Circuitul Capra – Podragu: tură de 1 zi pe și sub creastă

La final ne ajunge din urmă un tânăr care se mișcă foarte repede. Abia când ajunge la noi ne dăm seama că e alergător. Ne spune că face creasta, vine de la Cabana Negoiu și vrea să ajungă azi la Plaiul Foii. Îi dorim mult succes și ne bucurăm de întâlnire. Mi-e tare milă de el că a nimerit o zi atât de caldă. E doar ora 10 și căldura este insuportabilă.

Pe măsură ce mergem mai departe spre Monumentul Nerlinger simt că mă topesc. E prima dată când prind așa caniculă în Făgăraș și nu credeam că voi trăi așa ceva. Pe cer nu e niciun pic de nor, măcar unul amărât, o dâră, un punct, ceva… Numai albastru cât cuprinde. Vânt nu există deloc.

Înainte de o scurtă urcare (ce a părut foarte lungă) până am ieșit la Monumentul Nerlinger, întâlnim 2 tineri care veneau din sens opus. Primul dintre ei mă recunoaște de pe blog, ca ulterior peste câteva zile să descoperim pe Facebook că suntem oarecum înrudiți. Este Cristi, un verișor primar de-al Irinei (verișoara mea). Ce mică-i lumea! :)

Odată ieșiți în creastă fac o poză spre Lacul Buda și am senzația că și aparatul moare de cald. Începem să credem că nu a fost tocmai cea mai bună idee să pornim în tura de azi. După ziua de ieri chiar m-am gândit un moment să renunțăm, pentru că văzusem prognoza și arata chiar mai bine decât ieri, plus deloc vânt. Dar nu m-a lăsat inima să plecăm spre casă dacă tot eram acolo.

Înaintez destul de lent din cauza căldurii și la Paru de Fier îmi dau seama că, dacă nu mă opresc un pic să-mi reglez temperatura, nu văd cum aș putea urca pe Mircii.

Pe acolo nu prea ai unde să faci pauză, iar de găsit un petic de umbră nu se pune problema, dar ne dăm un pic în afara potecii în Șaua Vârtopului și ne așezăm pe iarbă cu spatele la soare. Din fericire, în câteva minute strategia dă roade și deja mă simt mai bine, mai ales că apare și un vânticel foarte slab care îmi ușurează viața. Mâncăm un pic și apoi mă întind câteva minute pe iarbă cu geaca peste cap, și stau așa până simt că nu mai iau foc. E tare parșiva canicula asta, te poți duce rapid spre hipertermie, și nu e deloc amuzant. De regulă pe munte trebuie să ne ferim de hipotermie, foarte puțini vorbesc despre hipertermie, pentru că e mai rară, însă este la fel de periculoasă și poate duce la deces la fel de repede.

La plecare ne udăm din nou cu apă pe corp ca să ne răcorim (mai ales la ceafă). Îmi dau peste tot, chiar și pe pantaloni, pentru că oricum se usucă foarte repede. Apoi ne mai dăm o dată cu cremă de soare, proces pe care aveam să-l repetăm de încă 2-3 ori până la finele zilei.

Doar în felul ăsta reușim să dovedim urcarea pe Vf. Mircii, care e destul de solicitantă oricum, darmite pe caniculă. Mi-amintesc că tare bine a fost în 2010 când aici am prins ceață și nu vedeam cât mai e până pe vârf. Uneori e mai bine să n-ai vizibilitate, parcă merge mai ușor o urcare abruptă ca aceasta, sau cea de pe Viștea, pe care tot pe ceață am urcat-o atunci și nu mi s-a părut așa de grea precum e descrisă în general. Mintea umană e ceva foarte special :)

Pe Mircii mai facem o mică pauză ca să facă Adi un zbor cu drona, în timp ce eu mă bucur de priveliști, chiar dacă pe cer tot nu e niciun nor. Apoi începem coborârea spre Lacul Podu Giurgiului, pe care mi-o aminteam bine din 2010. Prima porțiune e un pic mai abruptă și mă ajută bețele, dar apoi panta se mai domolește nițel și îmi dau seama că mai mult mă încurcă, așa că le strâng. Am realizat după atâția ani că la coborâri, cu excepția celor extrem de abrupte, bețele mai degrabă mă încetinesc și mă limitează decât să mă ajute. Fără ele pot coborî mult mai repede, mai elastic și mai natural, nu ca și cum aș avea cârje.

La Podu Giurgiului găsim câteva limbi de zăpadă încă, una mare acoperă vărsarea Izvorului Podu Giurgiului din lac și o bucățică plutește sfidător pe apă, total nepăsătoare. Îmi și imaginez că ne spune, „pfff, și ce dacă-i aproape august?”.

La lac mai facem o rundă de răcorire pentru că deja simțim că luăm foc. Luăm apă din lac cu un recipient și ne spălăm pe uscat (nu ne spălăm direct în lac pentru a nu polua apa). Doamne, ce bine e! Păcat că efectul nu durează prea mult, dar fără aceste răcoriri periodice am fi leșinați (la propriu).

Ne dăm INCĂ o dată cu cremă de soare, deși mă dispera acea senzație icky cu care rămân, însă n-avem încotro. Ne motivăm știind că nu mai e mult până în Șaua Podragului și că de-acolo mai avem doar de coborât până la cabană, ca și cum ar fi un fel de Mecca (deși suntem conștienți că acolo e doar jumătatea circuitului și că mai departe avem un traseu poate chiar mai solicitant).

Un pic dincolo de lac poteca intersectează un pârâiaș care izvorăște chiar un pic mai sus, așa că e super safe de băut. Altfel, la lac sunt 2 izvoare, dar unul e sub lac (nu ne-am dus până la el), și altul era pe malul sudic, și nu ne-am dat seama la momentul respectiv. Umplem recipientele de apă de aici și pornim mai departe spre cabană.

Odată ajunși în Șaua Podragului, mă inundă o mare bucurie la priveliștea din vale. Îmi amintesc perfect momentul în care am ajuns prima dată în acest punct acum 10 ani și mi se pare și acum la fel de frumos totul ca atunci.

Adi rămâne în creastă să mai facă o filmare cu drona, în timp ce eu cobor spre cabană în speranța că voi putea comanda ceva de mâncare. Traseul pare scurt de sus, însă are un prag glaciar intermediar de depășit. Primul lăcușor întâlnit mă fascinează cu a lui culoare, după care, mai jos fiind, arunc privirea spre lacul marele Podragu cu al lui mini-lac lipit de malul sud-estic pe care parcă acum îl remarc pentru prima dată. Totul mi se pare fantastic de frumos și fac o mulțime de poze la fiecare pas, mai ales că în sfârșit au apărut de puțin timp și ceva norișori timizi pe cer.

La cabană când ajung realizez că mor de cald, dar nu este niciun petic de umbră unde să mă pot adăposti. Mă simt ca în deșert. Din cauza pandemiei, ușa este închisă, dar se poate comanda pe la geam. Doamna Corina este o drăguță și ne spune că din păcate abia acum face de mâncare, dar ne poate servi cu o supă. Super! Comandăm câte una de fiecare și așteptăm cuminți. Noi nu prea mai avem multă mâncare la noi, dar decât deloc… e bine și așa. Ar trebui să ne țină până la final de circuit.

Traseul până aici a fost așa de obositor din cauza căldurii încât tare aș rămâne peste noapte la cabană. Dacă am fi avut la noi sac de dormit, clar am fi rămas, mai ales că nu m-am plimbat niciodată pe malul lacului Podragu, deși am dormit 2 nopți la cabană în 2010, și tare mi-ar plăcea să stau pe-acolo câteva ore.

Încet, încet, ni se reglează temperatura și ne liniștim, chiar dacă încă e cald. Mănânc supa și cu ochii, mi se pare cea mai bună supă pe care am mâncat-o în viața mea, mmm, yum yum yum! A mers ca unsă!

Între timp, complet pe neașteptate, în spatele nostru începea un spectacol. După mai bine de jumătate de zi de cer complet senin, rugăciunile ne-au fost ascultate și chiar mai mult de-atât. Noi nu cerusem decât câțiva nori care să mai acopere soarele din când în când, dar am primit o adevărată magie de cețuri, probabil ca răsplată pentru tot ce pătimisem până acolo.

Abia acum a început aparatul meu să simtă cu adevărat că e băgat în seamă :) La cabană am mai stat un pic în lateral, la umbră, ca să ne refacem forțele pentru ce urma, după care ne-am luat inima în dinți și am pornit.

Traseul pe care îl aveam în minte mai departe este cel ce trece pe la Lacul Podrăgel. Nu mai fusesem niciodată pe acolo, dar știam foarte bine ce presupune: 3 urcări și 2 coborâri, pentru că traversează 2 căldări glaciare (Căldarea Podrăgelului și Căldarea Vârtopului), ba chiar 3 dacă o punem la socoteală și pe ultima micuță de la final (Căldarea Pietroasă). Sunt căldările superioare ale Văii glaciare Arpașu Mare și știam că aveam de bobinat. În mod normal, fiind un traseu solicitant, ar fi fost ideal să-l fi făcut la dus, nu la întors, adică în prima parte a zilei, însă mi-a fost silă de urcarea pe Mircii la final de zi, și de aceea am ales acest sens de parcurgere.

Însă acum îmi dau seama că am făcut totuși alegerea corectă, pentru că ce am primit pe acest traseu a fost cu adevărat fantastic, și n-am fi avut ocazia să vedem așa ceva dacă l-am fi parcurs dimineață.

Încă de la prima urcare, cea de la Podragu până în Șaua Lacuri de pe Muchia Podragu, cred că mai mult timp am stat întoarsă cu fața spre lac decât cu fața spre urcare. De fiecare dacă când mă opream și întorceam capul, peisajul era altul. Ba era lacul ascuns în ceață, ba cabana, lumina se juca printre nori și fiecare cadru era complet diferit de celelalte.

Sus în șa, spectacolul este maxim. Coama ce se continuă spre Vf. Podragu este cuprinsă de ceață ce pare că sfidează legile fizicii, semănând cu un râu ce curge antigravitațional. Minunile acestea nu contenesc să mă fascineze. Inima pompează de bucurie și îmi vine să chiui de fericire. După arșița pe care am îndurat-o până acum, iată ce minunăție primim în dar!

Îmi iau cu greu la revedere de la căldarea Podragu, în același timp curioasă de ce va urma. Pornim mai departe și coborâm în Căldarea Podrăgelului, eu una nerăbdătoare să văd lacul, dar el nu se arată din prima.

Pe potecă mai întâlnim și câțiva oameni din când în când, dar până la final îi putem număra pe degetele de la o mână (plus vreo 2-3 dacă punem la socoteală și câinii :) Avantajul de a merge pe munte în timpul săptămânii.

Pereții stâncoși ai circului glaciar sunt dezveliți și înveliți de la minut la minut de cețuri, și suntem captivați de spectacolul pe care avem privilegiul să îl vedem. Nici prin cap nu mi-a trecut dimineață că ziua se va transforma în așa ceva.

Jos în vale descopăr uimită o mică tufă de rododendron care încă supraviețuiește. Draga de ea, ce gingașă e!

Apoi începem urcușul spre Șaua Podrăgelului, înainte de care avem parte de încă o surpriză. O căpriță solitară se plimbă chiar pe deasupra potecii. Ca orice altă întâlnire cu animăluțe inofensive și frumoase, inima tresare de bucurie și încerc să o pozez până când dispare din raza noastră. Câteva minute mai târziu… e ca și cum nici n-a fost.

Dar minunile continuă să apară. Din Șaua Podrăgelului ni se arată cel mai frumos Lacul Podrăgel, spectacolul de cețuri fiind în toi, dar nici în direcția opusă peisajul nu se lasă mai prejos.

De acolo pornim în ultima coborâre, iar la finalul ei facem o ultimă pauză scurtă de masă acolo unde poteca intersectează apa. Numai bine că ne mai răcorim un pic, pentru că e încă destul de cald, chiar dacă norii ne-au mai ajutat uneori și au mai și acoperit soarele. Ne apropiem însă spre finalul zilei și cerul se dezgolește iar, temperaturile rămânând în același timp foarte ridicate pentru această altitudine.

Norocul meu e că pe ultima urcare, cu excepția primei porțiuni, am primit umbra mult dorită, că altfel tare greu ar fi fost. Nu că așa ar fi fost ușor, dar măcar n-a trebuit să consum energie în plus urcând prin soare, ca și așa nu prea mai aveam deloc.

La final de urcare ne-au ajuns din urmă 2 oameni care s-au dovedit a fi Ovidiu, cu care vorbisem pe facebook cu ceva timp în urmă, și Attila.

M-am bucurat de întâlnire și de conversația plăcută pe care am avut-o aproape până spre finalul traseului, unde mai pui că am și învățat ceva nou, pentru că Attila este expert in flori și ne-a arătat Căldărușa, o specie de flori absolut fantastică, pe care nu o mai remarcasem până atunci. Se pare că este endemică pentru Meridionali, ceea ce o face cu atât mai specială. Am încercat să o pozez cât de bine am putut pentru a-i scoate în evidență adevărata ei frumusețe, dar evident că n-am reușit mare lucru cu obiectivul meu banal și lumina nefavorabilă, însă pot să spun că este o adevărată bijuterie.

Am continuat pe curba de nivel spre Fereastra Zmeilor, unde am găsit și o mică limbă de zăpadă pe care am traversat-o cu grijă. Din fericire a fost o trecere scurtă și panta nu e foarte mare în acea zonă, astfel că nu a pus mari probleme.

O ultimă urcare scurtă și nu foarte abruptă pe lângă cele 3 de care avusesem parte până acolo ne-a scos în sfârșit la Fereastra Zmeilor (Portița Arpașului), de unde am știut că, practic, greul se încheiase.

Mai departe nu mai aveam decât de coborât ceea ce urcasem dimineață, cu aproape 12 ore în urmă, ceea ce am și făcut, cu o energie de care chiar m-am mirat că am putut da dovadă. Am strâns bețele și am prins un pic aripi, coborând sprinten până la mașină, unde s-a încheiat tura noastră luuungă, dar tare frumoasă. A, și să nu uit. Chiar imediat după Fereastră am văzut în sfârșit și două marmoțele, că le tot auzisem toată ziua peste tot, dar tot ce văzusem până acolo erau scorburi săpate în pământ. Mereu mă amuză să le văd cum aleargă cu fundurile lor pufoase, țopăind pe pietre :)) De-ar ști ele că nu le facem niciun rău!

Acasă am luat patul în primire cam târziu, ceea ce era clar de când am ajuns la mașină, dar asta nu ne-a oprit de la face o pauză la Cabana Capra pentru a mânca, pentru că foamea nu se uită la ceas.

Toate bune până la final, viața-i tare frumoasă când ai parte de munte :)

The end

PS. Toate informațiile utile despre traseu se găsesc mai jos :)