Traseu de 1 zi în Munții Ciucului: din Pasul Ghimeș până în Lunca de Sus

După (mult prea) mulți ani de mers pe munte iarna în tot felul de condiții și înotat prin zăpadă, uneori cu mult dincolo de genunchi, ne cumpărasem rachete chiar la începutul anului. Aceasta a fost prima tură în care aveam să le testăm, și eram super entuziasmați.

Deși ne-am trezit la ora 5 în Sfântul Gheorghe, ne-am cam moșcăit până am plecat, și am ajuns în Pasul Ghimeș în jur de la ora 8:30. Acolo am lăsat mașina și ne-am echipat de plecare. Eram pregătiți psihic pentru un traseu solicitant și, în același timp, aveam rucsaci un pic mai grei decât de obicei. Traseul pornește chiar de acolo și este marcat cu bandă roșie, deși în pas nu este niciun indicator turistic. El apare doar un pic mai sus, alături și de marcajul de traseu de cicloturism.

Deși la o primă privire asupra versanților nu părea a fi multă zăpadă în zonă, știam bine că aveam să găsim acumulări cam pe toată lungimea traseului, și chiar așa a și fost. Fără rachete nu am fi avut nicio șansă. Și, chiar și cu ele, am înaintat cu o viteză destul de mică.

Traseul urcă ușor pe o culme golașă ce duce spre Muntele Petru, trecând chiar de la început pe lângă un punct cu relee. Apoi civilizația rămâne în urmă și ne îndreptăm spre inima muntelui, unde nu mai întâlnim pe nimeni.

Tot muntele este pustiu, vedem peste tot numai urme de animăluțe. În mare parte animale mici (lupi, vulpi și ce o mai fi pe-acolo), dar pe ici colo găsim și ceva urme de cervide. Urs deloc. Mi s-a părut la un moment dat că am găsit niște urme de lup, dar nu sunt sigură, pentru că nu erau foarte recente și nu se distingeau excelent.

Chiar m-am mirat când sub Muntele Petru am auzit la un moment dat niște zgomote ce am crezut inițial că sunt niște drujbe. Zărisem ceva casă jos în vale și am m-am gândit că o fi cineva pe acolo. De fapt erau 2 snowmobile care se jucau pe deal. Ne-au bruiat un pic, după care ne-au făcut un amar de bine și au plecat, după care a fost iar liniște.

Se auzeau din când în când niște păsărele, dar erau puțintele, așa că n-am putut face nicio înregistrare cu sunetele naturii. Am cărat microfonul degeaba.

În prima parte a traseului am avut mereu în față Vârful Viscolul, un munte ușor de recunoscut deoarece este cel mai înalt din zonă, are o formă oarecum piramidală și este jumătate împădurit și jumătate descoperit. Dar noi nu ajungem tocmai până la el, ci virăm stânga pe o culme principală chiar înainte de a ajunge pe Muntele Petru.

Aici dăm banda roșie pe banda galbenă și ne înscriem spre nord, plimbându-ne pașii chiar pe granița dintre județele Harghita și Bacău.

Deși pe hartă nu pare cine știe ce distanță, traseul face un zig zag înșelător care ne-a lungit urechile. De fiecare dată când ne uitam pe aplicație să vedem cam pe unde mai suntem, ni se părea că nu ne-am mișcat mai deloc față de ultima poziție.

Și mergem, și mergem, cale lungă și bătută, mai vedem și câte un marcaj din când în când, și ne croim drum printre pășuni.

Analizând tot peisajul ce ne înconjoară, îmi dau seama că Munții Ciucului seamănă foarte mult cu dealurile din zona Rucăr-Bran, doar că sunt la o scară ceva mai mare. Arată rural mai degrabă decât montan. Întregul nostru traseu este prin gol alpin, dar brazii și molizii urcă până sus în culme. De regulă sunt foarte rari, doar pe alocuri sunt aglomerări mai mari.

Ce nu mi-a plăcut la acești munți este că sunt împânziți de garduri. Probabil aici vara este multă activitate cu oi, vaci sau ce-or mai crește oamenii ăștia prin zonă. Am văzut stâne destul de multe sau, în orice caz, mici construcții de lemn folosite pentru fân și alte întrebuințări de păstorit. Nu știu dacă terenurile sunt concesionate sau așa ceva, dar zonele împrejmuite se întind peste tot pe munte, până sus în culme. Mai degrabă cred că mai puține au fost zonele unde n-am văzut garduri decât cele fără.

Sigur, nu este excesiv de deranjant, dar eu una nu prea m-am simțit în sălbăticie. Însă peisajele sunt frumoase și m-am bucurat că urcările au fost, deși multicele, foarte domoale.

Când am ajuns înainte de Muntele Drept, chiar înainte de a schimba banda galbenă cu triunghiul roșu, deja eram terminată. Simțeam că mergem de o veșnicie, că nu se mai termină.

Acolo am avut noroc să găsim un izvor. Fusese mult prea cald în cursul zilei, și apa o cam gătasem. Izvorul nu este chiar pe traseu, ci trebuie coborât un pic pe partea stângă, dar l-am găsit ușor și ne-am bucurat că nu era înghețat.

Am mai făcut o pauză acolo să mai mâncăm câte ceva și să mai prindem puteri, după care ne-am încumetat mai departe.

Era deja ora 17 și umbrele erau din ce în ce mai lungi. Culoarea luminii începea să se schimbe și, nu după mult timp, am simțit că am o energie debordantă. Nu știu dacă a fost de la lumină sau de la faptul că, în ultima jumătate de oră, ca să uit de dureri, începusem să cânt. Mă simțeam brusc extrem de bine!

Adi a rămas un pic în urmă și eu am continuat o vreme singură. Era super liniște și mă simțeam așa de fresh încât o vreme am uitat de griji. În depărtare, am zărit o pasăre destul de mare care se juca în zbor. Se tot învârtea, plana… se lăsa purtată de aripi și m-a hipnotizat. Nu făcea nimic, doar se juca. A fost atât de magic momentul încât am stat acolo nemișcată câteva clipe, uitându-mă la ea. Libertatea supremă e zborul păsărilor!

M-am uitat apoi în urmă, să văd dacă îl văd pe Adi venind, dar privirea mi s-a oprit pe luna plină. Ce frumoasă e! Și ce noroc avem! Deja știam că ne va prinde întunericul pe traseu, dar cu așa lună era clar că nu avea să fie beznă.

Am pornit fericită mai departe, admirând culmile, mai ales cea de vis-a-vis de drum, unde ar fi trebuit să ajungem a doua zi. Se vedea capela de pe Muntele Frumos, deși eu la acel moment nu știam exact că e o capelă sau cum arată. Vedeam doar un moț pe vârf.

Încă aveam energie și, așa bine cum mă simțeam, după ce am început să coborâm nițel, mi-a venit ideea genială de a-mi da rachetele jos. Sincer îmi venea să le arunc cât colo, mă săturasem de ele ca de mere acre. Cea mai proastă idee pe care aș fi putut să o am.

Imediat ce le-am pus pe rucsac am intrat într-o zonă cu zăpadă mare, dar nu din aceea prin care cobori ușor, pe călcâie. Fiecare pas era o durere. În plus, rachetele îmi apăsau pe umeri și rucsacul îmi părea că are 2 tone.

Curând mi-am dat seama că trebuie să mi le pun la loc. Oprește-te, dă-le jos, pune-le din nou în picioare… toate astea peste operațiunile de dinainte în ordine inversă mi-au consumat foarte multă energie și brusc am simțit că s-a golit tot rezervorul. Noroc cu apusul, care mi-a mai ridicat un pic moralul.

Nu mai văzusem de mult un apus pe munte și chiar m-am bucurat într-un fel că nu ne-am încadrat în timp. Dar chiar și cel mai frumos apus nu ar fi putut să îmi refacă forțele. Am continuat mai departe în chinuri, nici de cântat nu mai aveam energie.

Un pic mai jos am aprins și frontalele și am coborât spre vale încercând din răsputeri să mă conving că mai pot un pic: „Hai că nu mai e mult, uite, deja se vede drumul. Nu te gândi la ziua de mâine, concentrează-te doar să ajungem acum jos. Hai că poți! Mâine nu trebuie să facem nimic dacă nu vrei. Nici nu contează. Trebuie DOAR să ajungem la pensiune și gata.” Vorbeam eu cu mine, doar doar oi reuși să nu clachez. Trebuie să recunosc că am avut un moment în care moralul mi s-a dus nu la pământ, ci în Groapa Marianelor, de numai gânduri negre mi-au venit în cap.

Dar, cumva, am reușit până la urmă. Am ajuns jos în Valea Ugra la ora 20. Când am văzut asfaltul, am zis că nu-i adevărat. Mi-am dat jos rachetele cu viteza luminii, nu le mai suportam în picioare nicio secundă în plus. Am ieșit la ceva ce pare o mică bisericuță împrejmuită cu gard, chiar înainte de podul căii ferate. Mă uit acum pe google maps și văd totul verde, pe timp de zi… Nu seamănă deloc cu ce am găsit noi acolo.

Mai departe am mai avut de mers doar câteva sute de metri până în drumul principal. Am trecut pe lângă o construcție mare, foarte frumoasă, din lemn, cu un fel de turlă și niște ferestre rotunjite. Nu știu ce este, dar chiar și pe întuneric ne-am dat seama că este superbă. Înăuntru era aprinsă lumina și pentru un moment ne-am imaginat ce bine și cald trebuie să fie înăuntru. Părea ca o căsuță din povești, iar în ea ne-am imaginat că sunt niște oameni buni care au mâncare și un pat cald :)))) Vrabia mălai visează.

Am mers mai departe, căci știam că până la cazarea noastră mai avem un kilometru chinuitor de mers. Dar, deși era asfalt pe jos, tot era mai bine decât ce îndurasem până acolo.

Amuzant a fost că am ajuns la punctul de pe google maps unde ne arăta pe hartă că este pensiunea, și nu am găsit nimic. Apoi ne-am întors un pic, pentru că pe booking îmi arăta că era pe o străduță mai în urmă. N-am găsit nicio acolo nimic. Deja simțeam că mă lasă puterile. Rachetele le cărasem în mâini până acolo, pentru că nu mai avusesem energie să le prind pe rucsac, numai că sunt foarte grele și mă durea spatele. Mă simțeam ca și cum căram câte o găleată plină cu apă în fiecare mână.

Am capitulat și am sunat gazda, deși cred că nu mi s-a întâmplat niciodată să nu găsesc singură o cazare. Ce crezi? Era fix vis-a-vis de locul unde ajunsesem prima oară. Trebuia doar să ne uităm peste drum. Ca în filmele cu proști, nu alta.

În final când am oprit Strava pe telefon am constatat că îmi arăta 24 de km. Nu 22, 24. Am mers de toți banii, nu glumă :)))))

Când am intrat în pensiune nici nu mai știam cum ne cheamă. Înăuntru era o căldură inimaginabilă, și ni s-a făcut rău de la diferența de temperatură. Oamenii au fost super de treabă și, deși întârziasem vreo oră față de ce anunțasem, ne-au așteptat cu masa pusă și ne-au servit ardelenește. Atâta de tare am să le mulțumesc! Fără ei am fi murit de foame!

Cu chiu cu vai am reușit să mă țin pe picioare să fac apoi un duș. Cabina avea niște bumbi din aceia pe jos, am zis că nu-i adevărat. Mă dureau tălpile de nu mai puteam, fix bumbii ăia lipseau. Simțeam că pășesc pe țepușe :))))

Când am ajuns în pat mă simțeam de parcă mă bătusem în ringul de box. Mă bătusem e doar un fel de a spune. Îmi luasem bătaie, mai bine zis. Adi făcuse bășici în tălpi de la rachete. Pe mine mă durea TOT corpul. TOT. Când am pus alarma pentru 7:30 mi-a fost clar că nu mai facem niciun traseu a doua zi și că va trebui să găsim ceva mașină care să ne ducă înapoi în Pasul Ghimeș unde o lăsasem pe a noastră. Cum am pus capul pe pernă s-a rupt filmul.

Citește mai departe despre a doua zi.