut de ei! Nu erau însoțiți, erau doar ei, corect echipați, mai ales la încălțăminte, și au știut să dea și bună ziua. Îmi crește inima când văd copii atât de bine educați și care iubesc muntele.

Și m-au impresionat mult și oamenii pe care i-am întâlnit apoi în Prăpăstii. Deși mulți dintre ei se vedea că sunt veniți doar la o plimbare și majoritatea nu erau montaniarzi, toți erau încălțați corespunzător. Excepțiile erau aproape inexistente. M-a mirat asta, mai ales că mă așteptam să fie foarte mulți oameni în blugi și adidași pe acolo. Au fost destul de mulți (de la barieră până la parcare am găsit o grămadă de mașini), dar, la fel ca și pe traseul de urcare, erau super civilizați și nimeni nu zbiera. Chiar și familiile cu copii mi s-au părut minunat de liniștite. E drept că mulți dintre ei nu salutau, dar, dacă n-are cine să te învețe că pe munte se salută, mă gândesc că n-ai de unde să știi.

Noi am salutat oricum pe toată lumea. Unii treceau cu ochii în pământ, alții răspundeau, alții nu… Până la urmă… ceva, ceva poate s-a prins de unii dintre ei :)

Până înapoi la mașină am ascultat sunetul apei, am admirat ce clară era în unele locuri, cu pietrele din ea sclipind în lumina soarelui, am privit pereții impresionanți ai cheilor, am ascultat păsărelele, și am mai văzut și încă o veveriță.

Am ajuns înapoi la mașină super încântată că bocancii mei, aflați deja la a treia zi de drumeție. S-au dovedit așa de comozi încât nici n-am simțit nevoia să-i dau jos la final. Asta înseamnă un bocanc cu adevărat bun. Să nu-ți vină la sfârșit de tură să-i arunci cât colo.

Și, pentru că mai aveam ceva timp la dispoziție, după vreo 4 luni de la ultima masă luată la un restaurant, am mers să mâncăm la Padina Craiului, unde fusesem și după tura pe Turnu de anul trecut. A fost super frumos, și devine, încet, încet, locul meu preferat la care să tragem după turele din zona asta.

În spate este o curte verde foarte frumoasă, la poalele Pietrei mici, cu vedere spre Vf. Turnu, unde ne-am bucurat de soare și a fost așa de bine încât nu ne mai venea să plecăm. Am luat și un papanaș, că nu mai mâncasem de câțiva ani, cred, și am plecat de-acolo rotofei bine, ajungând înapoi acasă un pic peste ora 19.

A fost suspect și neașteptat de liber pe valea Prahovei, astfel că nu numai că am ajuns înainte de ora 20, dar am avut chiar ditamai buffer-ul. La ora 21:30 deja sforăiam :))))

PS. Toate informațiile utile despre traseu de găsesc mai jos :)