Culmea Piule-Pleșa: traseu minunat de 1 zi (Retezatul mic)

Scris de | Alexandra

Continuarea jurnalului început aici.

După Creasta Oslea-Oslița, duminică a venit vremea pentru al doilea traseu, de data aceasta vis-a-vis de Valea Jiului, în mult îndrăgitul nostru Retezat, chiar dacă cel Mic :) Mai exact, pe Culmea Piule-Pleșa, un alt traseu la care mă gândisem de multă vreme, dar pe care nu ajunsesem încă din cauză că nu m-a atras niciodată să îl fac dus-întors.

Acum, fiind privilegiați cu cele 2 mașini din dotare, am repetat schema din ziua precedentă și, după ce am lăsat o mașină la punctul de finish și am continuat cu a doua până la intrarea în Cheile Scorota, am pornit voioși și zâmbitori în ceea ce speram a fi încă un traseu liniar de cea mai mare frumusețea.

Și, norocoși cum suntem, chiar așa a și fost :)

Porțiunea de traseu prin Cheile Scorota și până la stâna cu același nume era singura care îmi era familiară. Mai fusesem pe acolo în mai 2013 și m-am bucurat să revăd acest loc minunat, cu pădurea întunecoasă dar primitoare de la începutul traseului, cotloanele reci dar misterioase din micile chei, precum și priveliștea minunată de la stână spre Oslea, unde tocmai ce fusesem cu o zi înainte.

Cam o oră jumătate am urcat până acolo, ca și prima dată. Nu a fost o urcare foarte grea, dar am simțit nevoia să facem o pauză pe prispă, pauză care s-a dovedit a fi un pic mai lungă decât ne-am fi propus, pentru că, după o scurtă vizită a stânei – care este într-o stare dincolo de orice refugiu montan – cred că stâna cea mai bine întreținută din țară – ne-am luat la vorbă cu câțiva localnici din Valea Jiului care urmau de acolo să continue drumeția, spre Lacul Bucura, unde aveau să campeze. Aaaa, și imediat m-a apucat nostalgia. E de-ajuns numai să aud numele acestui lac și m-am dus cu gându-n lumea mea, în visare.

Ei, dar am revenit repede cu picioarele pe pământ când am pornit din nou la drum și am început urcarea spre Șaua Scorota (zisă și Șaua Iepei). Cu fiecare pas parcă panta devenea din ce în ce mai abruptă și a început să îmi iasă limba de-un cot. Uf, greu la deal cu boii mici. Noroc că efortul ne-a fost răsplătit cu vârf și îndesat pentru că, nu după multă vreme, pe dreapta au apărut faimoasele capre negre la care chiar ziceau localnicii cu care vorbisem mai jos că ne putem aștepta.

Singur, până nu le-am văzut nici n-am sperat la asta, căci natura îți oferă doar ce vrea ea, suntem prea mici și neînsemnați să ne permitem să cerem, să avem pretenții. Primim ce ni se oferă și, chiar dacă uneori lucrurile nu se întâmplă așa cum poate visasem, suntem fericiți că suntem acolo și mulțumim pentru orice primim. Căci de fiecare, dar de FIECARE dată primim ceva frumos, chiar incredibil aș putea spune.

Așa a fost și acum, când urcarea abruptă și solicitantă ne-a fost domolită de prezența permanentă a frumoaselor căprițe, care nu numai că ne-au onorat cu prezența lor, dar ne-au și bucurat într-un număr foarte mare. Așa o bucurie… mai rar!

Plus bonus o lăcustă foarte frumoasă :D

Cu ultimele puteri am ieșit într-un final în Șaua Scorota, la aproximativ 1 oră după ce plecasem de la stână.

Și, când am ajuns, fiecare dintre noi a scos un mare Woooooow! pentru că, dincolo de buza văii din care veneam, ne-a întâmpinat cu brațele deschise o priveliște incredibil de frumoasă cu adevăratul Retezat, cel mare și plin de minunății. Am admirat vârfurile cele mai cunoscute, Peleaga, Păpușa, căldarea Bucura și toate celelalte pe care nu le văzusem niciodată atât de clar din această direcție. Am privit cu fericire în suflet toate locurile prin care umblasem nu demult, în august, în aventura noastră de 4 zile din Cârnic până la Buta prin Pietrele și Bucura, și-apoi până înapoi la Cârnic prin Păpușa, Porțile Închise, Galeșu și iar Pietrele. Ce amintiri frumoase!

Cu  greu ne-am putut lua ochii de la tot ce ne înconjura, norii ce dansau peste vârfuri și culmi și toate zările, ca să continuăm periplul nostru și să intrăm pe Culmea Piule-Pleșa propriu-zisă.

O porțiune stâncoasă și foarte frumoasă, cu vreo două lanțuri, ne-a întâmpinat în prima fază, și-apoi culmea s-a mai dezgolit un pic, pregătind terenul pentru cei 2000 de metri și un pic la care se înaltă Vf. Piule, pe care am ajuns în jurul orei 12 fără un sfert.

Vremea era iarăși teribil de bună și o imagine de poveste ni se arăta la orice pas. De multe ori pe munte mă gândesc că sunt foarte norocoasă. Această zi nu a făcut excepție.

Continuând dincolo de Vf. Piule am ajuns la un moment dat la o piatră albă spălată, ce părea că se “scurge” în jos pe dreapta. Acolo am găsit și o gură de aven, cred, așa părea, și, dincolo de acest punct, sub noi a început o coborâre foarte abruptă și accidentată, pe care am și început-o.

Dacă ați ajuns în acest punct, înseamnă că ați greșit deja traseul

După vreo 5 minute, însă, mi-am dat seama că probabil ratasem pe undeva traseul corect, căci nu apărea niciun marcaj pe nicăieri și nici nu se prefigura niciun fel de urmă de potecă sau măcar vreo indicație că pe acolo mai trecuseră mulți oameni de-a lungul timpului.

Eu eram ultima în grup în acel moment și, pentru că ceilalți erau ceva mai în față, am decis să mă întorc, să văd pe unde trebuia să o fi luat.

Nu mi-a plăcut prea tare să urc înapoi ceea ce coborâsem, dar nu a fost chiar așa de mult. Am găsit curând și locul unde ratasem o stângă, altfel că, de fapt, traseul corect ocolește prin stânga ceea ce se numește chiar Piatră Albă, printr-un culoar printre jnepeni care mi-a plăcut foarte mult. Un traseu mult mai abordabil și civilizat.

După ce m-am reunit cu Aura, Cosmin și Adi ceva mai jos, am privit înapoi și am văzut clar că, dacă am fi venit din direcție inversă, clar nu am fi luat-o greșit.

Pe aici am întâlnit și un băiat care urca singur, singurul om pe care l-am văzut tot traseul, în afară de grupul de la stână, iar când ne-am intersectat și l-am salutat, l-am recunoscut. Era chiar băiatul de la Cabana Buta de astă vară, nepotul cabanierilor, cred. M-am bucurat că l-am revăzut, e un băiat tare de treabă. Când l-am întrebat dacă pe acolo urcă de obicei spre cabană, mi-a spus că încearcă mereu să urce prin altă parte. Un semn clar că vorbeam cu un om care iubește muntele și merge la cabană de plăcere.

Noi de aici încolo ne-am dat seama că ne cam lălăisem și că deja stăteam cam prost cu timpul, așa că am încercat să băgăm un pic de viteză. Aveam un drum luuung spre casă de făcut și voiam să și oprim la Pensiunea Retezat să mâncăm înainte de toate.

Peisajul a continuat însă să ne uimească și, deși am încercat să fac mai puține opriri pentru poze, nu mi-a ieșit treaba asta chiar mereu. Mă tot trezeam că mă fură și trebuia să-l fur și eu pe el. Măcar un pic.

Creasta Oslea-Oslița pe care fusesem cu o zi înainte

Am ajuns pe Vf. Pleșa, punctul terminus al culmii propriu-zise în jur de ora 13:30, nu înainte de a nimeri și peste niște flori de colț minunate.

Am dat o ultimă privire de jur-împrejur, de parcă am fi vrut să ne rămână totul întipărit pe retină la perfecție, după care am început coborârea printr-o zonă destul de sălbatică. Ne-am dat seama că pe acolo nu umblă chiar foarte multă lume, la cum am găsit poteca și vegetația.

O liniște aproape deplină era așternută și nici urmă de stâna figurată pe hartă în această zonă n-am găsit. În schimb, o mulțime de bălării înalte prin care a trebuit să ne facem loc. Pe semne o fi fost vorba de o stână abandonată și n-am fost noi foarte atenți să ne uităm după ruină.

Am intrat în pădure pâș-pâș, unde am găsit două locuri foarte importante: o sursă de apă, cam la jumătate de oră după ce coborâsem de pe Vf. Pleșa, și un excrement imens de urs.

De fapt, excremente, la plural, pentru că se pare că un urs, cel mai probabil un pic deranjat la stomac sau poate doar grăbit (deși nu-mi dau seama ce l-ar fi putut pune pe EL pe fugă), trecuse pe acolo și lăsase din loc în loc câte un… suvenir, ca să zic așa. Mai mergeam un pic, pac, mai dădeam peste un suvenir. Mai făceam câțiva pași, pac, iarăși unul… Și tot așa.

Acum, nu suntem noi experți în a determina vârsta unui excrement de urs, dar mai mult de 24 de ore nu credem că avea, poate chiar jumătate pe-atât. Mersese frumos pe potecă, în direcția în care mergeam și noi acum. No, poate ne așteaptă un pic mai jos :))))

Dar n-a fost să fie. Poate a contat și faptul că din acel moment ne-a apucat pe toți cântatul și strigatul din când în când. Așa… fără motiv :))))

Îl invidiez un pic pe domnul urs care își marcase teritoriul, trebuie să recunosc, pentru că și-a ales o casă taaaare frumoasă. Pădurea în care ne-am afundat un pic mai jos a devenit un labirint deosebit, pictat în culorile încă timide ale toamnei ce își făcea loc încet încet prin pădurea de foioase.

Pe la două jumătate am ajuns și la Schitul Pleșei, un loc liniștit și retras care îmi stârnise curiozitatea încă de când îl văzusem trecut pe hartă.

De acolo am decis să mergem pe drum spre mașină, chiar dacă, pentru un moment, ne-am gândit ca o parte din noi să ia scurtătura ce apărea pe hartă.

De fapt, inițial pe acolo planificasem traseul, numai că sâmbătă, când trecusem cu mașina pe lângă locul în care ar fi trebuit să iasă în drum această scurtătură, nu văzusem nicio potecă sau semn că ar fi ceva acolo, așa că am abandonat.

Abia astăzi, la final, când am trecut iar cu mașina pe acolo, în sens invers, am observat poteca. Eh, bine de știut pentru data viitoare.

Noi, după un drum prin pădure un pic neplăcut la picior am ieșit la finele marcajului bandă galbenă care se află în apropiere de Gura Butei și este “marcat” cu un pod metalic verde peste râul Jiul de Vest.

După ce am recuperat a doua mașină de la intrarea în Cheile Scorotei, am făcut oprirea la Pensiunea Retezat, la care stomacurile noastre visau de ceva vreme, unde n-am mai rezistat și am comandat coastele pe care le comandaseră Aura și Cosmin cu o zi înainte, plus desertul de ciocolată și înghețată (nu mai știu cum se cheamă), care au fost, ambele, ceva de nu s-a mai văzut. E drept că orice mâncare pare mai bună atunci când o servești după un traseu, dar garantat acelea au fost cele mai bune coaste pe care le-am mâncat vreodată și cel mai bun desert cu ciocolată și înghețată. Și n-am mâncat puține deserturi, vă asigur. Mai mult, nu m-a plătit nimeni să scriu asta, deci vă dați seama :)))) S-a dus naibii orice idee de mâncat sănătos :)))) Mă gândesc serios să mai mergem acolo într-un weekend DOAR pentru mâncare. A, și pisici :))))

Aaaanyway, acum că am reușit probabil să vă fac pe majoritatea să salivați de nu mai știți cum vă cheamă, nu mai am de spus decât că drumul spre casă, deși lung, a fost mult mai ușor de acceptat după așa o masă, iar noi am ajuns la duș și, într-un final, sub piloțică, mult mai curați, atât la propriu, cât și la figurat :) Muntele are acest dar, de a te spăla pe dinăuntru :)

A, și, să nu uit, poftă bună! :)

The end

PS. Toate informațiile utile se găsesc un pic mai jos :)

DN66A – Cheile Scorota – Stâna Scorota  – Culmea Piule-Pleșa – Schitul Dâlma Mare – DN66A (aproape de Gura Butei)


Durată totală: 7h 15


DN66A – Cheile Scorota – Stâna Scorota – Șaua Scorota: 3h

Șaua Scorota – Vf. Piule – Vf. Pleșa – DN66A: 4h


Tip traseu: drumeție

Formă traseu: liniar

Altitudine maximă: 2081 m

Diferență nivel:  + 1100 m

Distanță: 16 km

Stare marcaj: bună

Sezonalitate: iarna, porțiunea între Stâna Scorota și Șaua Scorota prezintă risc de avalanșă

Surse apă: la Stâna Scorota și la 30 min de coborâre de pe Vf. Pleșa

Data: 29 septembrie 2019

Hărți folosite: Varianta veche a aplicației Munții noștri, aplicația MAPS.me


HARTĂ & PROFIL


Mai multe detalii pe Strava, aici.


TRACK GPS

Am încărcat Track-ul GPS pe google drive, îl puteți descărca de aici.


TRASEUL PE ORE

8:00 Start
9:30 Stâna Scorota & apă
Pauză 30 min
11:00 Șaua Scorota
11:40 Vf. Piule

13:30 Vf. Pleșa
14:00 Sursă de apă
14:30 Schitul Pleșii
15:15 Finish


– Traseul integral se poate face cu 2 mașini, după cum am descris în jurnal, sau, cu puțin noroc, mașina lăsată la start se poate recupera cu un autostop, dar e puțin riscant.

– De la Schit se poate coborî la șosea pe o scurtătură nemarcată (apare pe harta munții noștri sau pe varianta veche a aplicației) ce duce în apropiere de Cheile Scocului (în Cheile Scocului este de asemenea loc de lăsat mașina).

– Recomand sensul de parcurgere făcut de noi (dpdv al efortului), dar nici invers nu cred că e rău.

– Sursele de apă figurate pe harta munții noștri sunt valabile. Dacă se urcă prin Cheile Scorota, n-aș lua umplută cu apă decât 1 sticlă de 0,5l până la Stâna Scorota și aș alimenta acolo toate sticlele necesare pentru întreaga creastă.


CAZARE

Pentru cazare am folosit booking.com, așa cum facem de câțiva ani încoace și pentru România, și am găsit o pensiune în Vulcan. În mod normal am fi vrut să fim mai aproape de startul traseului, dar nu era nimic ok pe booking, iar timp să sunăm pe la pensiuni nu aveam, plus că nici nu prea sunt multe unități de cazare în zona aceea. Ideală ca poziționare este Pensiunea Retezat, dar aceea nu era pe booking și trebuia sunat cu multe luni înainte pentru a prinde loc, ceea ce e imposibil când depinzi de vreme.
Acum am descoperit din întâmplare și spre marea mea bucurie că recent a fost introdusă și pe booking. Doamne, ce bine!

Casa Luca, la care am stat noi, a fost foarte ok. Un pic cam încărcate încăperile cu foarte multe obiecte, dar gazdele sunt foarte foarte de treabă, și asta compensează mult. Patul a fost foarte confortabil și peste tot curat, astfel că nu am avut de ce să ne plângem. Singura chestie este că baia este comună pentru 4 sau 5 camere, câte au, chestie pe care nu o observasem când am rezervat, probabil nu am fost atenta.

Pentru a căuta cazare în zonă puteți folosi widgetul booking de mai jos (introduceți perioada vizată de voi si, eventual, dați zoom out):



Booking.com

Prețul plătit de noi la Casa Luca: 138 lei / cameră dublă / noapte


VREMEA

Meteoblue.com
Viewweather.com
yr.no


GOOGLE MAP


MASĂ

Noi am mâncat la Pensiunea Retezat. Mâncarea este excelentă (recomandăm coastele de porc – puteți vedea niște poze cu ele pe booking, aici, sunt super gustoase, și brownie-ul cu înghețată – to die for), localul recent renovat în stil nordic și oamenii super de treabă.

ECHIPAMENT MONTAN NECESAR


Orice drumeție reușită începe cu lista de echipament.

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. O alta varianta de la stana Scorota este sa urci spre stanga spre Scocul Dragsanu, continuind pe Albele, Sanuletii, Piatra Iorgovanului cu coborire spre Casa de vanatoare Campusel unde se ajunge la sosea. Acolo se poate lasa masina. Recomand aceasta plimbare!

    • Mulțumim mult pentru recomandare! Nu știam de varianta prin Dragsanu.
      Eu din acest traseu am parcurs doar porțiunea dintre Piatra Iorgovanului și Câmpușel. Mi-a plăcut mult și dincolo de Iorgovan, pe la Stâna Soarbele și Tăul fără fund.

Comentariile sunt închise.

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei