M. Bucegi – Cascada Moara Dracului

Scris de | Alexandra

Duminică, 21 iulie 2019

Continuarea jurnalului început aici.

Având și pentru azi un traseu nu foarte lung planificat, nu ne-am pus alarma să sune. Să fie relaxare până la capăt, nu? :)

Ne-am trezit pe la 8, am mers până la magazinul din sat să cumpărăm câte ceva pentru micul dejun, am mâncat….

Chill total.

Am început traseul abia pe la ora 10 și un sfert.

În capătul satului Șimon am lăsat mașina pe stânga într-un loc în care încap câteva mașini, pentru că imediat după asta apare semnul de acces interzis pe forestier și acolo nu prea mai ai unde să o lași.

Am văzut însă mașini continuând drumul. Noi am preferat să nu ne pricopsim cu vreo amendă, cine știe cine mai umblă pe acolo și ne strică ziua.

Am luat cu asalt drumul la picior, bucurându-ne de liniște și verde. După nici 15 minute, în mijlocul pustietății, ne trezim cu asta în față, venind spre noi:

M-am oprit la fel de uimită ca și ieri. Dar ce faci măi pisicuță tu aici???? Era miiiică , frumoasă foc, și a început să miorlăie când ne-a văzut, dar nu ne-am dat seama sub nicio formă de unde venea și ce era cu ea acolo.

N-am avut ce să facem decât să o mângâiem un pic și să plecăm mai departe. S-a ținut un pic după noi, după care a rămas pe loc. Era ceva casă pe acolo, dar părea părăsită, nu cred că era a cuiva.

După 50 de minute am ajuns la Monumentul Israeliților, ridicat în cinstea militarilor care au murit în accidentul petrecut în 2010, când, în timpul unui exercițiu comun al Forțelor Aeriene Române și Forțelor Aeriene Israeliene, unul dintre elicoptere s-a izbit de o stâncă și a explodat. Printre ei s-a aflat și un român.

Trist…

Acolo ne-a ajuns din urmă și un grup măricel de tineri neechipați, se vedea că nu au treaba cu muntele. Mergeau destul de repede, însă, cu avântul acela pe care îl au mulți la început de traseu, până dau de greu. Dar nu asta m-a deranjat, ci faptul că tot vorbeau și brusc s-a dus liniștea mea.

Drumul forestier continuă și mai departe de aici, transformându-se abia mai sus în potecă. Păcat însă că, pe o porțiune destul de mare, sunt lăsate vaci să meargă libere. În multe locuri blocau poteca, să nu mai zic de balega ce era peste tot pe potecă și mirosea… cum mirosea.

Mie mi-e un pic teamă de vaci, căci sunt animale mari, care pot fi periculoase dacă au vreo toană. Chiar când am fost noi una dintre ele a început să ragă destul de tare și s-a dus în viteză spre vițelul ei când ne-a văzut, tăindu-ne calea. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ne-am fi nimerit între ei în acel moment.

Pe de altă parte a fost destul de amuzant când Adi, ducându-se în pădure, a văzut la un moment dat ceva mare și maro mișcându-se, și pentru primul moment a crezut că e ursul, pentru că încă nu văzuse nicio vacă :))))) Am râs un pic.

Vacile “s-au terminat” în punctul în care trebuie trecută apa, și nu din cauza asta, cel mai probabil, ci pentru că imediat după asta începe un urcuș foarte abrupt prin pădure.

Trecerea apei a fost problematică doar pentru mine, pentru că nu prea erau pietre pe care să poți călca fără să te uzi, iar eu sunt cam nepricepută la treaba asta și nici n-aveam bețe niciunul dintre noi. Am reușit până la urmă… cumva cumva.

De acolo a început greul. Panta este foarte abruptă și ai de tras, nu glumă. Tinerii din grup erau și ei pe acolo, ne tot depășisem reciproc de mai multe ori până acolo, spre disperarea mea, și acum păreau că au dat de greu.

Nu mă dau eu brează sau ceva, că nici eu nu urc deloc ușor, dar măcar știu să-mi dozez efortul. Am urcat cătinel cătinel, încercând să am grijă la puls, și până la urmă am reușit să dovedim și urcușul ăsta. Din tot grupul lor, însă, sus n-au ajuns decât doi băieți strigând spre cei de jos, încercând să-i convingă cu iluzia unor mici. Eu eram…. facepalm! Ce-nseamnă să asociezi muntele cu grătarul. Doamne, dă-mi răbdare!

După urcușul cel greu a urmat însă o potecă extrem de frumoasă și ușoară, ce trece succesiv printr-o poiană ce dezvelește abruptul colosal al Văii Gaura, după care mai intră o dată printr-o pădure foarte frumoasă cu pietre și mușchi înainte de a ajunge, într-un final, la Cascada Moara Dracului.

Mi-a plăcut absolut tot la această porțiune de traseu! Nici nu mă gândisem că va fi așa frumos peisajul.

La intersecția cu traseul marcat cu cruce roșie mi-am amintit de momentul în care m-am aflat acolo cu 8 ani în urmă, istovită după un traseu lung pornit de dimineață de la Mălăiești, apoi urcare pe poteca de vară până la Omu și, într-un final, toată coborârea lungă pe Valea Gaura.

Când am ajuns atunci în acest loc, eram praf deja, nu mai avusesem energie să apreciez frumusețea de potecă din zona cascadei (care acum mi s-a părut superbă) și lucrurile nu aveau decât să se complice pe mai departe, căci traseul urcă un pic până în Șaua Polițe, după care urmează o coborâre luuuungă rău până în Poarta, unde aveam mașina, iar eu deja de aici nu mai aveam energie.

De oboseală, atunci chiar ratasem cascada, până la ea fiind nevoie de o mică deviere despre care nu știam (acum este indicator). Eeeh, dar asta a fost demult, acum eram mult mai odihnită și mă puteam bucura altfel de peisaj și, de altfel, venisem până aici tocmai pentru cascadă.

Am găsit-o într-un mic canion săpat în stâncă, nu înainte de a ne întâlni cu niște voluntari de la AMC, care lucrau la marcaje în zonă, și un câine negru supeeeerb, care ne-a însoțit la cascadă.

Era o frumusețe de cuț! Cu blana curată și lucioasă, părea ca și cum ar fi al cuiva, dar era cam slăbuț la stomac să aibă stăpân. De cum m-a văzut a venit lângă mine, s-a așezat în fund și apoi s-a sprijinit de piciorul meu, lăsându-și jumătate de greutate pe mine. M-a topit din prima!

Când am ajuns la cascadă, am fost curioși să urcăm pragul ca să o vedem mai de aproape, dar am coborât foarte repede înapoi, căci al nostru cuț începuse să schelălăie, vrând și el să urce după noi, dar neputând.

Înapoi, însă, e mult mai delicat de coborât acel prag, având două trepte metalice montate cam incomod pentru picioare și jos fiind cam multă apă. Un lanț sau cablu ar fi tare util acolo, de care să te poți ține când cobori.

În orice caz, după ce am fost sus, n-aș zice totuși că merită, cascada văzându-se mult mai frumos de jos. Așadar, dacă sunt persoane care se știu mai nesigure pe astfel de porțiuni, le recomand să nu urce, că oricum nu pierd nimic.

Cuțul nostru, după ce ne-am întors de la cascadă, ce credeți, a venit cu noi. Clasic. Dar noi ne-am oprit în poiana magică să filmăm un pic cu drona și a dispărut. Ne-am gândit că a rămas cu voluntarii.

Grupul cel viteaz de tineri… nici urmă de el. Mi s-a părut chiar culmea, dat fiind că ajunseseră până acolo și după urcușul cel greu nu mai urma nimic dificil… Păcat că au renunțat.

Pentru întoarcere, planul inițial, făcut cu câteva săptămâni înainte, era să facem buclă prin Poiana Guțanu, dar chiar cu o zi înainte văzusem pe grupul Nu sunt singur pe munte pe fb că cineva avusese mari probleme cu câinii de la Stâna Gaura de pe traseul marcat cu triunghi albastru, mulți alții confirmând că acei câini au fost răi dintotdeauna, ceea ce ne-a făcut să ne schimbăm planul.

Noi fiind doar doi și fără bețe, nu prea aveam șanse să ne apărăm, așa că, deși urăsc să fac trasee dus-întors, am coborât tot pe unde urcasem.

Atât la dus, cât și la întors, am fost foarte atentă la trecerea prin poiană, pentru că e adiacentă Poienii Gaura, unde se află această stână, din traseul nostru chiar văzându-se o clădire mică ce părea a fi sau a aparține de stână, dar nu am văzut nicio mișcare în direcția aceea. Chiar mi-era teamă un pic, pentru că o șleahtă de câini ar fi putut veni în 2 timpi și 3 mișcări spre noi dintr-acolo, distanța fiind mică. Am mers pâș pâș, dar nimic. Niciun cioban, nicio oaie, niciun câine, nimic. Nici n-am văzut, nici n-am auzit. Acum nu știu dacă nu erau deloc la ora aia acolo sau stâna e totuși mai departe de acea căsuță mică, dar am preferat să nu aflam.

La coborâre treaba a mers mult mai rapid, evident. Am mai avut de furcă un pic cu vacile, care tot pe-acolo erau, dar am scăpat rapid și de ele. Căldura ne-a mai chinuit și ea olecuță, căci multă umbră pe forestier nu prea mai era, dar la final ne-am răcorit bine de tot în râu.

Surpriza de la final a fost când, trecând pe lângă o mașină parcată pe marginea forestierului, de sub el a ieșit ițindu-se brusc nimeni altul decât… câinele nostru negru, pe care, mai târziu, acasă, când m-am gândit la el, l-am numit Arthur. Nu știu de ce, dar ăsta a fost primul nume care mi-a venit în cap.

Pentru o fracțiune de secundă chiar m-am speriat, pentru că eu am trecut foarte aproape de mașină și m-am trezit brusc cu o arătare mare neagră ieșind de sub ea. Dar m-am luminat repede la față când l-am văzut, mai ales că a fost foarte haios încercând el, ditamai, câinele, să iasă de sub garda mașinii, dar și mai amuzantă am fost eu când i l-am imitat lui Adi cum și, mai ales, cu ce față a ieșit de-acolo :)))) Mă pufnește râsul și acum.

Nu știm cum a ajuns Arthur acolo înaintea noastră, dar se pare că, atunci când am stat noi cu drona vreo jumate de oră, el i-a dat bice înainte. Deștept băiat, acum dormea la umbră ca boierul.

Cum a fost fără rucsac în aceste 2 zile? Destul de bine, în sensul că a apărut vechea durere cervicală foarte puțin, pe urcările abrupte, dar în rest nimic. Durerea cea nouă nu a apărut deloc, spre fericirea mea. Pe de altă parte, mă simt foarte ciudat fără rucsac, parcă nu sunt lucrurile cum trebuie. O să văd cum voi face pe viitor, căci renunțarea completă la rucsac nu e o soluție, mai ales pe traseele lungi și grele, unde am nevoie de mai mult decât o sticlă de apă și o geacă de ploaie, pe care acum, de bine, de rău, le-a dus Adi.

Ulterior am aflat și că am 50 de kg (de unde anul trecut pe vremea asta aveam vreo 56), ceea ce e mult prea puțin pentru înălțimea mea (1,72), și am realizat că probabil e unul din motivele principale al durerilor de spate pe care le am. Se pare că trebuie să mă pun la îngrășat!

La întoarcere am mâncat tot la Brandeberg, căci Hillden nu prea ne-a atras, după care am pornit spre casă, nu fără oprirea clasică sus pe Culoarul Rucăr Bran, unde mai oprisem de multe ori, ultima dată în primăvară dar nu reușisem să ridicăm drona din cauza vântului care anunța furtuna ce s-a pornit imediat după.

Acum însă ne-am luat revanșa, plecând acasă fericiți după un weekend relaxant și frumos exact așa cum visasem. Mai trebuie și din astea din când în când!

The end.

RĂMÂI MEREU ÎN LEGĂTURĂ CU NATURA

Dacă ți-a plăcut povestea, te invit să te abonezi la newsletterul Natural și vei primi inspirație și resurse exclusive pe care le trimit doar abonaților.

TRASEU



Șimon (începutul drumului forestier) – Cascada Moara Dracului: 2h30


Durată totală (dus-întors): 5h


Tip traseu: drumeție

Formă traseu: liniar, dus-întors

Diferență nivel:  + 735 m / – 735m

Distanță: 15 km

Stare marcaj: ok

Sezonalitate: tot anul

Surse apă: există un izvor pe la jumătatea traseului și se poate bea apă și de la cascadă

Data: 21 iulie 2019

Hărți folosite:

Maps.ME Android | iOS


HARTĂ & PROFIL & TRACK GPS


Puteți descărca track-ul GPS de aici.


CAZARE

Șimon House, o cazare care ne-a plăcut foarte mult, recomand cu căldură.


Prețul plătit de noi: 99 lei / cameră dublă cu baie comună / noapte

GOOGLE MAP


MASĂ

În Șimon există doar două restaurante: Brandeberg și Hillden. Noi am fost doar la Brandeberg și, așa cum spuneam și în jurnal, recomand.

Alternativ, în sat există un magazin alimentar deschis zilnic (inclusiv duminica) de la 7 dimineață până la 21 (20 duminica). Se numește Brutăria Gârbacea (am pus-o și pe harta google de mai sus), dar nu are doar pâine. Recomand ciocolata de casă de acolo, sooooo good!

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe e–mail lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. S-a intimplat de-am fost primii oaspeti la Brandeberg. Nu deschisesera oficial, in week-end-ul cu pricina faceau ei si apropiatii lor un chef (8-10 persoane) in curte si ne-au primit si pe noi si pe inca vreo 6 persoane. Ne-au placut mult si oamenii si arhitectura si amenajarea si mincarea. Din pacate n-am mai ajuns decit o data pe-acolo, doamna stapina casei si-a adus aminte de noi, sa-i dea D-zeu sanatate! E unul dintre putinele locuri din zona in care vrem sa revenim.

    Răspunde
  2. Are Arthur nişte ochi de te topeşti! Mi-l şi închipui ieşind de sub maşină :)

    Cât priveşte câinii de la stâna din Gaura, nu am auzit să facă probleme. Nici cei de la coliba de sus din Gaura. Mai degrabă cei din poiana Guțanu. Aşa că e mai bine că ați renunțat la circuit (eu aş face circuitul ăsta iarna sau până să urce oile). În Guțanu e mai sigur să vii dinspre ref Bătrâna (ce locuri, ce țancuri, ce de rhodo!) sau dinspre Strunga.

    Salutări din Bucegi!
    (cuvintele astea parcă mă trimit la vederile alea de demult trimise către familie sau prieteni)

    Răspunde
    • Da, da, same here (si cu Arthur, si cu vederile de demult) :)
      Nu stiu ce sa zic cu cainii… In Poiana Gutanu am ajuns de mai multe ori, de vreo 2 ori coborand dinspre Batrana, cum spui tu, si de vreo 2 ori urcand dinspre Moieciu/Valea Bangaleasa, si n-am gasit niciodata caini sau oi in zona. E drept ca urcarile dinspre Moieciu le-am facut in luna mai, cel putin una din ele inainte sa urce oile. Dar coborarile dinspre Batrana au fost ambele in luna iulie. Am gasit in schimb oi de fiecare data cand am ajuns in Saua Strunga, fie chiar in strunga, fie un pic mai jos, pe traseul ce vine dinspre Gutanu, dar fara nicio problema cu cainii.
      Acuma cred ca e si cum iti e norocul cu ora la care aterizezi pe acolo… habar n-am…

      Răspunde
  3. Buna Alexandra,

    Imi place foarte mult site-ul. Nu stiu cum de ai rabdare sa scrii atat de frumos. As vrea si eu sa calatoresc, dar sunt prea mica momentan si nu-mi dau parintii bani, asa ca ma multumesc cu blogul tau

    Răspunde
  4. Draga Alexandra,
    Felicitari pentru munca pe care o faci.Se vede pasiunea, sufletul pe care il pui.Si profesionalismul.
    Citind articolul tau mi s-a facut o pofta nebuna sa fac o tura pe munte.O tura usoara.Asa ca articolul tau a picat la fix: ieri l-am citit, astazi am facut rezervarile, in weekend plecam la Simon.
    Mi-as dori sa impartasesc si eu macar o mica parte din aventurile/drumetiile facute, desi nu pot spune ca eu si sotul meu suntem muntomani.Ci doar niste oameni indragostiti de munte, care reusesc cateodata sa evadeze din oras (desi mi-as dori sa fie mult mai des).Totusi, promit sa scriu macar un articol despre traseul Valea lui Stan din Fagaras, pe care l-am facut in urma cu f multi ani, cand inca nu era marcat si era presarat cu scari de lemn suspendate (pe alocuri rupte), dar pe care l-am refacut acum cativa ani, cu fiul nostru, aproape adult, descoperind un traseu bine marcat, cu scari metalice solide.Tot la fel de frumos, dar parca ii lipsea acel farmec…
    Promit macar sa scriu un articol despre Ceahlau si traseele lui minunate.Poate si ceva despre poienele lui pline cu flori de colt, Sangele voinicului sau crini de Ceahlau (recunosc ca am peste 50-60 de fotografii cu aceste minunatii, desi in mod normal fac destul de putine; insa pur si simplu nu mai vazusem in viata mea atatea zeci de flori de colt gramada, incat, daca nu eram atenta pe poteca f ingusta, riscam sa strivesc vreuna).Si ar mai fi multe de povestit despre lumina minunata de acolo, de apusurile/rasariturile vazute de la Dochia, sau despre umbra unei piramide pe care unii norocosi o pot vedea la apus de soare…
    Acum cand scriu imi vin minte si alte locuri minunate in care am fost: Retezat, Parang, Godeanu, in Apuseni, Piatra Craiului, Bucegi, in Muntii Buzaului, etc. (Wow! oare cand am fost in atatea locuri?).Si fiecare cu povestile lor minunate.Pentru ca da, fiecare drumetie are o poveste anume, cu locuri dumnezeiesti, cu oameni minunati (cateodata ireal de frumosi), cu capre negre, cocosi de munte si alte vietati:).
    Inca o data iti multumesc pentru tot ceea ce faci, pentru ca m-ai facut sa-mi amintesc in cate locuri minunate am fost.Si am sa mai merg!:)

    Răspunde
    • Vaaai, ce dragut! Ma bucur tare ca mergeti in weekend acolo! Tin pumnii sa aveti vreme buna! :)
      Multumesc tare mult si eu pentru aprecieri si pentru comentariul tau atat de frumos cu amintiri minunate!
      Cat mai multe drumetii frumoase si multa sanatate iti doresc!
      Daca iti amintesti, poate imi spui saptamana viitoare cum a fost in excursia la Simon :)

      Răspunde
  5. Salutare,

    La cascada asta am fost, am impresia, cu vreo 23 sau 24 de ani in urma. Aproape ca am uitat cat de frumoasa este. Pentru un bucegist, hmm, trebuie sa recunosc, este cam rusinos ca nu am revenit macar de vreo doua, trei ori in tot acest rastimp.

    Răspunde
    • Buna, Cristi!
      Ce supriza placuta sa vad un comment de la tine! :)
      E drept ca e foarte frumoasa, dar, fiind prin cotloanele din abruptul branean, pe la baza caruia nu merge trenul, e un pic mai greu de ajuns acolo decat la minunatele comori de pe abruptul prahovean :)
      Ture faine iti doresc, oriunde ai merge! :)

      Răspunde
      • In ultimii ani am comentat si intrat tot mai rar pe bloguri. Sunt prezent mai mult pe facebook, desi sunt tentat sa-mi sterg contul (am mai facut-o o data).

        Răspunde
  6. Bună Alexandra, am vrea maine sa mergem la cascada Moara Dracului, am vazut ca este superb, dar te întreb, pot merge cu 2 copii de 5 si 3 ani? Am tot cautat sa vad dc este recomandat traseul și pt copii, dar nu am găsit!
    Multumesc frumos!

    Răspunde
    • Buna, Daniela!
      Depinde de copii :) Daca n-au mai facut nicio drumetie niciodata, atunci nu e tocmai recomandat, traseul fiind destul de lung si avand acea portiune de urcus abrupt.
      Altfel nu ar fi problema, nu exista dificultati tehnice, exista poteca de la un cap la altul.
      Succes!

      Răspunde

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei