Traseu de 1 zi în Munții Brețcu – drumeție dinspre Zăbala

Scris de | Alexandra

Traseu: Zăbala – Vf. Valoșul Mic – Vf. Fagul Curat (Tristobic) – Vf. Buceac – Zăbala (6h30)

Un traseu aparent banal la prima vedere s-a transformat într-unul memorabil. Pe scurt: urme de urs peste tot, un craniu, excremente de lup, 2 camarazi patrupezi de excepție și o întâlnire la care era să fac infarct. Nimic special, nu? :)))) Dar să o luăm cu începutul.

Traseul nostru începe din Zăbala. Când spui Zăbala spui Domeniul Castelului Mikes, un vechi conac unguresc care a fost restaurat, iar una dintre clădirile domeniului (Casa motorului) a fost transformată în casă de oaspeți.

Aici vin, din câte am înțeles, turiști din toată lumea. Ceea ce nu poate decât să mă bucure. Mi-ar fi plăcut și mie să vizităm domeniul, însă traseul avea să ne ocupe toată ziua.

Am ajuns în Zăbala venind dinspre Comandău, mai exact de la Vila Alpin la care dormisem cu o seară înainte. Când ne-am trezit am găsit afară un mic winter wonderland. Ningea cătinel de cel puțin o oră, pe jos se așternuse o nouă pudră, brazii din curte erau și ei albiți un pic, iar cețurile ne lăsau din când în când să zărim versanții argintii din depărtare.

Ne-am întrebat dacă nu cumva vom găsi polei pe drumul spre Covasna, dar a fost totul ok. Oricum, aveam și lanțuri în portbagaj, la o adică, dar nu a fost nevoie să le folosim.

Partea proastă a fost însă că, odată ce am ajuns în Covasna, ninsoarea s-a transformat în ploaie. Nu ceva torențial, dar de ajuns cât să fie totul gri și să te întrebi dacă mai are rost să pleci sau nu în traseu. În plus, nu știu cum se nimerise, dar niciunul dintre noi nu-și luase geaca de ploaie, lucru care nu trebuie să lipsească niciodată din rucsac și pe care îl avem cu noi în 99% din cazuri. Nu ne vorbisem între noi, dar amândoi decisesem să nu o luăm analizând prognoza care nu indica nici 1% șanse de precipitații. Dar… cum spuneam și în jurnalul traseului din ziua precedentă, a fost un weekend la care prognozele au dat-o rău cu bățul în baltă.

Din Covasna până în Zăbala am făcut doar câteva minute cu mașina, timp în care a plouat. Deja nu mai știam ce să facem, eu începusem să mă gândesc ce oare să inventez în loc de traseu, sau pe ce alt traseu în altă zonă să mergem, căci refuzam să mă gândesc că va trebui să irosim ziua asta fără să urcăm pe munte.

Când am făcut dreapta să intrăm în sat, încă ploua. Am admirat din mers biserica fortificată aflată chiar la intrare, care mi s-a părut superbă și minunat restaurată, după care am înaintat un pic până la poarta Castelului Mikes, unde am parcat mașina. Ne-am dat jos și, în acel moment, ploaia s-a oprit. Efectiv ca prin minune. De la virajul dreapta până atunci trecuse 1 minut. Fusese, așa cum bănuisem și sperasem, o ploaie doar temporară, ce apare doar în anumite condiții atmosferice și nu durează. E ceva ce nu prea are cum să fie prognozat de modelele meteo.

Am mulțumit cerurilor, ne-am echipat, și am pornit pe traseu, cu speranța că nu va mai ploua.

Planul de acasă era să parcurgem o buclă în sens invers acelor de ceasornic. Dar în acea dimineață am discutat și ne-am răzgândit, din simplul motiv că, fiind un traseu de aprox. 20 de km, ne-am gândit să coborâm pe culmea sudică, pentru că în jumătatea de jos era un pic mai dezgolită față de cea nordică, ce era împădurită complet. Asta în caz că avea să ne prindă întunericul la final de zi.

Atâta doar că, schimbând sensul, nu mai porneam de la biserica ortodoxă, unde se află un indicator. Trebuia să pornim pe triunghiul roșu ce părea pe hartă că începe de deasupra castelului Mikes. Dar cum să ajungeam colo? Căci poarta castelului era închisă…

Din acel punct ne-am întors un pic pe drum și am încercat să ne găsim calea printre case, cotind dreapta pe prima străduță. De acolo iar dreapta și am ajuns la un pod mic de lemn pe care, după ce l-am trecut, ne-am trezit pe proprietatea unui localnic. Câinii au început să ne latre de zor, noi nu știam exact ce să facem… noroc că omul era afară și l-am rugat să vină un pic spre noi ca să-l putem întreba ceva. I-am spus că vrem să ajungem la traseu și ne-am pus să ne întoarcem câțiva pași și să trecem celălalt podeț de lemn, după care să intrăm pe o poartă nouă de lemn ce se vedea de acolo și apoi vom putea ajunge la traseu.

Zis și făcut. Am intrat pe acea poartă, după care ne-am dat seama că am intrat în grajdul de cai al castelului. Era foarte frumos acolo, fiecare separeu din acela în care stau caii (nu știu cum se cheamă, sigur o avea un nume) avea o plăcuță cu numele lui și am și văzut un căluț frumos înăuntru. Dar nu ne-am oprit din mers, că și așa ni se părea ciudat că ne aflam acolo. A apărut și un băiat (probabil că poți să închiriezi cai pentru plimbări sau să vizitezi, habar n-am), i-am spus că mergem spre traseu și ne-am văzut fiecare de treabă.

De acolo până am ajuns efectiv să vedem marcajul triunghi roșu a trebuit să o luăm de-a dreptul pe un teren pe care se plimbă sau pasc de regulă caii. Era o grămadă de noroi și a și trebuit să ne strecurăm pe sub niște fire din acelea electrificate care delimitează terenurile cailor, dar până la urmă am izbutit.

Și când să zicem și noi că am scăpat de cursa cu obstacole și putem să luăm liniștiți traseul în primire, ne întâmpină 2 câini care latră scurt la noi. Eram pe potecă deja, care este de fapt un drumeag lat, un pic în pantă, și ei erau în capul pantei, la cam 50 m depărtare. Din prima mi-am dat seama de unul dintre ei că este câine de vânătoare, după siluetă, pentru că era departe și nu se vedea clar nimic. Ham-ham! În prima secundă am avut reacția automată de ușoară teamă. Însă, cumva, imediat mi-a venit să vorbesc cu ei. Și n-am apucat să zic decât, „ce faceți, măi?”, pe totul ăla clasic, mai pițigăiat și alintat, cu care vorbești cu un animal drag. Și instant au început să dea din coadă.

Efectiv în secunda 2. Și distanța dintre noi era una destul de mare. Mi s-a părut absolut incredibil cât de ușor citesc aceste animale oamenii și cât de rapid înțeleg tonul. Pentru că limba noastră clar nu au cum să o înțeleagă, dar tonalitatea vocii, da.

În câteva secunde erau lângă noi, dând din coadă așa de tare încât puteai să juri c-o să-și ia zborul în curând. Așa de entuziasmați erau încât săreau pe noi efectiv. Și așa am făcut cunoștință cu cei doi câini de vânătoare ce aveau să ne fie noii noștri prieteni și camarazi de drum. Ce a urmat… a fost o zi de pomină, ce n-o voi uita prea curând.

Chiar acolo unde i-am întâlnit pe ei se află un foișor. Noi ne-am uitat stânga dreapta să vedem dacă e cineva prin zonă, pentru că amândoi aveau zgardă, erau curați, păreau îngrijiți și erau clar câini de vânătoare, deci ne-am gândit că sunt ai cuiva. Nu a văzut însă pe nimeni. Am tras concluzia că probabil sunt de la castel și sunt lăsați liberi pe acolo.

Cred că ne-am oprit acolo să dau eu ceva jos de pe mine, nu mai știu sigur, dar fă ceva dacă poți, căci amândoi se purtau ca niște copii ce voiau în brațe. Se urcau cu labele pe noi direct, mai ales cel maro, și, evident, ne umpleau de noroi. Îmi pare rău că n-am prins cum dădea lăbuța, am făcut ceva poze dar majoritatea sunt mișcate. Aici deja îmi dăduse ambele lăbuțe (fără să îi cer) și mă tot mirosea. De zor. Ceva mai scump rar am mai văzut!

Am reușit până la urmă să pornim la drum și, uite așa, am continuat mai departe în patru, nu în doi.

Pădurea era absolut superbă, un mix de foioase și conifere, printre care, spre surprinderea mea, pini  înalți și superbi, ceea ce mai rar am întâlnit până atunci. Culorile de schimbau constant. Drumul este lat și, se pare, plin de lucruri interesante, dacă e să te iei după câinii care miroseau fiecare centimetru pătrat. De fapt, am văzut că ei aveau sarcinile împărțite.

Cel maro, German Shorthaired Pointer (Brac german pare că-i zice în română), mergea mereu mai în față și fugea peste tot prin pădure, adulmecând pe jos și, din când în când, îl vedeai luând poziția aceea specifică a lui de pointer, momente în care ni se părea tare haios. Cel negru, în schimb, Labrador Retriever, stătea 90% din timp la picioarele noastre, ca și cum ne păzea din scurt. El rareori pleca mai departe să adulmece prin pădure. Le-am zis, mai mult în glumă, câinele șturlubatic și câinele loial. Numai ca să citesc a doua zi acasă, când am căutat să văd exact ce rase sunt, că labradorul retriever este și rasa adesea folosită în terapie și mai ales pentru oamenii cu deficiențe de vedere și una din caracteristicile lor principale este exact aceea de loialitate. Mi s-a părut fantastică treaba asta.

Din nou, cum am pățit și în Șureanu cu acei câini super loiali, care de altfel nu erau de nicio rasă, mă minunează aceste animale atât de inteligente și care se atașează așa repede chiar și de niște străini. Când vezi că un câine stă așa la piciorul tău și te urmează din scurt… mi se pare ceva incredibil!

Am mers așa o vreme pe drum, admirând pădurea și bucurându-ne de companie, trecând din când în când pe lângă mici platforme de lemn ce păreau a fi un fel de observatoare de urși sau ceva, nu știu exact. În orice caz, în zonă se organizează frecvent scurte excursii pentru observarea urșilor în sălbăticie.

După aproximativ 1h 45 am ajuns la o barieră, după care ne-a apropiat încet, încet, de o poiană, din ce văzusem noi pe hartă. Din acel moment, însă, câinii și-au schimbat complet comportamentul. De unde cel maro mereu alerga înainte, acum rămânea și el lângă noi și nu părea că vrea să mai înainteze decât dacă înaintam și noi.

Adi a zis că probabil simt ceva mirosuri de animale în zonă sau le este străin teritoriul, și le e frică. Eu am zis că poate și asta, dar poate și din cauza ceții, care se cam lăsase în acea zonă. Traseul se continua și pe un culoar de brazi, astfel că era și un mic sentiment de strânsoare. Urme de urși deja văzusem, dar nu e ca și cum era o surpriză că sunt prin zonă.

Când am ajuns, într-un final, în poiană, am văzut și un observator adevărat pe dreapta, amplasat strategic. Acesta este complet închis, cu ferestre, și de la ei se poate vedea direct o hrănitoare pusă probabil special în zonă. Acolo noi trebuia să cotim dreapta pentru a continua traseul, lucru pe care l-am și făcut. Înainte de a ieși din poiană, însă, am găsit pe jos două lucruri destul de apropiate unul de altul (nu pun poze aici, în caz că poate fi cineva deranjat, dar le voi pune pe facebook): un craniu, cel mai probabil de câine, din păcate, și excremente de lup.

Ok, deci aici sunt și urși, și lupi. Okeeeeey! Să mergem! :))))) Sincer mie nu mi-a fost frică, dar e drept că acolo în poiană era o atmosferă destul de apăsătoare, mai ales din cauza ceții care se lăsase așa de mult în doar 2 minute încât abia mai vedeai observatorul. În mod normal acolo am fi făcut o pauză de masă, dar acum… nici vorbă. I-am dat mai departe și am mâncat un sendviș și un biscuit din picioare un pic mai încolo.

Le-am dat și cățeilor câte jumătate de sendviș, pe care nu cred că l-au mestecat, ci aspirat, și abia am putut să îl mănânc pe al meu, că se uitau fix la mine. Mai greu era însă cu apa, pentru că nu prea aveam în ce să le dăm. Am observat că tot lingeau apa de pe frunze. Și doar am zis după tura în Șureanu că de-acuma ne luăm la noi un recipient ușor din plastic fix pentru acest scop.

După poiană, traseul intră pe un culoar destul de îngust, delimitat stânga dreapta de brazi. Poteca este de asemenea un drumeag mai degrabă, deci destul de lat, dar tot te simți cam încorsetat. Am mers așa o vreme, am avut și de coborât nițel, dar mai ales de urcat, ceea ce ne-a mai încălzit un pic. De la ceață mai ales, erau zone unde se răcea brusc și ni se făcea frig. Iar trăgeam ceva pe noi, apoi iar dispărea aerul rece, dădeam jos ce pusesem, și tot așa. Dansul clasic al îmbrăcării și dezbrăcării pe munte :))) Ce să-i faci?

Pe culoarul acesta am văzut iar nenumărate urme de urs. Eu, fascinată, le pozam aproape pe toate, până când deja au început să fie mai peste tot. Erau și vechi, întipărite în noroi întărit, dar și mai noi, în noroiul nou în care ne cam mocirleam și noi. Am găsit urme chiar și pe bălțile înghețate, ceea ce era ceva nou.

De-aici deja apăruse și ceva pudră de zăpadă pe jos, sau prin brazi, probabil din cauză că eram un pic mai sus în altitudine. În zona vârfului Fagul Curat (Tistobic) am avut parte și de câteva ferestre în care am putut admira peisaje aflate un pic mai departe, însă, per total, tot traseul a fost împădurit. N-am mai deviat la stânga să vedem dacă e ceva pe vârf, nu de alta dar mai rămăsese cam jumătate de traseu de parcurs și apoi mai aveam și tot drumul până la București de făcut, astfel că nu voiam să pierdem nici 10 minute în plus. Oricum, după boschetăreala degeaba pe Pilișul Covasnei din ziua anterioară, ne-am gândit că aproape sigur nici aici nu am găsi nimic care să marcheze vârful. Și oricum nu era de mare interes pentru noi.

Câinele negru m-a amuzat teribil pe prima porțiune de coborâre. Prima dată, cu un pic înainte de a ajunge la intersecția traseului marcat cu punct albastru ce vine dinspre Vf. Zarna (cel mai înalt din Munții Brețcu). L-am văzut brusc că se uită curios în depărtare și începe chiar și să latre un pic. Zic, ce-i cu tine, măi? Ce vezi tu acolo? E vreun animal? Când colo… ce credeți? Lătra la un indicator :)))))

Am murit de râs. Probabil nu-l vedea bine printre brazi sau i s-a părut lui ceva neobișnuit și nemaivăzut, nu știu :)))) Cert e că a mărâit la stâlpul cu săgeți. Hai, măi, nebunache, măi, că m-ai speriat un pic! Ce prostuț ești! Dacă aș fi știut eu atunci ce sperietură aveau ei să ne dea un pic mai jos…

Dar până acolo a mai trecut un pic. Am făcut mai întâi o scurtă pauză de ceai. Negruțul meu, ce credeți? A început ca din senin să se tăvălească pe jos în zăpadă. Nu știu de ce făcea așa, dar m-a amuzat teribil! Era mortal! Cum să nu iubești aceste animale??

Ca să mănânce și Adi în tihnă, a trebuit să-i păcălim și am pornit eu cu ei în față un pic, el rămânând în urmă. A funcționat de minune. Dar cum mă opream se uitau în urmă. Efectiv știau că mai este cineva de venit.

De ceva vreme își mai reveniseră. De unde vreo oră și ceva păruseră că le e teamă și stătuseră amândoi numai la picioarele noastre, fără să înainteze niciun centimetru fără să facem noi un pas, acum iar zburdau de nebuni, mai ales cel maro.

În zona aceasta am găsit și cele mai faine urme de urs pe care le-am văzut vreodată. Părea că recent trecuse pe acolo o ursoaică cu cel puțin un pui. Se vedea atât de clar și merseseră vreme lungă pe acel culoar pe care eram și noi, numai că în sens invers. Noi coboram, iar ei urcaseră. În mod cert erau din ziua aceea, căci stratul subțire de zăpadă așternut pe jos era cel mai probabil din noaptea anterioară. Am făcut și aici câteva poze și chiar și un mic filmuleț, după care am continuat să coborâm.

Nu la mult timp după asta am cotit dreapta la o nouă intersecție și am intrat pe un nou culoar strâmt delimitat de brazi stânga dreapta. Aici era cel mai strâmt culoar de până atunci, și nu prea vedeai decât maximum câteva zeci de metri în față. Urmele de urs continuau și pe aici.

Cum spuneam, câinii deja erau complet relaxați acum și zburdau înainte. Ei adesea fugeau du-te-vino. Mergeau un pic în față, pe urmă se întorceau în alergare până la noi, pe urmă o zbugheau iar. Cel maro, cum alerga el așa mereu de nebun și dispărea uneori câteva minute prin boscheți, la un moment dat când a ieșit și alerga bucuros spre noi, îl văd că are ceva verde la gât.

Zic, da’ ce-ai tu aici? Că parcă nu aveai nimic verde… Ce să vezi? I se prinsese de zgardă două frunze legate, numai bine cât să stea exact pe post de medalion. Și așa și-a primit numele de Frunzulica :))) (Asta pentru că la momentul acela credeam că e fetiță. Acum am înțeles că ar fi băiat. Nu știu ce să mai cred… Toată viața mea a fost o minciună :))))

Nu cred să fi trecut mult de la această intersecție când s-a întâmplat pățania zilei. Sincer nu-mi aduc aminte când mă mai speriasem atât de tare. Am zis că aia a fost… până aici…

Cum mergeam noi așa relaxați pe potecă, la un moment dat am văzut brusc câinii alergând spre noi complet altfel ca de obicei. Erau total terifiați, nu bucuroși cum îi văzusem până atunci, și întorceau mereu capul spre spate. Ne-am dat seama instant că fug de ceva. După care Adi a spus, „Ursu!”. În momentul acela mi s-a tăiat firul.

Pot să spun sincer că următoarele secunde nu mi le amintesc deloc, iar următoarele minute sunt un talmeș-balmeș în capul meu.

Am sărit instinctiv de pe traseu spre dreapta, unde era un gol între brazi. Terenul nu era plat și cred că am călcat greșit pe ceva, că m-am dezechilibrat și era să cad pe jos. Câinii nu mai știu unde erau, dar mi-am dat seama că Adi rămăsese pe drum și ne separam. L-am văzut ca prin ceață mergând cu spatele și scoțând spray-ul de urs, după care s-a oprit și a strigat scurt, „NU!”, dându-mi seama din limbajul corpului că ursul continua să vină spre noi. Au urmat iar câteva secunde pe care nu mi le mai amintesc, după care am auzit, ca și cum dormeam și cineva îmi vorbea iar eu începeam să mă trezesc, „nu e urs”. NU mi-a venit a crede. Cum adică nu e urs?? În mintea mea se loveau cu viteza luminii o mulțime de întrebări. Păi n-ai zis „Ursu!”? Cum adică nu e urs? Păi nu l-ai văzut?

După care am intrat într-o nouă învălmășeală completă din care la final n-am înțeles nimic. De după niște brazi au ieșit niște câini imenși, și un tânăr cu un topor în mână. Apoi încă vreo 2 câini și 2 alți băieți tineri cu topoare. N-am avut timp să-mi trag sufletul că ok, pfiu, nu era ursul (wtf???), căci totul era un haos complet: câinii noștri, de frică, plângeau și se urcau pe noi ca să îi protejăm, câinii lor se urcau pe câinii noștri, noi încercam să vorbim cu tinerii și să nu părem nebuni.

Am dat bună ziua, erau super de treabă, noi ne-am cerut scuze că am crezut că era ursul, ei își cereau scuze pentru câini, ne-au întrebat dacă suntem cazați în Zăbala, nu înțelegeam nimic… În cap îmi mai veneau în plus și gânduri de genul „aoleu, covid, pana mea, oare sunt 2 metri între noi? mama lui de covid”, toate astea în același timp, unele peste altele, de nu mai știam ce să fac mai repede. Săracul creier era turat la maximum.

Sincer nici acum nu știu câți câini aveau băieții ăia cu ei, cred că vreo 5. Știu doar că unul era efectiv imens, nu cred că mai văzusem câine mai mare în viața mea. Adi zice că erau doi mari, de rasă ciobănesc caucazian, eu nu mai știu deloc, îmi amintesc doar câțiva dintre ei și că nu reușeam să ne despărțim câinii. Nu erau agresivi, sau ceva, cred că ai lor erau mai degrabă curioși, dar era o învălmășeală totală și, unul dintre ei, mic, Igor îi zicea, sărea pe cățeaua noastră. Asta săraca mureau de frică, sărea pe mine și mi-era super milă că scâncea, în timp ce labradorul negru era și el temător, mai sărea și el pe noi, dar a și mârâit un pic.

Toate astea s-au întâmplat în doar câteva minute. A trebuit apoi să facem strategie să putem scăpa de nebunul de Igor. A rămas iar Adi în urmă în timp ce eu am alergat la vale cu ambii noștri câini, și din a doua ne-a ieșit până la urmă. Pfiu, am scăpat!

Abia un pic mai jos am reușit cât de cât să-mi revin, pentru că mă speriasem destul de tare la faza cu ursul. De la cât săriseră câinii noștri pe mine cu labele, eram plină de noroi peste tot, și pe haine, și pe geanta foto. Practic ce se întâmplase era super simplu.

În momentul în care am văzut câinii fugind mâncând pământul de frică spre noi, Adi a văzut ceva mișcare de după niște brazi care blocau în acel moment dat vizibilitatea pe culoar, și automat a presupus că era ursul, dat fiind că noi mersesem până acolo pe urme de urs. Apoi a văzut animal cu blană de după brazi și, fiind umbră acolo, nu a distins bine culoarea și nici nu și-a putut da seama de forma animalului. Se vedea doar că e mare, ceea ce chiar era adevărat, căci acel câine era imens. A fost o nebunie totală. Era să-mi rup piciorul sau gâtul, dar a fost ok până la urmă :))) Mai mult râsul curcilor.

M-am bucurat că cei doi câini și-au revenit rapid și apoi au început iar să zburde. Mai jos, însă, în timp ce coboram agale prin pădure și deja ne dădeam seama că ne apropiem de sat, brusc vedem iarăși câinii alergând spre noi speriați. Aveam un deja-vu. Oh, nu! Nu din nou!!!

Din întunericul pădurii vedem un bărbat cu doi câini imenși cu care ieșise la plimbare. Abia a reușit să și-i țină omul, în timp ce câinii noștri iar începuseră să scâncească și să sară pe noi, iar eu încercam să-mi cer scuze că nu sunt ai noștri și nu avem cum să-i ținem în lesă. Am încercat să-i ținem cu mâna de zgardă, dar n-a fost tocmai de succes manevra. Și dacă aveam impresia că primul fusese cel mai mare câine pe care îi văzusem vreodată… aceștia doi l-au detronat instant.

În mare aceasta a fost ultima pățanie de pe traseu, dar nu ultima întâlnire cu câini și emoții. Până în sat totul a fost minunat. Am traversat o pădure frumoasă, după care am ieșit, așa cum am bănuit, la o zonă mai despădurită. Era încă lumină afară, deci nu era problemă. Apoi au apărut iar niște pini superbi, și de după ei se vedeau raze calde ieșind dintr-un nor, semn că soarele începea încet, încet, să se pregătească de somn.

De pe culmea aceasta cu pini am ajuns în sfârșit să vedem și satul de sus, o priveliște destul de gri pe vremea aceasta închisă, dar frumoasă. Întotdeauna mi-a plăcut cum se văd satele cu coșuri fumegânde undeva jos în vale, privite de sus.

Când am intrat în sat, însă, am avut de mers o vreme pe ulițe. Erau străzi de fapt, doar că neasfaltate. Și aproape de la fiecare casă, pe măsură ce înaintam, ieșea cel puțin câte un câine de sub poartă și ne lătra. Câinii noștri iar se lipeau de noi și mai săreau, le era teamă, căci nu e tocmai plăcut ca de peste tot, stânga dreapta, să tot apară câte un câine care își arată dinții. Dar i-am ignorat cu maximă nepăsare. Am mers apăsat mai departe, ținând câinii noștri aproape, iar cei din sat au continuat să latre până s-au săturat.

Vreo doi au venit și după noi, s-au apropiat un pic, dar nu ne-au făcut nimic. Acum mă întrebam dacă ne-ar fi lătrat dacă am fi fost doar noi, fără câini. Dar probabil nu vom afla niciodată.

Când am văzut, în sfârșit, biserica ortodoxă, unde știam că se termină traseul nostru (acolo este și o săgeată indicator) am răsuflat ușurată. Adevărul este că, dincolo de toată nebunia asta de traseu, cu emoții și tot tacâmul, eu am suferit toată ziua din cauza bocancilor, care se pare că nu se potrivesc piciorului meu, oricât mi-aș dori asta. Abia am ajuns la final, iar primul lucru pe care l-am făcut la mașină a fost să mă descalț (între biserica ortodoxă și poarta Castelului Mikes, unde lăsasem mașina, sunt doar 50 de metri).

Dar credeți c-a fost așa ușor? Aș! În timp ce labradorul negru s-a reunit în sat cu alți câini, prieteni de-ai lui, și au început să se joace, ignorându-ne aproape complet, cel maro a rămas cu noi și efectiv nu mă lăsa să mă așez pe scaun, că se urca pe mine. Eu oricum aveam deja o mulțime de urme de noroi pe haine, dar totuși nu voiam să mă facă din cap până în picioare :)))

A trebuit să-l rog pe Adi să-i dea de mâncare și să o țină un pic departe de mașină, ca să mă pot schimba, că altfel nu aveam nicio șansă.

M-a istovit un pic tura asta, și mi-a dat un pic șoc la inimă, dar a fost ceva minunat de care o să-mi aduc aminte toată viața.

Jos în sat am realizat că nu mai suntem așa siguri că acești câini scumpi țin de Castelul Mikes și aparțin de cineva care are grijă de ei, astfel că m-am îngrijorat un pic. Păreau așa… ai nimănui, ai satului… A doua zi am trimis email cu poze cu ei la centrul de informare din Zăbala, întrebând de soarta lor, dar nu am primit răspuns, din păcate. Așa că, vă rog, dacă cumva citiți acest jurnal și știți ceva de ei sau ajungeți acolo și îi întâlniți, întrebați vă rog în zonă dacă sunt ai cuiva și spuneți-mi și mie. Mă gândesc adesea la ei și sper să fie bine :)

Later edit: am aflat ulterior că sunt ai castelului, exact cum am bănuit de la început! Sunt extrem de bucuroasă!!!

Noi am încheiat ziua cu o masă bună în Covasna (am reușit, în toată pandemia asta, să găsim relativ rapid ceva deschis și ok), după care am luat drumul spre casă, bucuroși că am avut 2 zile așa frumoase, pline de locuri noi, urme de urs și lup și, nu în ultimul rând, acești 2 căței frumoși care ne-au intrat pe viață la suflet.

Mai multe despre întreaga excursie de 2 zile în Munții Brețcu poți citi aici. Mulțumesc de vizită, te mai aștept! :)


PS. Toate informațiile utile despre traseu se găsesc mai jos :)

RĂMÂI MEREU ÎN LEGĂTURĂ CU NATURA

Dacă ți-a plăcut povestea, te invit să te abonezi la newsletterul Natural și vei primi inspirație și resurse exclusive pe care le trimit doar abonaților.

LOGISTICA TRASEULUI

  • Localizare: Munții Brețcu, jud. Covasna
  • Tură: 1 zi
  • Tip activitate: drumeție
  • Tip traseu: marcat
  • Formă traseu: circuit
  • Dificultate: MEDIE
  • Distanța: 20 km
  • Diferență nivel: +700 m
  • Durata*: 6h30
  • Altitudine min.: 580 m (Zăbala)
  • Altitudine max.: 1250 m (sub Vf. Tistobic)

CUM AJUNGI

Cu mașina
Cu autocarul
Cu trenul

Traseul începe din fața porții domeniului Castelul Mikes. Mașina se poate lăsa acolo.

Alternativ, se poate ajunge cu tren direct din Brașov până la Halta Zăbala, iar de acolo mai sunt de mers 2,7 km pe jos până în satul Zăbala.

De asemenea există curse între Covasna și Târgu Secuiesc care opresc în Zăbala (atenție că majoritatea nu merg în weekend).

TIMPI INTERMEDIARI

Zăbala – Poiana cu observator: 1h45

Poiana cu observator – zona Vf. Tistobic (indicator): 1h40

Zona Vf. Tistobic (indicator) – Indicator după Vf. Buceac: 30min

Indicator după Vf. Buceac – Zăbala: 2h (la fața locului scrie 1h30 pe indicator)


*Duratele de mai sus sunt cele făcute de noi. În funcție de ritmul fiecăruia, traseul ar putea dura mai mult sau mai puțin.
* Durata totală include și pauzele.

PLUSURI

  • Zonă liniștită
  • Pădure frumoasă, predominant de conifere, deci mult verde tot anul

MINUSURI

  • Majoritatea traseului este prin pădure, fără priveliști spectaculoase.

MAI MULTE INFORMAȚII

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe e‑mail lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei