M. Făgăraș – Traseu circuit Piscu Negru <> Vf. Negoiu

Scris de | Alexandra

Traseu: Piscu Negru – Lacul Călțun – Strunga Doamnei – Vf. Negoiu – Căldarea Berbecilor – Șeuța Lespezilor – Piscu Negru


În sfârșit e liniște și nu se aude mai nimic afară. E marți dimineață, un pic trecut de ora 4. Opresc alarma și, cu un pic de voință, reușesc să mă dau jos din pat. În câteva ore vom fi pe munte. Ce bucurie!

Ne pregătim cât de repede putem, luăm din frigider sanvișurile atent pregătite de cu seara și ieșim în liniștea dimineții. În timp ce facem cei câțiva pași până la mașină, o cioară sparge liniștea întunericului, când aproape toată lumea doarme. Parcă zici că s-a speriat de noi. În realitate, în ultima vreme păsările din cartier mi se pare că și-au cam făcut de cap. De dimineață la prima oră încep să facă o gălăgie de numa-numa. O coțofană aproape m-a terorizat acum câteva săptămâni, nu știu ce-o fi avut, iar în rest pescărușii fac mare tam-tam. Ori au ceva în perioada asta, ori încep eu să fiu din ce în ce mai sensibilă. Orașul ăsta nebun mi se pare mai zgomotos pe zi ce trece. Cred că e doar de la mine, de fapt. Dar adevărul e că pare un șoc destul de mare, mai ales după perioada izolării când tare liniște și bine a fost. În curând dragul meu București… în curând te voi părăsi. Adevărul e că nu mi-ai fost niciodată prea drag, e doar o figură de stil…

După câteva ore de condus suntem la Piscu Negru. Deși am mai fost aici de multe ori, și vara și iarna, e prima dată când pornim spre dreapta, și nu stânga, spre Lespezi.

Pentru astăzi am planificat un circuit cu urcare până la Lacul Călțun și coborâre pe Valea Pârâului Lespezi. La auzul planului, Adi mă întreabă: păi și dacă tot ajungem până acolo, nu urcăm și pe Negoiu?

Recunosc că de multă vreme vârfurile nu mai înseamnă mare lucru pentru mine, mai ales că am fost deja pe Negoiu de două ori. Zic… da… am putea, dar nu e tocmai așa… la o aruncătură de băț. Din Strunga Doamnei mai facem aproape o oră până pe Negoiu, apoi mai trebuie pus cât stăm pe vârf și drumul înapoi, și se cam adaugă în total vreo 2 ore.

Ne hotărâm că vom decide la fața locului în funcție de cum stăm cu timpul și dacă este vizibilitate. Că n-ar avea niciun sens să urcăm dacă totul e în ceață.

Zis și făcut. Pornim în traseul marcat cu triunghi albastru și, chiar după ce se termină ultimele clădiri de la Piscu Negru, remarcăm un loc micuț de campare privat cu 20 de lei / cort / noapte. Hmmmm, am putea campa aici la întoarcere. Pare ok. Și-apăi câți urși pot veni peste noi? :))))

Tot acolo am văzut o cazare ce arăta superb de afară, se numește La insule. Doamne ce mi-ar plăcea să stau acolo.

Apoi urmează un mic urcuș, după care traseul se transformă într-un basm, atâta de frumos e! O casă părăsită ne întâmpină pe stânga, singurul element antropic din zonă.

Totul e verde și minunat, un pod micuț de lemn ne facilitează traversarea unui pârâu, după care intrăm pe o vale plată superbă, care imediat mă face să-mi doresc să revenim aici într-o zi cu hamacul și să lenevim toată ziua. Ok, măcar jumate de zi :) E un loc absolut perfect, un colț de rai, numai bun și pentru campare, și pentru familii cu copii, mai ales că este atât de aproape de asfalt. Iubitorii de natură ce vor să-și inițieze copilașii în drumeția montană cred că ar găsi perfect acest loc.

Pe aici apare în urma noastră și un bărbat singur. Eu mă opresc să fac niște poze și trece de noi, salutându-ne în engleză. Mereu o bucurie să vedem străini care vizitează România, mai ales munții, una dintre cele mai mari bogății ale noastre.

Este doar în tricou și pantaloni scurți, iar în spate are un săculeț din acela cu dublu șnur pe post de bretele, așa că ne gândim că doar se plimbă un pic prin zonă.

Nu mică ne-a fost mirarea când l-am văzut tot traseul urcând înaintea noastră, și a ajuns până la urmă tocmai până la Călțun. Mă gândesc că probabil n-a putut să se abțină la cât de frumos era.

Traseul a fost tare frumos și, pe măsură ce am avut de urcat fiecare prag glaciar, nu m-am plictisit deloc, fiind o vale tare deosebită, cu cascade peste tot, ne-am simțit de parcă ne-am teleportat în Norvegia. Unde mai pui că de la jumătate încolo a fost și plină ochi de afine și, deși muream de cald prin tufele acelea unde n-ai niciun fel de umbră, n-am putut să mă abțin și m-am oprit de mai multe ori ca să mă înfrupt.

Să mănânci fructe de pădure direct de la sursă mi se pare una dintre cele mai mari bucurii ale mersului pe munte. Mi-aduce aminte de copilărie, când mă urcam în copacii de pe lângă bloc să mănânc corcodușe, sau în pomii de la țară pentru cireșe.

Faptul că am găsit așa plin de afine mi-a dat de înțeles că nu prea umblă ursul pe-aici, deși cred că e doar o iluzie :))) Cred că umblă peste tot. Dar e bine uneori să te păcălești singur că nu vei da nas în nas cu moș martin :)))

Aproape tot urcușul am suferit de căldură și mereu ne rugam spre cer să vină niște nori să acopere soarele măcar un pic, dar nu ne ascultau decât rareori. Alte dăți ne rugăm să fie soare… Cine să ne mai înțeleagă? :))))

Abia așteptasem să pot pleca pe munte 2 zile legate. De două luni lucrasem aproape non stop la Ghidul Începătorului și, ajungând cu el pe ultima sută de metri, simțeam nevoia să mă detașez un pic, să îmi pot limpezi mintea. Dar de unde. Fiind pe munte, mereu îmi veneau idei noi de completări și treceam prin minte lista de to-do care părea că se lungește în loc să se scurteze, și cum eram eu așa cum mintea la ghid, la un moment dat îmi dau seama că nu îl mai văd pe Adi, care era doar un pic înaintea mea mai devreme. De fapt, sunt singură. Mă uit un pic în sus, mă uit în jos, nu văd nici marcajul, nici pe el. Dar sunt pe o potecă foarte clară. Hmmm. Scot aplicația (cea veche Munții Noștri), îmi dau seama că e complet inutilă pentru Făgăraș, pentru că e urcată harta cea mare, care e la scara 1:75000, ceea ce înseamnă că localizarea se face cu o acuratețe praf.

Nu mă mai sinchisesc să deschid altă aplicație, îmi dau seama că nu sunt bine, așa că mă întorc, ca la carte, la ultimul marcaj văzut. Ce să crezi? O luasem aiurea la o bifurcație, din neatenție că mă gândeam la ale mele.

Inițial am crezut că mă dusesem pe punct albastru, dar de fapt nu a fost așa. Poteca greșită e ceva nemarcat. Mai sus bifurcația adevărată nu era nici ea bine semnalizată. Atenție mare în această zonă că nu sunt stâlpi în intersecții și o poți lua aiurea destul de ușor.

Aici o luasem eu aiurea spre dreapta. Nici nu văzusem piatra pusă intenționat de cineva ca să te atenționeze să nu o iei așa.

După treaba asta mi-am dat seama că nu prea sunt atentă, așa că mi-am readus gândurile în prezent, la experiență, și m-am concentrat să trăiesc clipa, nu să le las să se ducă aiurea pe unde vor ele. Sunt pe munte cu trupul, trebuie să fiu și cu mintea. De multe ori facem asta și uităm să trăim în prezent și să ne bucurăm de fiecare experiență atunci când se întâmplă ea, chiar și dacă e vorba de a mânca ceva sau a bea un pahar cu apă, darmite când e vorba de un traseu pe munte care este atât de minunat. Mereu ne gândim la ce am făcut, la ce trebuie să facem sau ne facem griji pentru ceva ce s-ar putea întâmpla în viitor, deși poate șansele sunt extrem de mici sau chiar zero.

Muntele m-a ajutat mereu să închid repede acest zgomot când apare și să mă bucur mai autentic de lucrurile simple. E ca un fel de meditație :)

Cu puțin timp înainte de Călțun ne întâlnim cu o familie frumoasă cu 2 băieți, toți echipați bine, care spuneau că au vrut să urce pe Negoiu, venind de la Bâlea, dar traseul de creastă a fost cam greu și de la Călțun au hotărât să coboare la Piscu Negru și de acolo să încerce să găsească o mașină care să-i ducă sus la a lor. I-am îndrumat pe traseul pe care m-am întors eu la Bâlea în 2010, adică pe la tunel, și le-am explicat cum să o ia, cu mențiunea că și acolo este la final o urcare care va fi obositoare. Au preferat varianta aceasta decât cea spre Piscul negru, că nu e o perioadă tocmai bună de făcut autostopul, și m-am bucurat că i-am putut ajuta. Păreau niște oameni tare ok.

Abia atunci au început cețurile să-și facă de cap. Într-un fel ne-am bucurat, pe de altă parte, acuma parcă era un pic prea mult, pentru că norul era coborât peste tot Negoiu, iar la lacul Călțun nu era deloc soare.

Am rămas un pic acolo să facem o mică pauză, eu un pic uimită că n-am mai găsit vechiul refugiu Călțun. Nu știam că a fost dărâmat recent. În 2016 când mai fusesem pe acolo încă era. Mi-a părut așa un pic rău, de parcă s-ar fi pierdut o emblemă, deși era evident că, odată cu venirea celui nou, cel vechi nu prea-și mai avea rostul.

Am petrecut câteva minute pe iarbă, nu fără a mi se duce gândul din nou la Zsolt, care aici și-a petrecut ultimele clipe din viață. Tot traseul m-am gândit la el din când în când, și mi-e greu să nu mă gândesc la cei plecați dintre noi atunci când ajung în zona în care au murit. Mă tulbură mereu accidentele montane, indiferent cum și cui s-au întâmplat. O astfel de pierdere nu are cum să fie ușoară pentru nimeni, și nu aș vrea vreodată să trec prin ceva similar cu cineva drag. Chiar aseară am visat că așteptam un prieten bun să coboare de pe un traseu și nu s-a mai întors pentru că murise. Am resimțit șocul până în măduva spinării, chiar și după ce m-am trezit. Tare tulburător.

Zsolt a murit anul trecut (2019), cel mai probabil de ziua mea (16 august) sau ziua următoare.

Dar să revenim la partea frumoasă a muntelui… Dăm să plecăm de la Călțun nu după mult timp și ne dăm seama că bărbatul ce stătea nu departe de noi era chiar cel de dimineață, doar că acum are o pelerină pe el și nu l-am recunoscut. Îl salutăm și bineînțeles că intrăm în vorbă, bucuroși :) E din Spania și ne spune că e cel mai frumos traseu pe care l-a făcut vreodată. De acolo urmează să se întoarcă înapoi la Piscu Negru. Îi spun că noi ne vom întoarce pe altă variantă, dar e mai abruptă și el zice „nu, nu, că și așa va fi greu cu genunchii mei”. Ne mai spune că nu îi e teama de covid, dar își face griji că va fi pus în carantină la întoarcerea în Spania, fiind venit din România, această țară europeană unde numărul de cazuri crește în loc să scadă :)))) Râsu-plânsu, ce să mai zici.

Ne face plăcere discuția cu el, îi urăm drum bun și numai bine, atât pe traseu cât și până înapoi în Spania. Nu știam noi la acel moment că nu era ultima dată când îl vedeam.

Pornim mai departe urcușul spre Strunga Doamnei și mă bucur că mă simt foarte bine și avansez repejor. Din păcate ceața nu se dă la o parte, ba mai rău acoperă lacul, și sus din Portița Călțunului , deși am sperat la o minune, lacul nu se mai vede deloc. Eh, asta e. Nu le poți avea pe toate :)

Continuăm și facem stânga prin hornuleț și terminăm foarte repede. Hmmm, dar de ce-mi amintesc eu că era mai lung? Cine știe? Atunci când ești la cursă e posibil să ai o perspectivă un pic distorsionată asupra lucrurilor și să rămâi cu niște amintiri ușor deformate. Iar din 2010 clar nu-mi mai aminteam eu exact cum fusese pe aici. Vorba aia… ar trebui să-mi citesc propriul blog ca să-mi aduc aminte :)))

Imediat ce ieșim în strungă și facem dreapta… ce să vezi? Pe partea aceasta muntele este în soare. Yuhuuuu! Ce nebunie! Stăm un moment să ne gândim dacă să mai urcăm pe Negoiu sau nu, că e cam târziu ce-i drept, dar amândoi de fapt deja pornisem într-acolo.

Până pe vârf ne întâlnim cu câțiva omuleți, dintre care doi mă recunosc de pe blog (încă nu m-am obișnuit cu asta și niciodată nu știu cum să reacționez :P) și profit de faptul că încă mă simt în formă și pot să urc relativ repede.

Dar priveliștea mă fură mereu și mă mai opresc din când în când să fac poze. Ceața tot dansează pe deasupra crestei, urcând mereu dinspre Sibiu, și se revarsă în valuri peste linia crestei.

De pe Vârf, Custura Sărății se vede atât de frumos mângâiată de cețurile albe. Acum se zărește, acum dispare. E ca un miraj, nu te poți uita în altă parte, te hipnotizează.

Un joc similar se petrece și cu Lacul Vidraru, în depărtare:

Adi face un zbor cu drona, eu mănânc un pic, fiecare cu ce-l doare. Nu ne facem poză pe vârf, de data asta prefer să pozez vârful gol, după care pornim înapoi. Haide, la treabă, că mai avem o grămadă de bobinat.

Până înapoi la bifurcația cu banda albastră încercăm să coborâm cât mai repede, că deja e târzior. De acolo căutăm să dibuim traseul pe care vrem să continuăm, care coboară un pic prin Căldarea Berbecilor, după care urcă în Șeuța Lespezilor.

Se vede cam greu, dar se vede. Coborâm un pic și pe urmă traseul se înscrie spre stânga, după care dăm de un ultim urcuș pieptiș. O-oooo! Deja muream iar de cald, noroc că fix înainte de urcuș pică niște apă de pe perete așa de bine încât facem un mic duș natural. Aaaaah, ce bine e! Dau cu apă și pe pantaloni, și peste tot, doar, doar, m-oi răcori un pic.

Urcușul cu pricina, deși ne-am așteptat la el, este mult mai pieptiș decât mi-am imaginat și se vede pe hartă (din nou harta Făgărașului a fost din acest punct de vedere ușor inutilă, chiar și cea alpină care are scara 35:000, consultată acasă, nu vorbesc de aplicație), rar am mai văzut un traseu marcat atât de abrupt. Noroc că e o porțiune scurtă.

Cu limba de-un cot de căldură, care face orice urcuș mult mai solicitant decât ar fi normal, ieșim într-un final în ultima porțiune aproape plată de potecă ce ne scoate în Șeuța Lespezilor. De aici se vede excelent spre stânga duo-ul Cornul Călțunului – Lespezi în spate, și îmi amintesc de tura din 2014 când am ajuns pe aici (și pe acolo) vara.

Facem o ultimă pauză de masă aici în șa, timp în care Adi vede niște căprițe negre la câțiva pași mai încolo. Eu nu ajung să le văd.

Ne bucurăm că mai avem în față doar o ultimă coborâre, dar știm că până jos vom fi obosiți, căci a fost o zi grea și această vale nu e tocmai una scurtă sau blândă.

Îmi amintesc că în 2014 când am încercat să cobor pe acest traseu, nu am găsit marcajul (bine, nici nu m-am chinuit prea tare) și am continuat spre Șaua Podeanului. Însă acum l-am găsit repede și ușor, și pot să jur că marcajul de pe prima piatră nu era și atunci, trebuie să fie nou. Mai ales că e triunghi roșu, și nu punct roșu, așa cum apare pe hartă. Dar țin minte că am văzut la un moment dat o altă hartă unde era figurat triunghi, așa că nu mă mir foarte tare.

Începem coborârea și, după o primă porțiune un pic abruptă și prost marcată (traseul a fost marcat în urcare se pare), panta se mai moderează un pic (nu mult, dar oricum). Îi dăm la vale un pic pe pilot automat, uimiți de faptul că, deși e deja ora 18, încă este foarte cald. Așa ceva în Făgăraș nu cred c-am mai pățit (nu știam eu încă ce aveam să trăim a doua zi!).

Coborâm prag după prag și la fiecare pare că e ultimul, dar de fapt sunt o mulțime, și valea începe să-mi testeze răbdarea. Zici că nu se mai termină. Și ca să fie totul frumos, intersectăm o turmă de oi (în vale aici sunt mai multe stâne) care fix atunci se strângea dinspre stânga spre dreapta.

Nu vedem niciun câine și nu face niciunul niciun zgomot, dar nu vrem să riscăm, așa că hotărâm să părăsim traseul marcat, care trecea fix prin ele și apoi se înscria pe partea dreaptă a văii, chiar pe la una dintre stâne, și mergem pe partea stângă, tinzând spre o potecă ciobănească pe care am văzut-o încă de sus.

N-a fost chiar cea mai bună idee, pentru că până la ea nu a fost nicio potecă și am călcat de multe ori printre smocuri de iarbă sau în goluri efectiv, ceea ce nu a fost deloc comod, mai ales la finalul unei zile lungi pe munte, dar n-a murit nimeni și într-un final apoteotic am ajuns până la urmă la Stâna Lespezi, bine-cunoscută de toți cei ce urcă pe Lespezi dinspre Piscu Negru, marcând, la urcare, ieșirea în golul alpin. Aici ne-a fost un pic teamă. Știam sigur că sunt câini, dar nu îi vedeam, și nici ei pe noi, ceea ce nu e niciodată bine.

Ne-am apropiat încet, cu grijă, până când l-am zărit pe primul. Ne-a văzut de la distanță, a lătrat de 2 ori, după care s-a pus în fund lângă potecă, așteptându-ne.

Zic, hai să vezi distracție. Pornim spre el încet, și între timp mai apare unul maaaare și alb din dreapta. Dar ce să vezi? Nici n-apuc să îl salut bine (da, eu salut câinii :)))) și imediat ce mă aude începe să dea din coadă. Aaaaaa, din ăla-mi-ești? Păi zi măi așaaa! Imediat încep să-l alint de numa- numa, el dă și mai tare din coadă, vine spre noi, apoi mai vin vreo doi, toți bucurooși de parc-am fi plini de sanvișuri (aiurea, le-am mâncat pe toate) și se dau pe lângă noi cerând scărmănat. Sunt maaaari, albi și frumoși rău. Dacă ar vrea, ne-ar dărâma cu o singură labă. Dar sunt niște inofensivi. Plecăm mai departe cu zâmbetul până la urechi și bucuroși de întâlnirea cu ei. Păcat că nu putem să mai stăm. Aș sta uneori să mă joc ore întregi cu astfel de câini.

Mă pregătesc psihic pentru coborârea prin pădure, care știu că la final de traseu mi se pare cea mai plicticoasă, și chiar funcționează. Timpul trece mult mai repede decât m-am așteptat, și e chiar frumos pe-aici. Mă mir că mai am energie să văd frumosul chiar și-ntr-o pădure relativ banală :D

Ajungem înapoi la Piscu Negru după 11 ore, gândindu-ne că siiiigur traseul de mâine va fi mai ușor decât azi, dat fiind că azi am adăugat și porțiunea până pe Negoiu (da, vezi să nu).

Mă uit la ceas, e ora 20. Chiar și după atâția ani, încă sunt fascinată cum parcă acuș era 4 dimineața și ne trezeam în București, și acum, la final de zi, suntem la munte, după o tură lungă. Până seara se uită drumul cu mașina, am impresia uneori că ne teleportăm în creierul munților.

Așa de obosiți cum suntem, dar mai ales transpirați, deja ne hotărâsem de ceva vreme că îl dăm încolo de cort, ne căutăm cazare pentru noaptea asta :)))) Numai gândul la un duș fierbinte ne făcea să uităm de toate și să visăm la cât de curați vom fi după.

Decidem să mergem la Pensiunea Piscu Negru, unde mai dormisem și mai mâncasem, și să comandam 2 cefe cu cartofi prăjiți și o cameră. Toate pe aceeași notă :))))

La terasă pe cine crezi că găsim? Pe prietenul nostru spaniol. Aaaa, ma’ frend! So happy to see you again! Ne zice că el stă la Dara, un pic mai încolo, și că ar avea camere duble. Întrebăm aici totuși, dar refuzăm când ne spune că este 140 de lei. Suntem foarte înțelegători cu proprietarii de pensiuni care au avut și încă mai au enorm de suferit din cauza pandemiei și o să tot aibă, dar nu suntem totuși dispuși să dăm așa mult, mai ales că mai mult de 20 de lei nu ne-ar fi costat o noapte la cort. Mai încercăm și la Miorița, unde am stat în 2016, și acolo ne întâmpină cineva cu foaaaarte puțin chef (ca să fiu drăguță), și ne spune că e 150 lei. Okeeeey… se pare că toată lumea a mărit prețurile considerabil de ultima dată când am stat aici.

N-avem de ales și mergem să căutăm Dara, unde prietenul nostru ne spusese că prețul e ok, dar baia e comună. No, asta e… dacă nu prea aveam de ales…

Acolo găsim o doamnă foarte cum se cade, ne arată o cameră, totul super ok, pat mare și curat.. aia-i! Nu e cea mai modernă baie sau pensiune, dar pentru o noapte e acceptabil. 120. Sold! (Ce-i drept cam mult și 120 pentru o cameră cu baie comună, dar na… ce poți să mai spui, măcar am găsit).

Ne întoarcem la terasă unde mâncăm ce tocmai comandasem cu 20 de minute înainte, timp în care sporovăim cu spaniolul nostru peste o masă distanță, ca să nu stăm nas în nas. Better safe than sorry.

Îi spun că am primit fix camera de lângă el și că împărțim aceeași terasă. În timp ce mâncam, telefonul începe brusc să urle ca la nebuni. Ah, e iar o alarmă de urs în zonă. Mă uit, ba chiar 4: o ursoaică cu trei pui. TREI. Gulp! Și în iunie când am fost pe aici mi-a sunat alarma când am deschis telefonul pe Piciorul Caprei. Probabil mi-ar suna alarme într-o veselie toată ziua dacă nu aș avea telefonul pe avion mereu, că urși în zona Vidraru deja sunt ca niște câini. Nu știu cum trăiesc localnicii cu atâtea alarme. Aș înnebuni să-mi facă zilnic telefonul așa. Oricum, mare păcat cu situația asta…

Îi explicăm spaniolului alarma de pe telefon și abia după câteva minute înțelege despre ce animal e vorba. Nu știe engleză prea bine și inițial a crezut că e vorba de păsări și nu știa ce poate fi așa periculos la o pasăre. Nici eu nu știu spaniolă mai deloc, așa că… ce să-i faci.

Dar povestim vrute și nevrute, îl întrebăm pe unde a fost și pe unde mai vrea să se ducă, îi mai recomandăm una alta, după care mergem la duș și… sooooomn! Mama mia, ce bună e apa caldă!!! Simt cum se gudură fiecare mușchi când trece apa peste el. Și apoi… buf în pat. Doamne ce pat buuuuun! Apa caldă și salteaua – două invenții extrem de importante.

Va urma.

PS. Toate informațiile utile despre traseu se găsesc mai jos :)

RĂMÂI MEREU ÎN LEGĂTURĂ CU NATURA

Dacă ți-a plăcut povestea, te invit să te abonezi la newsletterul Natural și vei primi inspirație și resurse exclusive pe care le trimit doar abonaților.

LOGISTICA TRASEULUI

  • Localizare: Munții Făgăraș
  • Tip activitate: drumeție + scrambling
  • Tip traseu: marcat
  • Formă traseu: circuit
  • Tură: 1 zi
  • Dificultate: MARE
  • Distanța: 16 km
  • Diferență nivel: +1570 m
  • Durata*: 11 h
  • Altitudine min.: 1200 m (Piscu Negru)
  • Altitudine max.: 2535 m (Vf. Negoiu)
  • Refugii pe traseu: Refugiul Călțun



CUM AJUNGI

  • Cu mașina personală

Traseul începe de la Piscu Negru, din fața pensiunilor. Mașina se poate lăsa chiar acolo sau, un pic în urmă, unde există o parcare mari mare, dar neasfaltată.

CÂND SĂ MERGI

Cea mai bună perioadă ar fi luna iulie/august.

SEZONALITATE

Traseul nu poate fi parcurs în siguranță decât în lipsa zăpezii.

STARE MARCAJ

Traseul este marcat pe tot parcursul, însă pe anumite porțiuni (mai puțin banda roșie) este destul de rar sau nu foarte bine marcat. Pe ceață pot apărea probleme de orientare, mai ales pentru că majoritatea bifurcațiilor nu sunt prevăzute cu stâlpi indicatori.

ATENȚIE: din Șeuța Lespezilor este triunghi roșu, nu punct roșu cum apare pe hărți.

SURSE APĂ

Pe traseu nu sunt amenajate izvoare, dar există mai multe surse de apă potabilă pe traseul de urcare (Piscu Negru -> Lacul Călțun) și o sursă de apă în Căldarea Berbecilor, pe bandă albastră. Ia apă de sub Lacul Călțun, înainte de a ajunge la el. În Valea Pârâului Lespezi fiind multe stâne, nu aș bea apă de la sursele de apă întâlnite pe acolo.

PORȚIUNI EXPUSE/TEHNICE

Da. Strunga Doamnei este o porțiune de scrambling, echipată cu lanțuri, Dificultatea ei este medie. Restul traseului nu prezintă porțiuni tehnice.

TIMPI INTERMEDIARI

Piscu Negru ↗ Lacul Călțun: 3h30*

Lacul Călțun ↗ Strunga Doamnei: 1h*

Strunga Doamnei ↗ Vf. Negoiu: 1h*

Vf. Negoiu ↘ Căldarea Berbecilor ↗ Șeuța Lespezilor: 1h30*

Șeuța Lespezilor ↘ Piscu Negru: 2h30*


*Duratele de mai sus sunt cele făcute de noi. În funcție de ritmul fiecăruia, traseul ar putea dura mai mult sau mai puțin.
* Durata totală include și pauzele.

ECHIPAMENT MONTAN

  • Rucsac mic
  • Încălțăminte munte
  • Tricou sport
  • Pantaloni drumeție/colanți
  • Bluză polar
  • Pufoaică subțire
  • Geacă de ploaie
  • Husă de ploaie pt rucsac
  • Șosete drumeție
  • Bețe trekking
  • Frontală + baterii rezervă

ALTELE

  • Mănuși subțiri
  • Buff
  • Ochelari soare
  • Recipiente apă
  • Mâncare
  • Cremă soare SPF 50
  • Balsam buze (de preferință cu SPF)
  • Folie supraviețuire
  • Trusă medicală + prim ajutor

PLUSURI

  • Traseu spectaculos
  • Peisaje alpine
  • Vârful Negoiu
  • Lac glaciar
  • Plin de afine pe urcare

MINUSURI

  • Vara poate fi aglomerat în weekend pe porțiunea Lacul Călțun – Vârful Negoiu.
  • Circuitul are spre final o ultimă urcare care poate fi obositoare.
  • Coborârea din Șeuța Lespezilor este destul de prost marcată, mai ales la început.

VREMEA

Verifică direct prognoza meteo pentru Vârful Negoiu:
Meteoblue.com
Viewweather.com
Mountain-forecast.com

CAZARE

Noi am dormit la Pensiunea Dara, dar nu e tocmai cea mai bună variantă. Există mai multe pensiuni acolo, dar Recomand însă rezervare pe booking, sunt acolo câteva variante de cazare foarte faine.

MASĂ

Noi am mâncat la Pensiunea Piscu Negru, dar mâncarea nu ne-a plăcut. Alături sepoate mânca la Hotel Siesta (nu știm cum e) și în zonă se poate încerca la Hotel Piscu Negru (vis-a-vis de șosea) sau, un pic mai departe, la Conacul Ursului sau Cabana Hotel Capra.

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe e–mail lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Alexandra, datorita frumoaselor tale descrieri am fost anul trecut pe Vf. Negoiu (Balea – Vf. Laitel – Lacul Caltun – Strunga Doamnei – Vf. Negoiu si inapoi pe acelasi traseu). M-ai Incurajat si mi-a iesit desi la intoarcere am avut cateva momente de epuizare (mai ales la urcusul inapoi pe Laitel). La ai mei peste 50 de ani a fost o experienta minunata. Iti multumesc ca ne dai detalii importante de care sa tinem cont…. Inca nu m-am incumetat sa merg pe Moldoveanu; am ajuns numai pana la Fereastra Zmeilor; oricum a fost zi ploioasa si am plecat tarziu de la Balea. Dar a fost fain si pana acolo. Mi-as dori tare mult sa ajung si pe Moldoveanu (as fi mers chiar anul acesta dar numai cu ramanere peste noapte la Podragu si nu stiu daca acum, cu Covid-ul asta se poate ramane acolo, daca e deschis … ). Nu am fost pe traseul descris de tine aici dar fiind prin padure, eu chiar as fi stresata sa nu ma intalnesc cu Mos Martin. Citesc adesea ce scrii si am facut multe dintre traseele povestite de tine aici. Multumesc!

    Răspunde
    • Multumesc din suflet, Nori! Esti minunatata! Felicitari pentru trasee! La cat mai multe iti doresc!
      Ma bucur enorm ca am putut fi de ajutor si sarumana ca mi-ai scris!
      Poti merge la Podragu, am fost eu pe acolo acum 3 saptamani si era deschis, se poate sta peste noapte.
      Toate cele bune iti doresc! :)

      Răspunde
  2. Esti extraordinara,ma bucur ca ai rabdare si descrii asa frumos traseul si muntii nostrii unici ..Nu locuiesc în țară, momentan ,însă imi doresc sa merg si sa incerc mai multe trasee cu tine eventual ,daca as putea ….Sunt născută la munte ,în apropiere de M .Piatra Craiului ,dar nu stiu iubesc mult natura .muntele in primul rand ,dar și marea si delta..
    Multumesc pentru postare,superb..

    Răspunde

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei