Traseu ușor de 1 zi în Piatra Craiului pe la cabanele Dragoș Bejan și Garofița

Dacă, în timp ce citești acest jurnal, vrei să asculți sunetele naturii pe care le-am înregistrat în această drumeție, apasă aici.

Eu am făcut acest traseu după o perioadă în care vremea fusese foarte caldă pentru luna februarie, așa că mă așteptam să nu fie mai deloc zăpadă. Am tras totuși o speranță pentru că văzusem pe prognoze că ninsese în ziua precedentă. M-am gândit că se va depune măcar un mic strat. Cât să nu pot să spun că mi-am luat bocancii de iarnă degeaba. Dar la fața locului nu am găsit decât o măzăriche neglijabilă.

Sper deosebire de acum 9 ani, când mai fusesem prin zonă, am fost super uimită să găsesc drumul de acces din Podul Dâmboviței până în Săticu de Sus complet asfaltat, în stare excelentă. Nu mi-a venit a crede. În 2012 era doar un drum forestier. Acum asfaltul s-a terminat doar când am ajuns la Hidrocentrala Clăbucet. Acolo am înaintat câteva sute de metri pe drum neasfaltat, am trecut podul și am ajuns în ceea ce acum este un fel de parcare neamenajată. Cam mult noroi, căci e neasfaltată, evident, dar destul de încăpătoare cât să cuprindă minimum 10-12 mașini. Poate chiar mai mult la nevoie.

La intrarea în parcare am găsit și un automat de unde se poate procura biletul de intrare în Parcul Național Piatra Craiului, dar acum nu funcționa. Probabil pentru că biletul nu se plătește decât în perioada 1 mai – 31 octombrie. Prețul unui bilet de acces este de 5 lei / persoană și este valabil 7 zile. Și mai există și varianta de abonament pentru tot sezonul 1 mai – 31 octombrie, care costă 20 de lei.

După ce am lăsat mașina acolo și ne-am echipat, am pornit agale în traseu spre Cabana Dragoș Bejan. Pe acolo chiar nu mai fusesem niciodată, așa că voiam să văd ceva nou în prima parte a zilei. Până la cabană traseul urmează aproape integral un drum forestier. Este un drum privat, jos la start existând o barieră încuiată.

Înainte de cabană n-am fost atenți și am deviat spre stânga de la traseu, continuând pe drumeagul pe care eram, dar ne-am dat seama repede și ne-am redresat.

Dacă ai ajuns la acest molid mare și superb, înseamnă că ai pățit la fel. Fă dreapta și vei ajunge înapoi pe traseul marcat.

Cabana Dragoș Bejan se mai numește și Cabana Valea lui Ivan, după denumirea unei văi din zonă. Este o cabană privată, nu se află în circuitul turistic. Mai mult decât atât, este complet împrejmuită de jur împrejur cu un gard natural de brazi înalți plantați special. Astfel că, dacă ajungi în zonă și nu știi după ce te uiți, e posibil să treci pe lângă ea fără să o observi. Eu am fost foarte fascinată de acest lucru atunci când am zărit de sus această cabană în 2019, când am făcut traseul de creastă pe Muntele Pietricica. Practic, dacă n-aș fi văzut-o atunci, nu știu dacă m-aș fi gândit acum să fac acest traseu.

În zona cabanei există și o poiană măricică. Acolo am făcut o pauză de mâncat + filmat, în care am avut parte de o priveliște fantastică spre Iezer-Păpușa, dar și de prima brândușă văzută pe 2021.

Aici am făcut o înregistrare pentru noul proiect „Ascultă natura” de pe youtube, dar așa bine m-am priceput că am stricat-o cu brio :)))

Un pic mai sus de cabană, după ce am trecut de o căsuță abandonată din lemn, am ieșit la o a doua poiană de unde se vedea foarte frumos Iezer-Păpușa, și am zis hai să fac și aici o înregistrare. Am stricat-o și pe asta :))))

N-a fost tocmai ușor de stat pe loc. Vântul bătea destul de tare și nici soarele nu ne onora cu prezenta chiar non-stop. Dar am fost răsplătiți cu un joc foarte frumos al norilor prin crestele Iezerului. Așa se repede se tot mișcau și le tot „pieptănau”, că nu puteam decât să mă bucur că nu eram acolo sus pe vântul ăla de minim 50 la oră.

Abia după ce am plecat de lângă cabană mi-am dat seama că, dacă îi dădeam un ocol de jur împrejur, poate de la poartă reușeam s-o și văd. Așa… am trecut pe-acolo ca și cum nici n-ar fi.

Am continuat drumul mai departe prin pădure, panta fiind destul de solicitantă la un moment dat. Acest traseu se numește și Drumul Grănicerilor și unește Valea Dâmboviței (satul Sătic) cu Plaiul Foii, una dintre cele mai importante porți de intrare în Parcul Național Piatra Craiului. În parcursul nostru am întâlnit mai multe intersecții. Prima cu traseul cruce roșie spre La Prepeleag, și de acolo mai departe spre spre Șaua Funduri sau spre Cerdacul Stanciului, a doua cu traseul cruce albastră ce duce direct spre Cerdacul Stanciului și Marele Grohotiș, și a treia cu traseul cruce galbenă, care duce direct spre Marele Grohotiș și mai departe spre Umerii Pietrei Craiului.

Astfel că este un traseu foarte bun pentru începători, pentru că pot exersa orientarea în spațiu, citirea hărții și urmărirea marcajelor. Mai ales că în grupuri, cu precădere, se poate rata drumul corect cu ușurință. În intersecții pur și simplu nu ești atent pentru că vorbești cu altcineva, și uite-așa ai ratat stânga sau dreapta pe care trebuia să o faci.

Mi s-a întâmplat și mie în 2012 când am ajuns în zonă venind dinspre Umerii Pietrei Craiului. Dar atunci mai și ploua cu găleata, și de aceea am ratat o dreaptă.

Traseul acesta circuit se poate lungi, la o adică, pentru a trece și pe la obiectivele Cerdacul Stanciului – Marele Grohotiș – Umerii Pietrei Craiului. Dar este important de știut că această variantă mai lungă nu poate fi făcută oricând pe parcursul anului. Când pe traseu este zăpadă instabilă, este foarte periculoasă porțiunea între Cerdacul Stanciului și Umerii Pietrei Craiului.

Revenind la traseul nostru, între intersecția 2 și 3 (cred) am întâlnit un brad mare, doborât cel mai probabil de o furtună care bloca complet poteca. Am boschetărit un pic printre crengile lui, încercând să nu ne scoatem ochii sau să ne prăvălim la vale, și am reușit până la urmă. Dar tare bine ar fi dacă l-ar lua cineva de acolo. Nu e o zonă unde poteca să se poată ocoli și mă gândesc că, dacă nimerești iarna când e multă zăpadă pe acolo, situația poate deveni problematică.

Mai departe am coborât pe Padina Lăncii până la Cabana Garofița Pietrei Craiului. Drept în față am avut permanent vedere directă spre Iezer-Păpușa. Pe aici a fost și singurul loc unde am găsit zăpadă ca lumea. M-am bucurat și nu prea, pentru că era tare și pe alocuri se întrerupea și era înlocuită de ceva ghețuș. Mi-am pus și mi-am dat jos minicolțarii de vreo 3 ori, de mi-a venit să-i arunc cât colo, dar mai aveam totuși nevoie de ei.

Dar frustrarea a fost bine atenuată și dată instant uitării când am întors prima data capul și am realizat ce se înălța în urma noastră. Mi se pare fascinant cum am văzut muntele ăsta de atâtea ori și totuși reușește să mă uimească de fiecare dată. Valabil și pentru alții, nu doar pentru Piatra Craiului, evident. Mă gândesc că dacă l-aș vedea în fața ochilor zilnic, cu siguranță m-aș obișnui în timp și nu mi s-ar mai părea nimic special. Așa este construit creierul nostru, să se obișnuiască până și cu cel mai minunat lucru de pe pământ. Dar așa, dacă îl văd de câteva ori pe an (uneori chiar mai rar), mă lasă cu gura căscată de fiecare dată.

Este, totuși, un abrupt impresionant, nu avem ce zice! Cel puțin din unghiul ăsta aduce atât de bine a Dolomiți încât, dacă i-aș face o poză bine încadrată și aș afișa-o undeva în Cortina, nu s-ar prinde nici localnicii că nu-i de-acolo.

Coborârea noastră pe Padina Lăncii a fost de multe ori întreruptă de priviri în urmă care se transformau în „stai așa să mai fac o poză”. Și încă una, și încă una…

Soarele în sfârșit ieșise din nori și lumina puternic peretele, așa că abia îmi puteam lua ochii de la el. Am ajuns într-un final și la Cabana Garofița Pietrei Craiului, unde tare m-am bucurat să revin după atâția ani. Locul mi s-a părut neschimbat. Era la fel de frumos și de pașnic. Nu era nimeni prin zonă, doar noi, și ne-am bucurat de liniște, de soare, și de priveliște. Un loc pur și simplu binecuvântat!

Unde mai pui că, imediat ce-am ajuns, din cabană a ieșit dumneaei: pisicuța garofița (habar n-am cum o cheamă). A venit direct la noi, iar mie atât mi-a trebuit. Treci la scărmănaaaat! :))))

Am mângâiat-o cât să-mi fac pofta, după care s-a dus un metru mai încolo și a început să se joace singură de nebună cu coada, să facă tumbe după ea, și tot așa. Apoi, când m-am dus la pârâu să filmez un pic, a venit cu mine să mă conducă. Nu știu exact ce treabă avea ea acolo, pentru că după ce am coborât s-a dus la o buturugă, s-a așezat pe ea și a rămas așa încremenită. Parcă medita, nu știu exact ce făcea :))) Când m-am dus să o întreb ce face, mi-a zis ceva, dar n-am înțeles exact ce mi-a răspuns. Mister total!

Între timp, sus la cabană a mai apărut o pisică, probabil motan. Ce să mai! Raiul pisicilor! Le-am văzut pe urmă cum se jucau prin iarbă, urmăreau te miri ce musculițe sau gândăcei (unii cu siguranță imaginari) și alergau de colo colo, pândeau chestii pe care numai ele le vedeau… Ce să mai.. aveau treabă, nu glumă!

Ce greu m-am dat dusă de-acolo! Am mai făcut o înregistrare, timp în care m-am jucat cu pisica, după care am pornit pe ultima bucată de traseu, drumul forestier pe Valea Dragoslovenilor. Pe aici am găsit un ghețuș fantastic, mai ales în prima jumătate. Noroc că aveam minicolțarii, pe care a trebuit IARĂȘI să mi-i pun, că altfel patinaj artistic și poster pe jos mă făceam.

Una peste alta a fost o tură de plimbare numai bună de dezmorțeală, chiar dacă nu prea am găsit zăpadă. Decât să fi stat încă o săptămână acasă, tot mai bine așa. Aerul acela curat nu se compară cu nimic în lume!

PS. Toate informațiile utile despre traseu se găsesc mai jos :)