Lacul Oașa văzut de sus – traseu pe Muntele Fetița

Chiar și dinspre Luncile Prigoanei există două variante. Ori pornești chiar de la intrarea (dinspre sud), ori de lângă Tabăra sportivă (dinspre vest). Ambele porțiuni sunt marcate cu cruce roșie.

Noi am mers pe prima variantă din pură întâmplare, dar Doamne ce bine am nimerit!

Inițial, căutând loc de campare pentru mai târziu, am ajuns în partea vestică, lângă Tabăra sportivă, unde este și un indicator. De acolo pornește un traseu ce coboară spre Mânăstirea Oașa, și pe acela am avut de gând să pornim inițial spre Muntele Fetița. Dar, negăsind loc de campare acolo, ne-am întors la intrarea în Luncile Prigoanei și am pornit de acolo. Traseul pornește chiar de la Șureanu Sport Center, un centru de închirieri.

În zonă sunt mai multe clădiri în construcție, dar apare și marcajul nostru, cruce roșie. La prima casă bălăurim un pic, pentru că nu ne dăm seama că poteca o ia chiar pe lângă gard, dar revenim rapid pe calea corectă.

Ce m-a uimit super tare, în modul cel mai plăcut posibil, este că imediat ce am pășit un pic în dreapta casei respective, am și intrat în sălbăticie. O pădure verde, super frumoasă, care m-a făcut să uit instant că la realmente câțiva pași în spate este o civilizație care n-are nicio treabă cu naturalul.

Și-apoi a început adevărata nebunie. Poteca se afundă în pădure într-o clipă și, oriunde te uiți, pământul este plin de mușchi verde. Singura dovadă a trecerii omului pe acolo este poteca cea îngustă care își face loc șerpuind prin acest loc de poveste.

Avansez fascinată și fac poze la fiecare pas, parcă nevenindu-mi a crede ce comori de ascundeau aici și eu habar nu aveam. Din loc în loc apar niște insule de mușchi verde deschis peste mușchiul verde ce acoperă tot pământul. Arată incredibil, ca și cum ar fi niște mici perne pe care dorm animăluțele pădurii. Parcă-mi și imaginez o veveriță trăgând un pui de somn acolo :))))

Traseul urcă foarte lin până când iese în celălalt traseu, cel care vine dinspre Tabără. Acest loc este marcat pe unele hărți cu denumirea Crucea Fetiței. Traseul întâlnit are o potecă mult mai lată, un drumeag chiar, și abia atunci mi-am dat seama ce tare am fi greșit dacă am fi venit pe acela. Am fi ratat frumusețe de pădure și insule de mușchi!

Până aici traseul a fost ușor, aproape plat în prima parte, și cred că este ideal pentru familiile cu copii mici.

Mai departe noi facem dreapta în direcția Mănăstirea Oașa și, nu după mult timp, căutăm să virăm stânga pentru a urca spre vârful Muntelui Fetița, în căutarea locului de belvedere.

Găsim la un moment dat o urmă de drumeag ce urcă la stânga și încercăm pe acolo. De aici mai departe traseul nu mai este marcat. La început pare ok, apoi vegetația devine mare, e clar că n-a mai trecut nimeni pe aici de mult.

Curând ajungem să vedem Lacul Oașa jos în vale, iar noi continuăm la deal pe panta care devine din ce în ce mai abruptă.

Întâlnim cărări mai bătute, încercăm să mergem pe ceea ce e mai evident, dar belvederea din spate nu prea seamănă că ce știam eu că trebuie să fie.

Părem că mai degrabă ne depărtăm spre stânga, iar noi de fapt trebuie să urcăm spre dreapta. Niște zmeură îmi distrage pentru moment privirea și le culeg. Fac o poză înainte să le bag în gură și rămân blocată. Asta e CEA mai bună zmeură pe care am mâncat-o vreodată! Nu știu  cum să explic, dar aveau un gust parfumat. Adică nu doar că miroseam acest parfum, dar l-am și gustat. Așa ceva n-am mai simțit niciodată!

Cu chiu cu vai dovedim până la urmă panta abruptă și după 40 de minute de urcat susținut ajungem în vârf, unde găsim un mic releu de telefonie. Continuăm pe micul platou de pe vârf și dăm și de un fel de cabană. Este privată, desigur, și pare a avea o vedere fantastică spre lac. Dar locul de belvedere căutat… ia-l de unde nu-i.

Imediat sub vârf, în direcția lacului, sunt câteva rânduri de copaci care blochează priveliștea, deci clar nu este nici aici.

Descoperim că la cabană se ajunge pe un fel de drum forestier ce probabil urcă de la mănăstire și, analizând harta, mă gândesc să mergem un pic pe el, poate iese la un luminiș.

Dar degeaba. După câteva minute ne dăm seama că coborâm aiurea, în direcția greșită. Pădurea nu pare să se termine sub nicio formă. Ne întoarcem, deja suntem un pic nervoși că acuș, acuș apune soarele și noi pierdem timp umblând aiurea. Dar, ce să-i faci, așa-i când mergi în explorare, fără indicații :)

Înapoi la cabană, mă mai uit o dată pe hartă și îmi pare că trebuie să coborâm direct sub ea. Nu apare nicio potecă, dar destul de aproape sunt niște copaci căzuți, deci ar fi ascunsă chiar dacă ar fi.

Încercăm așa, trecem de copaci, și deja bănuiala îmi este confirmată. O urmă firavă de potecă pare că se vede din loc în loc și în scurt timp îmi dau seama că în sfârșit suntem pe drumul cel bun. Copacii se răresc imediat și, după o foarte scurtă coborâre, ieșim la o piatră de pe care vedem în sfârșit priveliștea căutată. Am găsiiiit!!!! Yuhuuu!

Eu fac câteva poze, Adi un zbor cu drona. Mă odihnesc pe o piatră și admir peisajul. Ce liniște și frumos e totul!

Chiar dacă cerul e înnorat și nu așa spectaculos cum mi-aș fi dorit, sunt foarte fericită că am reușit să găsim locul și să ajungem aici. Azi dimineață eram în București, acum aici. Chiar a meritat drumul lung.

După ce ne clătim suficient ochii cu această minune de loc, pornim înapoi. Neștiind exact unde avem să punem cortul, am decis să nu stăm sus până la apus, ca să nu trebuiască să-l punem pe întuneric. Oricum a fost super frumos și așa.

Urcăm înapoi doar un pic și apoi virăm stânga pe un drumeag. Sperăm ca acesta să ne ducă înapoi la pădurea fermecată pe un traseu mai ok decât cel pe care am urcat, ceea ce a și fost adevărat.

Până la urmă, când am venit încoace, tot ce ar fi trebuit să facem era să virăm a doua la stânga, nu prima. Eh, dar totul pare mai logic și mai ușor de înțeles odată ce ai ajuns acolo sus și ai avut o privire de ansamblu asupra locurilor.

Pe măsură ce coborâm, acest drumeag se transformă în unul cam incomod, cu bolovani mari, dar la un moment dat îmi dau seama că pe partea lui stângă merge paralel o potecuță, și o iau pe acolo. Altă viață! Ceva de vis! Coborârea a mers foarte bine și am ajuns înapoi la pădurea fermecată destul de repede. Acum am găsit-o un pic mai întunecată, dar tot am mai făcut câteva poze amintire. Tare m-a fascinat acest traseu!

Mai multe despre întreaga excursie de 2 zile în Munții Șureanu poți citi aici. Mulțumesc de vizită, te mai aștept! :)

PS. Toate informațiile utile despre traseu se găsesc mai jos :)