România: M. Vâlcan – Creasta Oslea-Oslița (sept 2019) – 1/2

De câțiva ani gândul îmi zbura la creasta Oslea. De fapt, mai exact creasta Oslea-Oslița, pentru că, acea creastă fotogenică pe care o vedem de “peste drum de Valea Jiului”, din Retezatul mic, cel mai bine de pe Piatra Iorgovanului, este formată din două segmente: o parte mai cunoscută, pe care se desfășoară și Oslea Night Ridge Run, un cunoscut concurs de alergare, și o parte mai sălbatică și neumblată, numită Oslița. Toată creasta este de fapt un tot unitar, ce nu poate fi separat atunci când îl privim, chiar dacă Oslița se distinge clar printr-un caracter mai stâncos față de Oslea. Acesta este și motivul principal pentru care mi-am dorit să fac întreaga creastă, și nu doar Oslea. Mi se părea un traseu-poezie.

Dar ceea ce pe hartă părea o minunăție, în practică era mai greu de atins. În primul rând, deoarece, pentru a-l face, era nevoie de două mașini. Și știm cu toții cât de greu este de multe ori să ne sincronizăm cu alți oameni când vine vorba de mersul pe munte. Trăim, din păcate, niște vremuri și vieți destul de complicate, cu multe responsabilități, multă alergătură, care ne ocupă mult timp și nu ne lasă să avem o viață simplă, mai aproape de natură, și la propriu, și la figurat. E una dintre luptele cele mai aprigi pe care le duc în ultima vreme, din dorința de a mă rupe de acest stil de viață.

Inițial mă gândisem la acest traseu iarna. Este destul de abordabil și lipsit de mari riscuri, în principiu. Dar nu mi-a ieșit. Și acum îmi dau seama că a existat cu siguranță un motiv pentru asta. Pentru că, așa cum orice iubitor de munte responsabil știe, un traseu e bine să îl parcurgem mai întâi vara (sau, în orice caz, în lipsa zăpezii), pentru a-l putea vedea cu ochi de iarnă și a judeca dacă poate fi un traseu sigur și pe zăpadă.

Și, așa cum mi s-a întâmplat cu majoritatea traseelor pe care le-am făcut și care s-au înfăptuit după mult timp de visare (în unele cazuri chiar ani buni), stelele s-au aliniat în sfârșit și pentru acest traseu minunat în septembrie 2019. Și nu doar pentru acesta, ci și pentru un al doilea, despre care voi povesti în jurnalul viitor.

Am pus la cale un plan din acela de hei-rup cu plecare din București vineri după-amiază și am condus tocmai până în Vulcan, unde rezervasem 2 nopți de cazare la o pensiune. Mi-aș fi dorit să fim mai aproape de startul traseului, dar, din păcate, nu am găsit cazare decentă în zona Câmpul lui Neag.

Mai hei-rup decât noi au tras, însă, Cosmin și Aura, care au plecat din Mioveni pe la 2 noaptea și, după un drum de 5 ore, ne-am întâlnit în Vulcan sâmbătă dimineață și am continuat încă o oră, după care au intrat direct în traseu. Ei, ASTA numesc eu hei-rup!

Când am pornit din Vulcan sâmbătă dimineață era încă întuneric. Am început să conducem pe drumul ce-și face loc pe lângă Jiul de vest, trecând prin orașele semi-părăsite Lupeni și Uricani, în care-ți plânge sufletul de tristețe, apoi șerpuind prin cheile strâmte ce însoțesc apa dincolo de Câmpul lui Neag, ajungând la destinație la ora 8 fix.

O mașină am lăsat-o în Cheile Scocului, unde urma să coborâm la final de traseu. Sau cel puțin speram că vom coborî, iar cu a doua am continuat toți patru până un pic dincolo de Câmpușel, după ce se termină asfaltul, chiar la panoul care indică limita județului Hunedoara.

Pe internet nu găsisem mai nimic despre creasta Oslița, nu aveam niciun track GPS pentru acea porțiune, doar câteva indicații dintr-un jurnal vechi de vreo 10 ani și un traseu punctat pe vechea aplicație Munții noștri care părea că urmărește pur și simplu creasta matematică, ceea ce, în teorie, n-ar fi trebuit să fie prea complicat.

În practică, experiența ne arătase de atâtea ori în trecut că socoteala din târg nu se potrivește cu cea de-acasă, încât ne-am imaginat că va fi foarte posibil să ne confruntăm cu probleme de orientare, să avem mult de bălăurit/boschetărit, drept pentru care eram destul de nesiguri că planul nostru măreț avea să ne iasă exact așa cum ne doream.

Nici ca timp nu știam exact cât va dura și, deși ne luasem o rezervă, aveam ceva emoții că ne va prinde întunericul. Am hotărât, așadar, să nu punem foarte multă presiune pe noi și să fim pregătiți ca, dacă pe Vf. Coada Oslei ajungem la o oră prea târzie, să renunțăm la Oslița și să coborâm în vale. Sigur că niciunul dintre noi nu voia asta, dar trebuia să avem un plan B. Întotdeauna e bine să ai un plan B.

Surpriza a făcut că, fiind atât de concentrați pe faptul că era posibil să avem de bălăurit la final de traseu, am uitat un pic de faptul că nici pentru prima porțiune de traseu nu aveam cine știe ce plan. Traseul începe, în mod oficial, din Pasul Jiu-Cerna. Numai că acesta este un pic mai sus de unde am lăsat noi mașina, drumul până acolo nu este asfaltat și nici într-o stare excelentă, și noi nu aveam chef să mergem pe jos pe el până acolo, așa că ne-am gândit să scurtăm prin pădure până să ieșim în el. Aveam chiar vreo 2 track-uri GPS pentru asta, numai că unul dintre ele (cel bun, cred) nu a mers, astfel că ne-am trezit doar cu unul și, ce să vezi, nu părea să ne ducă deloc bine.

Rezultatul a fost o boschetăreală de toată frumusețea :))) Inițial a fost o porțiune foarte scurtă prin pădure, după care am dat într-un soi de drum vechi, de fapt un simplu culoar, și, deși nu eram pe track-ul GPS, am hotărât să-i dăm în sus așa, căci era cea mai bună variantă.

Toate bune și frumoase, hahaha hihihi, știți cum e când sunteți mai mulți pe munte și vă luați cu vorba, mai ales că noi nu ne văzusem de un an, de când fusesem împreună în Spania, în Munții Pirinei, și ne mergea gura mai ceva ca motorul de la avion. Ne-am croit noi drum cât ne-am croit, mai mult după simțul nasului, am ajuns în tot felul de zone frumoase și sălbatice, și, chiar dacă nu era o potecă clară, am reușit să avansăm, doar că la un moment dat norocul s-a și terminat, bineînțeles. Apăi cât avea să dureze?

Și uite așa ne-am trezit într-o mare de tufe înalte cât noi, cred că iepupăr îi zice (similar cu jneapănul, dar e specie diferită) și, din fericire, e ceva mai blând, astfel că, deși înaintarea era extrem de grea și nu știam cum să scăpăm mai repede, se putea totuși și mai rău de-atât.

Avantaj noi, că eram deja pregătiți psihic de boschetăreală pe acest traseu, plus că eram patru și ne-a fost mai ușor să facem haz de necaz, mai ales când ne uitam unul la altul și ni se ițea doar capul din tufe, uneori nici atât. Dacă am fi fost doar doi, sigur aș fi înjurat :))) Acum eram cu gura până la urechi în mare parte :D

Foto credit: Cosmin Buzoianu

Degeaba aveam toate aplicațiile din lume, acolo în marea aceea de tufe nu vedeam nimic, nici încotro să o luăm, nici pe unde ar fi mai bine, căci nu era niciun drum, nimic, mergeam efectiv pe deasupra, freestyle :)))) Numai intuiția și norocul ne-au scos, până la urmă la “mal”. Ah, ce senzație să nu mai înoți prin boscheți :)))

Ieșirea în golul alpin a fost mai binevenită ca oricând, dar greul nu se terminase, ci abia începea, în fața noastră prefigurându-se cea mai abruptă pantă de pe tot traseul, cea ce avea să ne scoată efectiv pe creastă.

Am avut ceva de bobinat, dar într-un final am dovedit-o și pe asta, mai ales că pe drum ne-a întâmpinat și o inimă de piatră. Aaaah, ce frumuseți ascund munții!

Acest urcuș a fost singurul despre care am mici dubii în ceea ce privește parcurgea lui pe timp de iarnă. Pentru a-l aborda în siguranță, cred că este necesar să ocolim mult spre dreapta, căci așa, direct, mi se pare un pic nesigur, mai ales dacă zăpada nu este 100% stabilă.

Acum, pe iarba ce deja se uscase după vara călduroasă, fiind deja în prag de toamnă, chiar dincolo de prag, nu aveam astfel de probleme.

Am ajuns efectiv în creastă cam pe la 11 fără un sfert, într-un punct din care am putut admira zările vestice în toată splendoarea lor, cu Lacul de acumulare Cerna în centru, ca un ochi albastru ce aduce noroc.

De acolo a început aventura pe care o așteptam cu atâta ardoare, parcurgerea crestei matematice pe care o admirasem atât vara, cât și iarna, de pe partea cealaltă a văii. Nu știu dacă este ceva ce-mi place mai mult pe munte decât să fiu pe o creastă matematică. Poate că are legătură și cu pasiunea mea pentru cifre, n-am idee, tot ce știu e că este un sentiment atât de minunat…

Am început urcușurile și coborâșurile să se succeadă, ajungând pe Vf. Oslea la ora 11 și un pic. De acolo am continuat într-un ritm destul de bun, speranțele mele fiind maxime pentru a ajunge și pe Oslița.

Vremea era foarte bună, soare din belșug, iar cerul albastru curat. Ba chiar prea curat, noi visând mereu la acei norișori pufoși care transformă orice fotografie banală în una de impact. Era liniște și nu auzeam decât sunetul munților, care de cele mai multe ori înseamnă doar absența zgomotului. Atunci a fost momentul în care am auzit cerbul.

Inițial am crezut că unul dintre noi face glume, dar imediat s-a repetat, și a fost limpede ca lumina zilei că auzeam pentru prima dată boncănitul cerbului.

S-a auzit de undeva din sud, din pădurile sălbatice care se prefigurau mult sub noi. Departe, dar totuși suficient de aproape încât să îl auzim foarte bine. Și noi care credeam că nu vom avea surprize pe această porțiune de traseu :)

Pe la ora 12 jumătate am ajuns pe Coada Oslei. Aici am întâlnit un grup de 10-15 persoane foarte bucuroase că reușiseră să urce până acolo de la Câmpușel. Cred și eu, urcarea aceea nu e tocmai ușoară, ultima porțiune, mai ales, fiind foarte abruptă.

Ne-am uitat la ceas și am constatat că stăm așa de bine încât am făcut cu mâna traseului de coborâre de urgență, am aruncat în vale planul B, și am pornit mai departe zburdând de fericire.

Foto credit: Cosmin Buzoianu

Visul meu avea șanse maxime să se îndeplinească.

Prima porțiune din Oslița a fost foarte ușoară. Foarte similară cu Oslea, diferențele fiind destul de mici. Poate un pic mai îngustă și un pic mai stâncoasă, dar poteca era în continuare clară și ușor de urmat.

Apoi au început să apară jnepenii, ceea ce ne-a pus la încercare abilitările de orientare, poteca dispărând, dar am trecut cu brio de micul labirint, ținând cât mai aproape de creasta matematică.

Foto credit: Cosmin Buzoianu

Abia apoi a trebuit să coborâm un pic pe versantul sudic (pe partea dreaptă cu ar veni), căci nu se mai putea ține creasta matematică. După vreo jumătate de oră am revenit ușor în ea, când jnepenii s-au rărit, și am mai putut admira o dată Retezatul mic în lumina după-amiezii.

Foto credit: Cosmin Buzoianu

Aici am deschis și vechea aplicație Munții Noștri și am pregătit-o pentru a putea urmări coborârea finală ce avea să urmeze.

Foto credit: Cosmin Buzoianu

După o pajiște imensă în ușoară coborâre, am intrat în pădure și a trebuit să ne unim forțele pentru a ne orienta.

Foto credit: Cosmin Buzoianu

Aplicația veche Munții Noștri ne-a ajutat bine să intrăm în pădure unde trebuie și, chiar dacă nu exista o potecă bătută, nu am boschetărit deloc. Pădurea era destul de curată și ușor navigabilă.

Am înaintat ușor, panta era și ea domoală, și în curând am dat de un vechi drum. L-am urmărit pe acesta o vreme, fiind atenți să nu ne depărtăm de la traseul din aplicație.

O vreme a fost perfect, dar, de la un punct încolo, drumul pe care eram, care părea, în majoritatea timpului, un culoar destul de evident printre copaci, a început să se depărteze spre dreapta de ceea ce vedeam pe aplicație.

Am încercat noi să ținem ce vedeam pe ecran, dar, în teren, culoarul era mult mai ușor de urmărit și părea că duce undeva, în timp ce traseul punctat din aplicație părea că se continuă în pădurea deasă, în care nu voiam totuși să ne afundăm.

Și când a apărut pe un copac un foaaarte vechi marcaj bandă roșie, urmat de încă unul, și încă unul, și tot așa, am știut că suntem bine. Cel mai probabil era un marcaj forestier. Am observat că marcajele apăreau, oricât de șterse, uneori aproape invizibile, pe cei mai bătrâni copaci din zonă, cei care erau mai groși și mai înalți.

Am continuat așa o vreme, pe ceva ce părea o culme cât de cât, dar nu eram pe culmea principală, deși noi nu am realizat când ne-am fi putut depărta de ea. Am suspectat la un moment dat chiar și faptul că există o eroare de reprezentare a terenului pe google maps, dar nu. La un moment dat am ajuns la o porțiune de unde a început să se audă apa, coborârea a devenit foarte abruptă, culminând la final cu un mal abrupt pe care l-am coborât cu mult ținut de crengi, tremurat de scoabe și atenție maximă, căci un pas greșit n-ar fi fost prea amuzant. Dar, cum, necum, am reușit să ajungem la un pârâu ce s-a dovedit a fi Pârâul Boul. Acum nu era foarte mare apa și, de pe malul de pe care coborâsem, am putut să facem o oarecare trecere pe pietre și nu ne-am udat la picioare, dar este posibil ca primăvara fie nevoie de descălțat acolo.

Acolo am dat imediat și de drum, un vechi drum forestier care făcea un cot chiar în acel loc, iar la câțiva pași am găsit și o frumoasă mini-cascadă.

A fost o încununare minunată pentru aventura noastră, care s-a dovedit a fost mai lină decât ne-am fi așteptat. Se pare că boschetăreala a fost să fie la început, și nu la final, căci Oslița ne-a surprins foarte plăcut și ne-a cruțat de la umblat aiurea.

La final ne-am dat seama că traseul nici nu cred că ar fi putut fi pe creasta matematică până la final, așa cum apare pe vechea aplicație Munții noștri, pentru că acolo, la punctul de ieșire în DN66A, este un perete stâncos imposibil de trecut fără rapel. Așadar, cel mai probabil varianta cea mai bună de traseu este cea parcursă de noi.

În drumul asfaltat am ajuns pe la ora 16 și un pic, dar faza cea mai amuzantă a zilei abia acum a venit. Un fel de ecranizare a proverbului “înecat ca țiganul la mal”, sau râsu’ curcilor.

Fix acolo unde ieșea drumul forestier în drumul asfaltat nu este loc de lăsat mașina, așa că o lăsasem dimineață nu foarte departe, la vreo câteva sute de metri distanță.

Am făcut frumos stânga pe asfalt, și am continuat să mergem, povestind vrute și nevrute despre Grecia, Islanda sau ceva de genul.

Adi, ca să facă o faptă bună, s-a gândit să meargă mai repede înainte, să pornească motorul, eventual și să vină să ne ia. Și mergem noi și mergem, hahaha hihihi, dar la un moment dat ne dăm seama că mergem cam de mult timp și… oare de ce nu apare mașina? Că parcă n-o lăsasem ATÂT de departe! Atunci auzim o monedă căzând pe jos. De fapt vreo trei. Tocai ne picase fisa că noi pornisem în direcția greșită. În loc să facem dreapta pe asfalt, făcusem stânga :)))))

Acum, problema era că Adi era mult în fața noastră și nu îl mai vedeam. Am început să strigăm, dar drumul făcea o curbă și ne-am dat seama că, oricât de tare am zbiera, nu avea cum să ne audă. M-am uitat la telefon. Zero semnal. Nada de nada. Dăm cu fluierele, dăm cu vocea. Nimic. Într-un final apare și el, deja muream toți de râs, se prinsese și el că o luasem aiurea. Mersesem cel puțin vreun sfert de oră fără să ne dăm seama că noi lăsasem mașina, de fapt, la o aruncătură de băț, doar că în direcția opusă :))))

În încercarea noastră de a elucida misterul și a ne exonera de posibilitatea de a fi extrem de proști, am găsit o explicație pentru ce s-a întâmplat :)))) Problema a fost că, la dus, i-am arătat lui Adi locul în care aveam să ieșim din traseu a doua zi, după care, după ce am lăsat mașina noastră în locul desemnat pentru traseul de azi și am plecat mai departe toți în mașina lor, le-am arătat lui Cosmin și Aurei atât locul unde aveam să ieșim, cât și locul de start pentru a doua zi, astfel că în capul nostru s-a produs o extorsiune a unui degajament, și am rămas cu impresia că am lăsat mașina DUPĂ ieșirea de pe drumul forestier.

De fapt, noi o lăsasem ÎNAINTE, că altfel n-am fi avut cum să fim toți în mașină când am trecut pe lângă drumul forestier din care aveam să ieșim. Mă rog, o complicațiune din care probabil n-a înțeles nimeni nimic în afară de noi. Cert e că ce voiam să spun e că nu suntem chiar proști, ci doar aerieni :)))))

Ziua am încheiat-o la restaurantul de la Pensiunea Retezat, la care mâncasem și după tura pe Piatra Iorgovanului în 2013, numai că acum am găsit-o complet renovată în interior, și ne-a plăcut așa de mult și ne-am simțit atât de bine încât ne-am împrietenit cu doamna care ne-a servit și am decis că venim acolo și a doua zi.

Până atunci… am primit doar un teaser cu Retezatul mic, căci pe la ora 18 am fost întâmpinați de această imagine:

După așa o zi… nu pot decât să spun că am dormit buștean.


Continuarea aici.

PS. Toate informațiile utile se găsesc un pic mai jos :)


.

UTILE


ECHIPAMENT FOTO FOLOSIT



Majoritatea pozelor sunt făcute cu Sony A6500 + 16-50mm, mai puțin cele făcute de Cosmin.


CHECK LIST
Echipamente

Rucsac mic
Husă impermeabilă pt rucsac
Trusă medicală + prim ajutor
Cremă soare SPF 50
Apă
Recipiente apă
Mâncare + dulciuri

Aparat foto
Trepied


CAZARE

Pentru cazare am folosit booking.com, așa cum facem de câțiva ani încoace și pentru România, și am găsit o pensiune în Vulcan. În mod normal am fi vrut să fim mai aproape de startul traseului, dar nu era nimic ok pe booking, iar timp să sunăm pe la pensiuni nu aveam, plus că nici nu prea sunt multe unități de cazare în zona aceea. Ideală ca poziționare este Pensiunea Retezat, dar aceea nu era pe booking și trebuia sunat cu multe luni înainte pentru a prinde loc, ceea ce e imposibil când depinzi de vreme.
Acum am descoperit din întâmplare și spre marea mea bucurie că recent a fost introdusă și pe booking. Doamne, ce bine!

Casa Luca, la care am stat noi, a fost foarte ok. Un pic cam încărcate încăperile cu foarte multe obiecte, dar gazdele sunt foarte foarte de treabă, și asta compensează mult. Patul a fost foarte confortabil și peste tot curat, astfel că nu am avut de ce să ne plângem. Singura chestie este că baia este comună pentru 4 sau 5 camere, câte au, chestie pe care nu o observasem când am rezervat, probabil nu am fost atenta.

Pentru a căuta cazare în zonă puteți folosi widgetul booking de mai jos (introduceți perioada vizată de voi si, eventual, dați zoom out):



Booking.com

Prețul plătit de noi la Casa Luca: 138 lei / cameră dublă / noapte


TRASEU


Câmpușel – Vf. Oslea – Coada Oslei – Oslița – Cheile Scocului


Durată totală: 8h


Tip traseu: drumeție

Formă traseu: liniar

Altitudine maximă: 1946 m

Diferență nivel:  + 900 m

Distanță: 15 km

Stare marcaj: pe creasta Oslea există un marcaj bandă roșie slăbuț, dar în rest traseul este nemarcat

Sezonalitate: în principiu se poate parcurge tot anul, dar iarna poate fi dificil, pe creastă formându-se de regulă cornișe, iar porțiunea de urcare până în creastă este destul de abruptă, cu mic risc de avalanșă dacă zăpada nu este bine stabilizată. Se recomandă parcurgea pe timp de iarnă doar cu echipament de alpinism și experiență montană suficientă pentru astfel de trasee.

Surse apă: nu există

Data: 28 septembrie 2019

Hărți folosite: Varianta veche a aplicației Munții noștri


Fotografie făcută în februarie 2018 de pe traseul ce urcă de la Câmpușel spre Piatra Iorgovanului

HARTĂ & PROFIL


Mai multe detalii pe Strava, aici.


TRACK GPS

Am încărcat Track-ul GPS pe google drive, îl puteți descărca de aici. Atâta doar să aveți grijă că nu recomand porțiunea de urcare (am menționat mai sus de ce), însă pentru coborâre e foarte util track-ul.


TRASEUL PE ORE

8:00 Start
11:10 Vf. Oslea
12:30 Vf. Coada Oslei

15:00 Intrare în pădure
16:00 Finish


– Traseul integral se poate face cu 2 mașini, după cum am descris în jurnal, sau, cu puțin noroc, mașina lăsată la start se poate recupera cu un autostop, dar e puțin riscant.

– Dacă ambele mașini sunt cu garda înaltă (măcar Logan), o mașină se poate lăsa în Pasul Jiu-Cerna în loc de unde am lăsat-o noi (unde se termină asfaltul după Câmpușel). Asta pentru a evita boschetăreala făcută de noi la urcare.

– Pentru urcare noi am încercat să scurtăm (ca să nu mergem pe jos pe șosea până în Pasul Jiu-Cerna), dar am cam boschetărit (se vede pe Strava, dar nu recomand dacă nu vă place jnepeneala).

– Creasta Oslea prezintă mai multe posibilități de retragere înapoi spre vale în caz de vreme rea (multe picioare). Cea mai importantă este cea din Vf. Coada Oslei, traseul obișnuit de coborâre înapoi spre Câmpușel pentru cei ce fac doar Creasta Oslea.

– Recomand sensul de parcurgere făcut de noi (nu se merge cu soarele în ochi)

– Creasta Oslița nu este marcată, dar este destul de ușor de parcurs până la intrarea în pădure. Nu prezintă porțiuni tehnice de niciun fel. Nu prea există dificultăți de orientare, se ține creasta matematică aproape mereu. Într-un singur loc trebuie coborât pe partea dreaptă (estică) când jnepenișul devine foarte des și blochează trecerea. După o coborâre de aprox. 10 minute în diagonală se poate urca la loc în creastă.

– Pentru orientare după intrarea în pădure, la coborâre de pe Oslița, am folosit varianta veche a aplicației Munții Noștri, pe care apare punctat acest traseu pe culme. Inițial am boschetărit un pic, dar nimic grav, după care am prins un vechi traseu pe care nu mai există potecă, dar culoarul evident dintre copaci ne-a indicat că eram pe drumul cel bun. Un pic mai jos apare și un foarte vechi marcaj bandă roșie care a venit ca o confirmare. Pe aici nu prea mai există culoar, dar am mers urmărind copacii cei mai groși (mai bătrâni) și pe aproape fiecare era un vechi marcaj bandă roșie (foarte foarte șters).

– De reținut faptul că, dacă folosiți vechea aplicație Munții noștri pentru orientare pe această porțiune, unde traseul e figurat pe culme până la final, la un moment dat traseul evident din pădure se îndepărtează spre dreapta pe un alt picior ce se desprinde din cel principal al culmii. Probabil este figurat greșit în aplicație acest traseu nemarcat, căci la fața locului am constatat că o continuare pe culmea principală nu era deloc evidentă. În schimb, vechile marcaje ce ne-au condus spre dreapta cu siguranță indicau traseul corect. Acestea ne-au condus într-un final în drumul forestier ce însoțește Pârâul Boul, ce iese în Cheile Scocului, unde lăsasem prima mașină dimineață. Singura porțiune dificilă a fost coborârea de pe culme în acest drum forestier, unde panta este foarte abruptă și se termină într-un mal la fel de abrupt, însă, cu puțină atenție, îndemânare, bețe (măcar unul!) și ținut de copaci/crengi, se poate coborî în siguranță. Atenție doar că primăvara apa e posibil să fie aici cam mare și să impună traversarea desculț. Dar e vorba de un pârâu de 1 metru lățime, nimic de speriat.


VREMEA

Meteoblue.com
Viewweather.com


GOOGLE MAP


MASĂ

Noi am mâncat la Pensiunea Retezat. Mâncarea este excelentă (recomandăm coastele de porc – puteți vedea niște poze cu ele pe booking, aici, sunt super gustoase, și brownie-ul cu înghețată – to die for), localul recent renovat în stil nordic și oamenii super de treabă.


DE REȚINUT

Dacă ai ajuns până aici, îți mulțumesc mult pentru vizită și pentru timpul petrecut citind acest jurnal. Rugămintea mare pe care o am de la tine este să respecți natura și oamenii care doresc să se bucure de ea (inclusiv pe tine). Pentru asta, te rog:

  • nu lăsa gunoaie pe munte sau inscripții pe copaci (pentru a respecta natura și pe ceilalți turiști)
  • nu fă gălăgie pe munte (pentru a respecta pe ceilalți turiști și pentru nu speria animalele)
  • nu rupe florile ocrotite prin lege (pentru a se bucura și alții de ele și pentru a nu încălca legea)
  • echipează-te corespunzător (pentru a preveni accidentele)
  • informează-te întotdeauna asupra traseului pe care vrei să-l faci (pentru a preveni accidentele)
  • consultă prognoza meteo și nu pleca dacă se anunță vreme rea (pentru a preveni accidentele)
  • nu porni în trasee care sunt peste puterile tale (pentru a preveni accidentele)
  • nu consuma alcool pe traseu (pentru a preveni accidentele)

Dacă nu știi cum să faci unul dintre lucrurile de mai sus sau ai neclarități, lasa te rog un comentariu sau scrie-mi la adresa alexandra @ bloguldecalatorii .ro și te voi ajuta cu mare drag! :)

21

8 comments

    1. Da, este foarte posibil, mai ales că se potrivește cu descrierea primului marcaj forestier de acolo. Era pe o culme ce ducea la un pârâu.
      Voi face completare în jurnal, mersi mult!

  1. Cel mai probabil o sa sune foarte stupid ce o sa intreb dar… de ce i se spune creasta matematica ? Care este diferenta dintre aceasta si o creasta oarecare ?

    1. Buna, Roxana!
      Nu este o intrebare stupida :)
      Termeul de “creasta matematica” se refera la linia imaginara care uneste cele mai inalte puncte de pe o creasta.
      Orice creasta are o creasta matematica, insa traseele de creasta (potecile batute) de multe ori se abat de la creasta matematica, fie pentru a usura traseul, fie din motive tehnice (in cazul in care creasta matematica este prea stancoasa in anumite puncte). Se intalneste aceasta situatie pe toate traseele de creasta de la noi (si nu numai). Poteca nu merge mereu pe creasta matematica, ci de multe ori merge un pic mai jos, pe o parte sau pe cealalta, in functie de caracteristicile terenului.

      Din motive de siguranta, iarna traseele de creasta trebuie parcurse pe creasta matematica, pentru a evita declansarea avalanselor sau alunecarile. Vara, insa, nu e obligatoriu sa facem asta, desi, acolo unde ne permite terenul, am putea. Dar un traseu de creasta este mult mai solicitant de parcurs pe creasta matematica, pentru ca urci, cobori, urci, cobori, etc, si aduni mult mai multa diferenta de nivel in acest fel.
      Sper ca am reusit sa explic :) Ma mai poti intreba daca nu e clar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.