Cea mai frumoasă tură în Retezat – 4 zile, cu acces din Cârnic

Scris de | Alexandra

Retezat. Munții mei de suflet care au fost, demult, chibritul cu care s-a aprins dragostea mea pentru munte. Mi-amintesc și acum momentul în care am văzut niște poze cu lacurile lor glaciare și mi-am zis “eu TREBUIE să văd asta”.

De atunci și până acum fusesem acolo de patru ori, din care doar două în Marele Retezat, cel cu ochii albaștri. De foarte mulți ani îmi doream să ajung din nou, dar neapărat în perioada rododendronului, căci nu îl văzusem niciodată în Retezat. An după an nu mi-a ieșit pasența, dar anul trecut am hotărât că, fie ce-o fi, 2019 va fi anul în care visul meu se va împlini.

Mi-am dorit să revăd măcar Lacul Bucura și Tăul Țapului, acești doi ochi pe care nu îi pot uita și care sunt locurile mele de suflet din toți munții pe care i-am văzut, și nu doar în România. Dar să ajungi la ei nu e tocmai simplu. 

Primul plan, planul A, era să mergem cu cortul la Lacul Bucura, unde să stăm 2-3 nopți și să facem trasee de o zi, să pozăm și să filmăm la apus și la răsărit… să ne bucurăm pe îndelete. Doar nu degeaba se cheamă lacul Bucura :)

Dar, cum eu am probleme cu spatele și nu pot căra mult, singura variantă era de la Poiana Pelegii. Problema a fost că de anul trecut drumul este închis și, oricât de mult am sperat eu până în ultima clipă, drumul nu a fost reparat.

Am trecut, așadar, la planul B, de la Stâna de râu, cum mai fusesem și altă dată. Aveam un plan de 3 zile:

Ziua 1: Stâna de Râu – Tăul Țapului – Porțile Închise – Lacul Galeș – Cabana Pietrele

Ziua 2: Pietrele – Lacul Bucura – Cabana Buta

Ziua 3: Cabana Buta – Vf. Custura – Stâna De Râu

Era planul perfect și stabilisem să mergem împreună cu Cosmin și Aura. Numai că a picat și acest plan, căci nu ne-am sincronizat cu datele.

Ce să facem? Ce să facem? Mașina noastră are garda prea joasă pentru drumul spre Stâna de Râu, astfel că a picat și planul B.

Am încropit, astfel, un plan C, cam pe 10 iunie:

Ziua 1: Cârnic – Cabana Pietrele

Ziua 2: Pietrele – Lacul Bucura – Cabana Buta

Ziua 3: Cabana Buta – Vf. Păpușa – Porțile Închise – Lacul Galeș – Cabana Pietrele

Ziua 4: Pietrele – Cârnic

Ziua 3 era cam lungă, dar, cu trezire devreme… am estimat că ar merge, totuși. Planul fiind făcut, acum rămânea să hotărâm când să mergem. M-am învârtit și m-am răscolit o grămadă. În mod normal perioada bună pentru rododendron e la jumătatea lunii iunie, dar în Retezat mereu e un pic mai târziu de atât. În plus, iarna fusese cu multă zăpadă, deci sigur mai trebuia decalat încă un pic. Am estimat eu inițial că ar fi ideale ultimele zile din iunie. Dar apoi am început să am dubii. Dacă apare mai devreme? Dar dacă apare și mai târziu? Am vorbit cu câțiva oameni online, am întrebat, m-am sfătuit, era cât pe ce să mergem mai devreme, dar până la urmă am concluzionat că tot ultimele zile din iunie ar fi cele mai prielnice. Zis și făcut, am făcut rezervarea la cabana Pietrele, făcut cruce, și … aia e! Doamne-ajută!

Vine între timp tura în Ciucaș, apoi tura în Parâng, iar eu, luni, cu 3 zile înainte de plecarea în Retezat, eram cam praf. Fuseseră 2 ture mult prea solicitante pentru mine, cu dureri destul de mari de spate, și acum îmi puneam mari întrebări dacă tura asta de 4 zile cu bagaj nu tocmai ușor mai era o idee așa de bună. Am lăsat vremea să decidă pentru mine. Mi-am zis așa: dacă vremea e bună, atunci e scris în stele să mergem, asta-i clar :D Dacă nu, e limpede că trebuie să stau acasă și să mă refac.

Însă îmi doream așa de mult să merg încât probabil și vremea a ascultat de dorința mea. Căci, atunci când am deschis site-urile de meteo și m-am uitat cu un singur ochi, și ăla mijit, să văd cum se anunța, prognoza a arătat 4 zile perfecte, fără niciun fel de precipitație în cursul zilei. Doar în prima seară avea să plouă. Yuhuuuuu! La așa ceva… nu ai cum să stai acasă. Pe caaaaai! :D

Bucuria a fost mare! Mi-am amintit că și data trecută când am avut rezervare la Pietrele vremea a fost excelentă exact când îmi propusesem să merg, și nici prima prima dată, când am fost la Bucura, nu a fost vreme rea. Se pare că Retezatul mă vrea! Și eu pe el! E reciproc! :D

Am încercat să mă menajez cele 3 zile cât am stat acasă înainte de plecare, ca să fiu în cea mai bună formă. M-am întins pe saltea cât de des am putut în cursul zilei, nu am cărat greutăți și am solicitat și un masaj cu diclofenac :))))


Ziua 1, joi, 27 iunie 2019

Am pornit la drum joi dimineață, destul de liniștiți știind că nu trebuia să ajungem astăzi decât până la cabana Pietrele. De la Cârnic se ajunge destul de repede (maxim 2 ore cu tot cu Cascada Lolaia), nu același lucru l-am putea spune despre drumul cu mașina din București până la Cârnic.

Waze ne-a dus pe varianta Sebeș – Sibiu (mă, rog, pe autostrada ocolitoare), și nu pe la Vidra, cum mă dusese în 2013, drum pe care tocmai ce fusesem în Parâng și de care nu mai aveam chef încă o dată în mai puțin de-o săptămână.

Am oprit să mâncăm pe prânz la Popasul Tălmaciului, înainte de Sibiu, și chiar a fost bun, nu mai fusesem niciodată.

La sediul jandarmeriei din Râu de Mori am oprit să cumpărăm biletul de intrare în Parcul național, abia apoi ne-am dat seama că l-am fi putut cumpăra și de la rangeri sau de la Cabana Pietrele.

Drumul până la Cârnic a fost foarte ok. Eu mi-l aminteam prost, dar asta probabil doar din cauză că îl mai parcursesem doar iarna, și nu cu mine la volan, astfel că amintirea cred că era cam distorsionată. În parcarea unde se lasă mașinile mai erau doar câteva mașini, față de câte sunt de obicei în weekend, și la una dintre ele erau niște germani. Mereu mă bucur să văd străini explorând munții noștri frumoși! Chiar au ce vedea, mai ales în Retezat, dar nu numai. Peste tot mă bucur la fel de mult.

După echiparea și verificările de rigoare, am pornit la deal cu rucsacii plini pentru 3 zile și 3 nopți. Al meu era destul de compact, dar mai greu era al lui Adi. Mult mai mare, mai ales că avea și drona în el. Uf! Greu la deal cu boii mici (eu adică).

Drumul începe cu o scurtătură prin pădure care taie o serpentină a drumului forestier ce apoi continuă comun cu traseul în proporție de 80% până la Pietrele. Acest drum este interzis circulației publice, doar salvamontul și cei de la Pietrele au voie pe el. Ba salvamontul își lasă mașina 4×4 cam la jumătatea drumului, pentru că după aceea devine imposibil de parcurs cu altceva decât cu tractor. Chiar și așa, m-am întrebat pe parcurs cum poate și tractorul să meargă pe pietrele acelea imense din a doua jumătate. Mai târziu aveam să aflăm de la doamna cabanier că saltă tractorul pe ele ceva de speriat.

Tractorul a trecut pe lângă noi chiar când am pornit și noi de la mașină. Aveam să-l găsim mai târziu lângă cabană, așa cum am bănuit.

După primul urcuș susținut am început să observ sumedenia de flori de Nu-mă-uita de pe marginea drumului. O magie, nu alta!

Apoi am mers pe scurta deviație până la Cascada Lolaia, bucuroasă de revedere, mai ales că nu o mai văzusem decât iarna.

Am continuat apoi pe drumul forestier pe care pietrele deveneau din ce în ce mai mari. Față de drumul de pe Valea Jiețului pe care urcasem cu doar câteva zile în urmă în Parâng, acesta mi s-a părut mai greu, cred că are înclinația ceva mai mare.

O mică pauză de frăguțe! Yum yum! De când nu mai mâncasem asemenea bunătăți!

Spre final încă o urcare pe potecă prin pădure scurtează drumul, scutind iarăși niște serpentine. E un pic solicitant, dar indicatorul de jos care anunța doar 15 minute până la cabană mi-a dat putere. Pădurea era superbă. Verde totul, misterios, se vedea că venise vara de-a binelea acolo. Mai sus, în următoarele zile… câteva petice de zăpadă ne așteptau să ne contrazică un pic.

Când am ajuns la Pietrele am găsit liniște totală. Totul era ca un vis frumos. Căsuțele apăreau una câte una și, deși eu mai fusesem acolo, m-a fascinat ca și prima oară. Tare frumos este acest loc! Dacă ar avea și dușuri cu apă caldă, cred că aș merge să stau doar acolo o săptămână, fără să fac nimic. N-am nevoie de multe, doar câteva cărți și… cam atât.

Mi se pare locul perfect de relaxare. În mijlocul naturii, semnal ioc, liniște și pace… îl recomand tuturor celor ce vor să se rupă de lume un pic.

La cabană am găsit-o pe doamna cabanieră (foarte drăguță!) și câțiva băieți care o ajută, și ei foarte amabili. Am primit o cameră dublă în Vila Stânișoara, unde nu mai stătusem (data trecută am stat la căsuțe). Nu știam cum e acolo, dar, când am ajuns, mi s-a părut un lux. Camera super ok, cu așternuturi, iar grupurile sanitare erau la parter, nu afară. Unde mai pui că aveau și duș. Cu apă rece, dar oricum! Adi a fost cel mai fericit! Eu nici gând să pun pe mine apa aia congelată în afară de mâini, față, gât și… cam atât.

După ce ne-am instalat am mers în sala de mese pentru masa de seară, ne-am îndestulat, după care ne-am pregătit încetișor de culcare. La 21 cred că eram deja adormiți. Ne-a mai trezit doar furtuna, care a început undeva înainte de ora 22 și a dat bine de tot cu blițuri care ne-au făcut să ne bucurăm că suntem la adăpost și nu în vreun cort pe undeva. Tare bine se doarme pe sunetul ploii.


Ziua 2, Vineri, 28 iunie 2019

Ne-am trezit pe la 6:30 ca să luăm micul dejun la prima oră posibilă, adică la 7. Când am ajuns în fața clădirii cu sala de mese, am găsit un cadru magic: razele de soare erau filtrate de brazii înalți și un pic de ceață mângâia lumina. Pentru un moment am vrut să mă întorc în cameră după aparatul foto, dar m-am mulțumit doar cu privitul.

La micul dejun ne-am luat fiecare câte o omletă și apoi mi-a fost poftă și de clătite, așa că am zis… de ce nu? Să ne simțim și noi bine! Merităm! :D

Atâta doar că după ce am plătit totul… îl văd Adi că scoate toții banii pe care îi aveam (el era banca) și zice… auzi dar știi că noi nu prea mai avem bani, nu?

Eu: cum așa???

Păi… mai avem vreo 250 de lei. Nu cred că ne ajung!

Mi-a picat fața de jos!

Fac eu un calcul repede în minte cu cazările pe care le mai avem de plătit (nu știam cam cât o să fie la Buta, dar am aproximat) și mesele și… da, îmi dădea cam la fix. Ne mai cumpărasem și sendvișuri pentru drum :)))) Zic… hai că poate ne descurcăm noi cumva! La o adică la întoarcere ne luăm și noi virșli în loc de grătar, că și așa e prea mare. Dar, totuși… cum am reușit să nu ne luăm suficienți bani la noi??

Simplu… nu s-a gândit nimeni să facă un calcul ca să vedem cam câți bani cash am avea nevoie, suntem obișnuiți să plătim cu cardul peste tot, așa că, atunci când am pus grămadă banii, vreo 450 de lei, ni s-au părut o grămadă, noi neumblând de obicei cu așa mult cash la noi. Dar nu ne-am gândit că suntem 2 oameni și trebuie să dormim 3 nopți, să mâncăm 3 mic dejunuri și 3 cine. Ups!

Răsul curcilor! Ce-nseamnă să fii găgăuță! Și-apăi nu e ca și cum s-a montat vreun bancomat pe la Bucura pe undeva. Ăștia erau banii, trebuia să facem cumva să ne ajungă. Hai că vedem noi! (și așa a început aventura…)

La ora 8 fără zece am pornit pe traseu. Am fi putut mai devreme dacă ne-am fi pregătit bagajul de dinainte de micul dejun, dar n-am fost atât de perspicace.

Oricum, Buta părea departe pe hartă, dar de fapt nu sunt așa mulți kilometri și nici exagerat de mult de urcat. Aveam doar urcarea până în Curmătura Bucurei și apoi încă o urcare destul de scurtă pe final. Doable, aș zice eu.

Fiind vineri, era cam pustiu peste tot. Pădurea de după Pietrele m-a fascinat și ea. Extrem de frumoasă, o adevărată bogăție! Ca și în Ciucaș, am auzit și aici un zgomot în lateral la un moment dat, dar am făcut un pic de gălăgie și nu s-a mai auzit. Puțin probabil să fi fost un urs.

Traseul este destul de comod până la Gențiana, unde am ajuns după aprox. 50 de minute.

Tare frumos e și acolo. Liniște și pace, am găsit doar vreo 2 băieți afară, care dormiseră acolo, am salutat cabanierul, am stat câteva minute pe bancă la soare, admirând peisajul, după care am pornit mai departe.

Pe potecă un pic mai sus, un domn ce părea a fi preot sau călugăr ne-a avertizat că există foarte multă apă pe poteci. “E apă peste tot! Dezastru!” zise el în timp ce trecu pe lângă noi cu un rucsac mare în spate. Pe semne o fi dormit la Bucura în seara precedentă.

M-a pus pe gânduri un pic. Eu hotărâsem să nu-mi iau bețele de data asta (vreau să mă educ să merg fără ele) și mă gândeam că o să am probleme dacă avea să fie ca în Parâng, cu multe traversări de păraie, unde chiar am nevoie de bețe, nefiind tocmai activitatea mea preferată.

Până sus, însă, nu a fost nimic de speriat. O singură traversare a fost mai delicată, dar oricum, nu era apă intrată pe potecă, ci așa e mereu. M-am descurcat însă cu un băț de la Adi :D

Un pic mai sus de Gențiana a început să apară și rododendronul, spre extazul meu. Era înflorit, nimerisem bine! Dar eram curioasă cât va fi la Bucura, acolo îmi doream să fie muuult, cât mai mult!

Când am ajuns la lacul Pietrele am fost surprinsă un pic că am făcut așa puțin până acolo. La Gențiană văzusem un indicator pe care scria mult mai mult (nu mai știu exact cât), dar noi făcusem doar 1 oră jumătate, mers deloc rapid, din contră.

Dar țineam minte din 2013 că unele indicatoare din Retezat dau timpi cam ciudați, așa că nu m-am mirat prea tare. Eu doar m-am bucurat că am ajuns așa repede așa de sus.

La lacul Pietrele nu era nimeni, de fapt nu mai văzusem picior de om de la domnul preot, și cerul se cam înnorase. Ne așteptam la asta, dar prognoza nu anunța ploaie, așa că ne-am rugat să fi fost corectă.

Era liniște și, pe măsură ce înaintam, nu se auzea mai nimic. Câteva limbi de zăpadă mai rămăseseră de după iarna grea, dar din fericire niciuna nu ne-a pus probleme, erau aproape plate. Fiind albe, nu mi-a fost greu să observa la un moment dat, în depărtare, ceva mic și rapid mișcându-se pe una din ele. O marmotăăăă!!!

Până să îl fac atent pe Adi deja dispăruse, hoțomana. Tare rău îmi pare când le văd că se sperie așa când văd sau aud oameni. Nu pentru că nu apuc să le fotografiez, ci mi-e milă de suflețelul lor care se sperie degeaba, căci nu le facem niciun rău.

M-am bucurat foarte tare să o văd, chiar dacă pentru o fracțiune de secundă, căci nu mai văzusem niciodată marmote în Retezat, doar auzisem. De fapt, culmea, nu mai văzusem niciodată în România marmote, doar prin Alpi.

De acolo n-am mai avut de dovedit decât ultima urcare un pic abruptă până în Curmătura Bucurei, dar n-a fost foarte lungă. Ultimii pași înainte de șa, când mi-am dat seama că în câteva secunde voi revedea în sfârșit Lacul Bucura, locul meu de suflet, i-am filmat cu aparatul. Inima îmi bătea foarte tare și eram cuprinsă de emoție! Doamne, cât visasem acest moment!

Am urcat pas cu pas, încercând să savurez fiecare clipă, și, cât ai zice pește… era deja în fața mea! Am ajuuuuns!

Bucurie maximă! Nu pot să exprim cât de fericită am fost! După prima vizită, în 2010, când stătusem cu cortul chiar lângă el, îl mai văzusem din acest loc în 2013, însă atunci nu coborâsem la el. Acum abia așteptam să îl pozez iar din (aproape) toate unghiurile!

Am sunat repejor pe mama, căci acolo era singurul loc în care știam că este semnal (mai este și în pădure, destul de aproape de Pietrele, dar acolo nu am încercat eu cu Vodafone, Adi a prins pe Orange la câteva minute după ce plecasem dimineață), după care am început coborârea.

Nu am stat mult acolo pentru că era vânt și foarte frig, a trebuit să ne punem chiar mănuși (buff deja aveam de mai jos, eram la peste 2000 de metri, totuși, și nu era prea mult soare).

Abia acolo am mai întâlnit niște oameni, 2 perechi de cupluri în șa și încă una mai jos, aceștia din urmă fiind străini din câte mi-am putut da seama.

Pe partea aceasta a muntelui soarele era ceva mai prezent, nori pufoși ornau cerul și, deși nu era vremea perfectă, m-am bucurat la maxim de tot ce primeam! Dorința de a ajunge din nou acolo fusese prea mare!

Rododendronul însă… nu prea se dădea văzut. Era clar că nu era totuși cel mai bun an. 2014 rămâne în continuare cel mai bun an pentru rododendron din ultimii 10. Covoare ca atunci nu am mai văzut niciodată, nici în realitate, nici în poze. Dar nu mai conta. Eram acolo și cât era… era.

Nu departe de șa am găsit și 4 căluți frumoși, mai mare dragul de ei! Erau superbi! Dar, așa cum ziceau niște tineri pe care i-am întâlnit mai jos la refugiu, mă întreb: ei săracii oare ce au făcut azi noapte pe furtuna aia? De fapt… ce fac în general când vine așa ceva? Că nu-mi imaginez că au unde să se adăpostească… Săracii…

Soarele a început să apară din ce în ce mai mult și eu nu conteneam din a face un miliard de poze. Lacul Bucurel a apărut și el în peisaj și, nu departe de asta, am observat în stânga potecii că se întrevăd niște tufe de bujori. Aaaaa, aici e de mine! Pauzăăăă!

Am deviat, așadar, spre stânga, am făcut o mică tabără de bază, după care m-am dus alandala printre pietre să caut rododendronul. Nu era mult, dar clar mult mai mult decât ce văzusem până acolo. Soarele a hotărât să-mi joace feste, mai mult stătea ascuns decât la vedere, așa că a trebuit să pândesc acele câteva secunde când se îndura de mine și se arăta, ca să trag repede câte un cadru. Ca șoarecele și pisica, nu alta!

Ne-am mutat apoi la refugiu ca să mâncăm ceva și acolo am întâlnit 3 tineri cu care am schimbat câteva vorbe. Drumul forestier până la Poiana Pelegii fiind închis, la Bucura e liniște și pace, abia vreo 2-3 corturi erau montate. Într-un fel e mai bine, e mai curată zona așa. Însă, pentru cei ca mine, cu probleme cu spatele, lucrurile sunt un pic mai complicate. Dar nu imposibile! Drept dovadă că eram acolo.

După masă am vrut să mă întind un pic ca să se odihnească și mușchii spatelui și eventual să facem o filmare cu drona, dar, ce să vezi! Cum m-am așezat s-a înnorat de tot și a început și vântul un pic mai tare (de unde oricum era cam puternic pentru dronă) și n-am putut să stau nici 5 minute că m-a luat frigul.

Ce ghinion! Am hotărât să plecăm. Cam triști, căci nu am avut noroc să putem ridica drona, dar eu, cel puțin, bucuroasă că am revăzut, totuși, lacul. Asta era cel mai important!

Am continuat mai departe în coborâre până la Poiana Pelegii. Drumul a fost ceva mai lung față de cum mi-l aminteam, însă mi-a plăcut foarte mult, mai ales pădurea din a doua jumătate. Am eu ce am cu pădurile, mai nou, mi se par superbe, iar aici, în Retezat, chiar e foarte deosebită.

În Poiana Pelegii, când am ajuns, locul era complet diferit față de cum mi-l aminteam. Pustiu complet. Niciun cort, cum era demult, niciun om, iarbă maaaare crescută, nici măcar nu mi-am dat seama unde pusesem în 2010 cortul acolo.

Un pic mai jos, la râu, am rămas un pic blocată. Niciun fel de trecere la nivelul apei nu se întrezărea, dar peste rău era doborât un copac imens, aproape accidental la prima vedere. Adi hop țop se urcă pe el și în câteva mișcări îl văd pe partea cealaltă. Ooooh, no, no no, eu nu pot să fac așa ceva!

Trunchiul era cu vreo 2 metri deasupra apei, iar mie mi se părea imposibil să trec pe el, mai ales că nu erau chiar 2-3 pași de făcut, ci cel puțin 15. Trunchiul era grosuț, dar totuși rotund, nu plat.

Am stat, m-am uitat, m-am codit, dar nu-mi venea să mă duc nici să mă tai. Asta CHIAR nu e punctul meu forte pe munte! Oricât mă strofocam, nu-mi aminteam ca în 2010 să fi trecut un asemenea obstacol, să fim serioși, mai ales cu cortul în spate. Mi-aș fi amintit așa ceva. Și oricum, de-aș fi trecut sau nu, acum informația nu mă ajuta cu nimic.

La prima încercare, chiar dacă a venit Adi în întâmpinarea mea, nu am reușit să fac mai mult de un pas. Ceva nu mergea, parcă picioarele nu voiau să mă asculte.

Mi-a venit apoi ideea că rucsacul mă încurcă, așa că l-am întrebat dacă îl poate lua. Mi l-a luat de parcă era pe stradă, iar eu nu știam ce mă șochează mai tare, lejeritatea cu care mergea el pe trunchiul ăla care mie mi se părea ca o ață, sau cât de imposibilă mi se pare situația asta :)))

Cu chiu cu vai, apoi, fără rucsac, am reușit. Nu mai știu cum, m-am deplasat cu un singur picior în față, nu am fost capabilă să pun câte un pas în fața celuilalt, dar acuma… ce mai contează? Am ajuns pe partea cealaltă și viața a fost din nou bună :))))

UPDATE august 2019:

trunchiul a fost transformat într-o pasarela plată care face lucrurile mult mai ușoare. Se poate vedea exact cum este în acest videoclip, la minutul 6:30.

Acolo am mai făcut o pauză de relaxare, deja începeam să simțim ceva oboseală. Zona era cam stranie, totuși, găsisem noi un fel de poieniță, dar eram totuși înconjurați pe toate părțile de pădure. Doar vreo 3 oameni trecuseră mai devreme prin zonă, dar erau deja duși de mult.

Am ronțăit ceva, ne-am odihnit mușchii și oasele, și apoi i-am dat mai departe. De acolo nu mai aveam decât o ultimă urcare și o ultimă coborâre până la Cabana Buta.

O felie de prăjitură aș zice, dar nu și când ești cam istovit. Am urcat prima parte, prin pădure, încet, cântărindu-mi bine energia ca să îmi ajungă până la final. Au fost și câteva porțiuni mai abrupte, dar am ajuns în golul alpin destul de repede. Și atunci a început nebunia. Pentru amândoi era un traseu nou. Când ne-am uitat ce lăsăm în urmă, am lăsat rucsacii jos aproape instantaneu. Vânt nu mai era… aici e de filmat, clar!

Nu eram departe de Șaua Plaiu Mic, în spatele nostru se vedea parcă tot Retezatul! Incredibilă priveliște, mai ales că nu mă așteptam deloc. Mă gândeam că va fi un traseu banal. Dar de unde!

Unde mai pui că ieșise și soarele iar, în forță, de parcă ținuse morțiș să ne mai facă o surpriză.

Acolo ne-au ajuns din urmă doi tineri pe care îi văzusem la Bucura că-și strângeau cortul. Erau germani, cred, sau așa ceva. I-am întrebat unde aveau să doarmă la noapte și au spus că la Buta probabil. M-am gândit că urma să ne vedem cu ei mai târziu, așa că nu i-am întrebat de unde sunt sau mai multe. Abia mai târziu mi-am dat seama că nu o să-i mai vedem, căci locul de cort de la Buta e lângă salvamont, ceva mai departe de cabană. Păcat, mi-ar fi plăcut să stăm un pic de vorbă cu ei.

După ce-am filmat un pic, am continuat drumul spre cabană, am trecut pe lângă Tăurile Păpușii, mici și aproape ascunse, după care am intrat în coborâre.

Destul de abruptă la început, am început să mă gândesc un pic cu lene că a doua zi trebuia să urcăm înapoi pe acolo. Două petice de zăpadă acopereau încă poteca în acea zonă, dar se puteau ocoli. Acolo, precum și un pic mai jos, am găsit izvoare, de unde ne-am propus să alimentăm a doua zi, ca să nu cărăm o grămadă de apă tocmai de jos, de la Buta, după asta nemaiavând nicio sursă de apă toată ziua, până la Lacul Galeș.

Înainte să intrăm în pădure am zărit și micuța cabană Salvamont, aflată într-un cadru mirific nu foarte departe. Ce loc binecuvântat! Totul verde, poiană, liniște! Minunat!

O surpriză și mai mare am avut, însă, la Cabana Buta. Nu mai fusesem niciodată acolo și nici nu mă interesasem cum e. Am crezut că am aterizat în Alpi, nu alta. Sigur, sunt multe de pus la punct, dar locul este incredibil de frumos. Pe lângă clădirea principală a cabanei, cu etaj, mai sunt 3 căsuțe mici, două pe stânga și una vis-a-vis de cabana mare, aceea nefiind însă locuibilă, din câte mi-am dat seama. Toate, mai puțin ultima, ornate cu o mulțime de glastre cu flori, exact ca în Alpi, și de jur împrejur mai erau și flori naturale prin iarbă, o mulțime. Instantaneu toată fața mi s-a transformat într-un zâmbet și am uitat de oboseală. Ce vis frumos!

Am dat bună ziua doamnei cabanier și tânărului care o ajuta (nepot, cred) și le-am spus din prima că este extraordinar de frumos acolo la ei. Era liniște și pace, niciun alt turist.

Am primit, spre fericirea noastră, o cameră cu 3 paturi doar pentru noi doi, în una din căsuțele cu flori. Camera era curată, cu așternuturi pe pat ca la Pietrele. Ne-am instalat frumos, apoi ne-am dus la grupul sanitar. Aici iarăși surpriză: wc-uri normale în interior, chiuvete și dușuri. Tot doar cu apă rece, dar am înțeles ulterior că în mod normal ar trebui să aibă apă caldă (!!!), dar, din păcate, li se stricase boilerul.

După ce am inspectat noi toată zona, am zis să ne facem totuși curaj și să mergem să plătim și să comandăm ceva de mâncare. Ne spune doamna că are ceva ciorbiță și șnițele. Ok, păi am vrea câte unul de fiecare. Dar n-am întrebat cât costă. Noroc de băiat că i-a spus: dar spune-le și cât costă, și cazarea, și masa…

50 de lei de persoană cazarea, 30 de lei de persoană șnițelul.

Eu: pocker face. În sinea mea îmi căzuse fața pe jos. Nu pentru că ar fi exagerat de scump, că nu era mare diferență față de Pietrele, dar mi-am dat seama instantaneu că nu o să ne mai ajungă banii ca să mâncăm și a doua zi :)))))

Mergem noi în cameră, închidem ușa după noi, ne uităm unul la altul… mda, nu e bine! Hai să mai numărăm o dată banii :))))

Facem noi calcul iar. Da, e clar, mâine nu mai avem bani să mâncăm :)))) Nu e bine. Hmmm, ce să facem? Gata, știu! Luăm doar un șnițel! :)))) Unul pentru amândoi? Da! Ce-are?

M-am gândit eu așa că oricum porțiile sunt foarte mari la aceste cabane și oricum eu la Pietrele nu mâncasem tot grătarul, doar jumătate reușisem. Și-apăi asta e… n-o să murim de foame. Măcar ne mai rămân niște bani să mai mâncăm ceva și mâine. Că după o zi întreagă de mers pe munte, clar leșin dacă nu mănânc nimic seara.

Merge Adi, zice doamnei să ne facă doar un șnițel în loc de două, și așteptăm. Acu… Doamne-ajută să fie porția mare.

Stăm noi afară la una din mesele de lemn și admirăm peisajul când, mi-amintesc eu vag așa ceva citit pe internet. Zic: fii atent că am impresia că șnițelul e fără garnitură :))))))

Mai stăm noi un pic, stomacul deja chiorăia de foame, și vine băiatul și ne întreabă: vreți brânză pe cartofi. Noi, tare, la unison: daaaa! :))))

Nu știam de ce să mă bucur mai tare, că avem garnitură sau că ne pune ceva în plus pe ei :))))

Trebuie să recunosc că mor de râs acum când îmi amintesc și mi s-a părut la fel de amuzant și atunci. N-ai cum să fii așa aerieni ca noi! :))))

Într-un final vine mâncarea. Lângă șnițelul care era destul de mare erau cartofi prăjiți cu brânză pe ei (yuuuum!) și o roșioară. Pe lângă, am primit și pâine! Maaamă, lux! Cred că va fi prima oară când vom rade toată pâinea.

Tai eu șnițelul în două, încercând să păstrez proporțiile cât mai egale (deși, acum dacă mă gândesc, ar fi trebuit să respect proporțiile kilogramelor, atât ale fiecăruia dintre noi, cât și ale rucsacilor…), împart și cartofii și…. pe locuri, fiți gata, start! Năvală!

În 5 minute nu mai era nimic. Cred că a fost cel mai bun șnițel mâncat în viața mea. Asta având în vedere că eu din anul 1 de facultate nu mai mănânc șnițele, nici nu vreau să aud, căci am mâncat zilnic, la prânz și seara timp de 1 an de zile, ăsta fiind pachetul trimis de mama săptămânal pe tren.

Când am terminat de mâncat era abia 19. No… acuma ce să mai facem? Carte de citit n-avem, că cine era s-o care… hmmm, hai să ne întindem în pat și stăm așa un pic. La și jumate cred că am adormit :))))


Ziua 3, Sâmbătă, 29 iunie 2019

De data asta ne-am pus ceasul la 6. Am zis că ne pregătim totul înainte de micul dejun, apoi mâncăm, și astfel plecăm mai devreme. Avem zi lungă azi!

Adormind atât de devreme, însă, am dormit foarte prost. M-am trezit de nu știu câte ori, perna era oribilă, m-am foit pe toate părțile, numai somn nu fusese ăla. Dorul de salteaua de-acasă mă sfâșia. Și mai aveam de dormit încă o noapte și la Pietrele :(((

În fine, ne trezim noi la 6, ne spălăm, ne îmbrăcam, ne pregătim rucsacul, totul gata, la ora 7 fără 10 eram la ușă. Pe afară, însă… nicio mișcare.

Cu o seară înainte când am vorbit cu doamna cabanier ne-a spus că de la 7 putem mânca. Dar, ce să vezi? Se face 7, se face 7 și un sfert, nimic. Noi mișunam pe afară ca leul în cușcă. Măi, ce să facem? Nu e ca și cum am putea merge să sunăm la ușă. E aiurea…

Se face 7 jumate.. deja ne gândim serios să plecăm, să mâncăm un pic mai sus sendvișul ce ne rămăsese de ieri și aia e…

Într-un final se aude mișcare, așa că decidem să rămânem. Comandăm, așa cum stabilisem de cu o seară înainte, o singură omletă pentru amândoi :)))

Ne era super jenă, dar nu e ca și cum i-am fi putut spune: știți, nu ne-am luat suficienți bani la noi și acuma trebuie să-i drămuim, ca să ne ajungă până la final. Nu ne-ar fi crezut nici naiba!

Nu știam cât costă, dar ne-am gândit că mai mult de 15-20 de lei nu avea cum să fie. A fost 15! Yeeeeey!

Am aspirat-o și pe asta la fel de repede, a fost numai bine, că eu oricum nu pot mânca niciodată o omletă întreagă, și am fost, în sfârșit, gata de plecare. Din păcate, tot la 8, ca ieri, dar măcar de data asta nu din cauza noastră.

Urcușul până sus în Șaua Plaiu Mic a fost mai ușor decât mă așteptam. Plecând imediat după ce am mâncat, eu nu m-am simțit foarte bine în prima jumătate de oră, așa că am luat-o foarte încet, pas cu pas, în ritm minim (viteza 1). Chestia asta m-a ajutat să-i dau corpului răgaz să se autoregleze și, astfel, un pic mai sus eram ca nouă. Nici urcușul super abrupt din partea a doua a urcării nu mi s-a părut groaznic. Am ajuns destul de repede la peticele de zăpadă care știam că-s fix înainte de șa, singura chestie e că n-am mai găsit izvoarele de cu o zi înainte. De fapt, cel mai mare era mai jos, dar ținusem minte că mai erau două mai sus, așa că nu umplusem de la acela.

Abia atunci mi-am dat seama că “izvoarele” erau de fapt venite de sub zăpadă, din topire, nicidecum nu erau izvoare. Acum am găsit într-un singur loc doar un firicel foarte mic. Inițial ne-am gândit că nu e tocmai cea mai bună idee să luăm de acolo, nu e cea mai curată apă, dar nu prea aveam de ales. Era singura sursă de apă, apoi intram pe creastă și nu aveam să întâlnim nimic altceva. Am umplut un pic, am băut de probă, ne-am uitat la ea prin bidon, părea ok, nimic dubios, așa că am umplut toate bidoanele și i-am dat mai departe.

Cerul era super senin, mult mai senin decât mi-aș dori vreodată să fie pe munte, dar, decât să fie înnorat complet, prefer așa. Odată ce-am intrat pe creastă și am început lungul urcuș spre Vf. Custura am început să zăresc, uzitându-mă în urmă din când în când, Piatra Iorgovanului și mai apoi chiar Oslea. De dincolo de ei păreau că vin niște nori cam incerți, așa că am început să-i monitorizez pe măsură ce trecea timpul.

Urcușul nu a fost foarte abrupt la început, dar lung și parcă greoi, am făcut și o pauză la un moment dat, că parcă nu prea mergea treaba. Înainte ne aștepta mărețul vârf Păpușa, însoțit îndeaproape de fratele lui (sau al ei?) Peleaga, în partea stângă. De unde stăteam noi, Păpușa arăta ca un gigant, probabil din cauză că știam că trebuie să îl urcăm și părea că o să scoată tot untul din noi.

Din Vf. Custura am intrat pe traseu cunoscut, același pe care urcasem și în 2013, dar parcă nu-mi aminteam să mi se fi părut așa greu (cred că trebuia să-mi fi citit propriul jurnal înainte de plecare).

Tot drumul până acolo nu am întâlnit pe nimeni. Era liniște și pustiu, doar câte o păsărică mai colora un pic atmosfera din când în când. Și, în liniștea aceea, n-a fost mică mirarea când am auzit un huruit puternic de elicopter. A trecut destul de aproape de noi, pe deasupra, îndreptându-se spre Munții Țarcu, cred. Nu știu ce fel de elicopter era. Nu era de smurd, avea culoare albastră.

Aproape de Custura ne-am dat seama că am urcat ultima porțiune cam degeaba, urmărind marcajul, căci am fi putut-o tăia la stânga mult mai jos. Eu văzusem parcă ceva potecă, dar am ignorat-o, gândindu-mă că poate dăm în vreo ruptură de pantă sau vreun jos-sus nedorit.

Imediat ce am schimbat banda roșie cu crucea galbenă și am cotit stânga spre Păpușa am aruncat un ochi în “prăpastie” pe dreapta și am văzut, în toată splendoarea lor, Tăurile Custurii, pe lângă care urcasem în creastă pe nemarcat în 2013.

Pe măsură ce ne apropiam de Păpușa, a început să apară și rododendronul pe această porțiune de creastă, una pe care mi-o aminteam ca fiind printre preferatele mele cele mai frumoase din Retezat, probabil datorită potecii aproape mereu matematice.

Nefiind vânt, aici am pus și de o mică filmare cu drona, fiind și așa de frumoasă zona.

Am ajuns într-un final și la urcușul pe care îl tot văzusem de atâta timp și de care nu știam cum să facem să scăpăm mai repede. Am urcat ce-am urcat, apoi a urmat Spintecătura Păpușii, acolo începând și un vânt puternic. Ultimul urcuș mi s-a părut interminabil. Când părea că am ajuns, pac, mai venea o urcare. Mă uitam mereu la Peleaga, în stânga, și vedeam oamenii de pe vârf că par mai sus decât unde eram eu, iar Peleaga are doar un metru în plus, așa că știam că mai am de bobinat.

Hornulețul de pe urcarea spre Păpușa, cea mai abruptă porțiune

Dar și când am ajuns, în sfârșit… ah, ce bine a fost! Știam că până acolo fusese greul, apoi nu mai aveam decât de coborât, excepție făcând doar o mică urcare la finalul Porților Închise, care oricum nu însemna decât o mică diferență de nivel, nimic istovitor.

Pe vârf nu am stat decât câteva minute, pentru că deja era multicică lume, dar mai ales pentru că era vânt puternic și nu prea era de stat.

Am făcut poză unui grup ce ne-a rugat, după care am început coborârea, eu fericită că intram pe încă o mică bucățică de traseu nou și că urmau Porțile Închise, un alt loc preferat al meu din Retezat.

Vremea începea, în sfârșit, să fie exact așa cum îmi place mie, cu soare și nori pufoși ce fac din orice poză una mai fotogenică.

În coborârea ce s-a dovedit a fi destul de abruptă și îngustă, am zărit frumoasele lacuri din Valea Rea, spre stânga, ce au dispărut destul de repede, noi intrând pe poteca ce s-a înscris pe partea dreaptă a crestei, nu înainte de trece de singurul cablu pe care l-am văzut pe tot traseul, unul nu foarte plăcut, mai ales pentru că era în coborâre, dar și pentru că era într-o stare cam aiurea.

Nefixat în puncte în stâncă, era destul de larg și avea niște noduri care, în mod normal, ar fi trebuit să aibă scopul de a ajuta să ții mâna deasupra lor sau pe ele, numai că aveau sârme ieșind din ele. Noroc că aveam mănuși (era cam frig de la vânt, deși soare din belșug) și asta m-a mai ajutat un pic, chiar dacă m-am cam agățat. Iar mie mi-a spus asta Adi înainte să cobor pe el, dar, dacă nu știi dinainte, mă gândesc că te poți răni cam nasol acolo.

Mergând mai departe, am realizat că, fiind sâmbătă, acesta este motivul pentru care am dat, deodată, de o mulțime de oameni, noi care în ultimele 2 zile și un pic văzusem doar câțiva oameni pe trasee, și ăia răsfirați.

Uitându-mă în urmă după ce am coborât, am realizat că la urcare e mult mai ușor să depășești ruptura de pantă pe care e montat. La coborâre trebuie, însă, mai multă atenție și răbdare. Nu aș recomanda începătorilor.

Acum era bulevard, mai ales pe Porțile Închise. De vârfurile Păpușa și Peleaga nu mai zic.

Porțile închise au fost cireașa de pe tort. M-am bucurat de traseu, în același timp fiind curioasă cum avea să fie în acest sens, în 2013 parcurgându-le invers. Cred că sensul ăla mi-a plăcut mai mult. Și acum a fost fun, dar parcă atunci a fost și mai interesant.

Dinspre Lacul Galeș bătea un vânt năprasnic, așa că, deși ne-am dorit o filmare cu drona peste Porțile Închise, nu am ridicat-o prea sus, fiind pericol mare de răsturnare la rafale. Am filmat în schimb Tăul Țapului, nu se putea să nu. Acest lac este pentru mine un miracol, ceva parcă de pe altă planetă! Îl ador, efectiv!

L-am filmat, l-am pozat, nici nu mai știam ce să-i fac! Cert e că am prins vreme mai bună decât în 2013, acum aveam norii pufoși și tot tacâmul. Culoarea din lac se schimba din albastru în verde în turcoaz, și norii ce treceau pe deasupra se reflectau în apă. Mă hipnotiza acest dans, mă uitam de parcă era magie.

În capăt, când am ajuns, am filmat un pic și cu aparatul, și nu mă mai dădeam dusă. Stăteam acolo și mă uitam la el, și mă gândeam… cine știe când voi mai ajunge aici? Să mă uit bine ca să mi se întipărească în minte pentru totdeauna! Doamne, ce lac!

Doar norii ce au acoperit mai tare cerul m-au făcut să plec mai departe.

De acolo am început coborârea spre Lacul Galeș, mai jos un pic de Șaua Vf. Mare începând să apară iar tufe de rododendron, spre fericirea mea. Dar nu știam eu ce surpriză ne aștepta un pic mai jos.

Coborârea e destul de abruptă. De fapt, așa mi-o și aminteam de ultima dată, când urcasem pe acolo, și, în timp ce coboram, mă gândeam cât de nebun să fii să urci pe acolo tocmai de la Pietrele (de parcă eu nu făcusem asta în 2013) sau, mai rău, de la Cârnic, chiar!!!  Mi se părea SF. Orice traseu mi se părea SF la acel moment, când oboseala deja punea stăpânire pe corp.

O ultimă privire înapoi spre Porțile Închise

La un moment dat am și călcat aiurea pe grohotișul ăla și, pentru un moment, m-am speriat că poate mi-am scrântit glezna. De unde? Ba chiar cred că mi-am aranjat-o mai bine, căci o durere ciudată ce-mi apăruse după tura în Parâng fix într-un loc dubios al gleznei, punctual, lateral, și care mă tot sâcâia de atunci, mi-a dispărut după asta ca prin minune. Eh, uneori se pare că e bine să calci aiurea. Totuși, nu încercați intenționat! :))))

Pe măsură ce ne apropiam de lac mă tot uitam la nori și mă întrebam dacă cumva se pune pe ploaie. Nu de alta, dar nu era prognozat. E drept că noi de o zi jumate nu mai avusesem net pe telefoane ca să vedem iar prognoza, cine știe, poate se schimbase între timp. Dar nu mi-am făcut mari griji, părea ok pentru moment.

Am continuat coborârea admirând floricelele, atât cele roz, cât și cele albe, care îmi păreau ca niște îngeri.

Doamne, cât de delicate! Și cum mă concentram eu asupra lor chinuită de talent, Adi, de ceva mai sus decât mine, vede o marmotă. Zice: mă duc să o pozez. Mie mi-a fost lene să urc înapoi, mai ales că m-am gândit că marmoțelele astea de obicei fug repede când simt omul, și noi neavând teleobiectiv, nu prea aveam șanse să o pozăm ca lumea.

Dar iată ce a făcut al meu cu doar 30 mm:

Nebunatica s-a băgat în scorbură dar, văzând că nu-i face nimeni niciun rău, a ieșit iar și s-a lungit la soare, fără nicio treabă!

M-am ofticat un pic că n-am văzut-o și eu, dar m-am mulțumit că a reușit să o pozeze.

La Galeș am ajuns după o ultimă coborâre destul de incomodă pentru picioare, pe o iarbă nebătătorită, și am vrut să facem o ultimă pauză mai lungă, întinși pe iarbă, ca să ne odihnim spinările. Dar stai dacă poți. Cum ne-am așezat, am pățit exact ca la Bucura, cu o zi înainte. Soarele a dispărut după nori, era un vânticel destul de serios  și ne-a luat frigul instantaneu. Nu era de stat.

Am ronțăit doar un cookie repede și am plecat. Eh, asta e, și așa e cam târziu. Eram pe traseu deja de vreo 9 ore jumate, și până la Pietrele zicea că mai facem 2-3 ore.

Nu știam ce să cred, știam doar că pe ultima bucată există o urcare nu foarte lungă, dar nici foarte scurtă, pentru care nu eram sigură că voi mai avea energie, așa că nu m-am bazat că facem mai puțin de 3 ore.

Dincolo de Galeșu, pe o bună bucată de drum, nu am mai văzut pe nimeni. Am coborât într-un ritm destul de bun, încercând să ignor oboseala. Începusem să intru pe pilot automat când, am ridicat ochii din potecă și am văzut asta:

Trei pini mari ridicați din marea de jnepeni, ca niște străjeri impunători sau, mai degrabă, niște părinți grijulii. Am fost foarte impresionată și a rămas unul din momentele mele preferate din toată tura. Nu știu dacă de la oboseală sau altceva, dar era ceva acolo care mi-a atins o coardă sensibilă.

Am intrat mai jos în pădure, unde, dintr-o neînțelegere, n-am ales poteca pe la Tăul dintre Brazi. Eu îl mai văzusem, dar voiam să îl vadă și Adi, însă el a crezut că e o deviere, nu o variantă, și oboseala și-a spus cuvântul.

Pădurea, și aici, era extrem de frumoasă și ne-am bucurat de liniștea cu care ne-a întâmpinat. Doar un cuplu am întâlnit un pic mai jos, care urca cu corturi la Galeș, probabil, când chiar nu ne mai așteptam să întâlnim pe cineva urcând la ora aceea.

Și mai jos am dat de un grup sau două care aveau și un câine foarte frumos, veneau de la Tăul dintre Brazi și se duceau la Cârnic. Au fost foarte drăguți, ne-au încurajat când le-am spus de unde venim și că suntem cam obosiți.

Ne-am pregătit mental pentru urcarea ce avea să vină și, după ce am trecut podul de lemn de peste apă, am făcut o mică pauză înainte de hei rup-ul final, și am început. Cătinel cătinel, am abordat panta un pic cam abruptă la început, dar, apoi, când s-a mai domolit, am început să cânt și totul a mers mult mai ușor.

Mi-amintesc că ultima porțiune de pădure era extraordinar de frumoasă și de verde, am făcut doar două poze, în rest am admirat-o, și, așa minunată cum era, a și trecut foarte repede.

Atunci am realizat și că stăm bine cu timpul și, de unde inițial, la Galeș, estimasem că ajungem pe la 20:30 la Pietrele, acum începusem să strigăm “hashtag sub 12 ore, ba nu, hashtag până-n opt”! :))))

Din seria ce prostii îți ies pe gură când ești praf de obosit.

Când am zărit într-un final cabana de printre brazi, la ora 19:40, nu ne-a venit a crede! Chiar am reușit! O doamne, nu știu dacă mai pot să stau în picioare! :))))

La cabană ne-am numărat iar banii. Hai să vedem.. mai aveeeem 105 lei. Hmm, parcă trebuiau să fie 110. Oare ce s-o fi întâmplat? În orice caz, am făcut eu din nou un calcul, ne ajungeau să plătim cazarea și să ne luăm câte o porție de virșli cu cartofi prăjiți. Credeam că o să ne ajungă să ne luăm și o porție de pâine (2 lei), dar nu știu cum naiba că, în loc de 6 lei, rămăsesem doar cu 1 leu :)))) Și eu care credeam că ne mai rămân bani și pentru o felie de ceva pentru mâine la micul dejun (în timp ce Adi spera că îi mai ajung de-o cola :)))). Ei, asta e, nu ne trebuie musai nici una, nici alta. Și pentru mâine ronțăim și noi din ce mai avem în rucsac, că ne-au rămas batoane și tot felul de chestii. Să zicem mersi că acum avem fiecare porția lui și nu mai mâncăm amândoi una :))))

Am aspirat tot din farfurie în 10 minute, Doamne ce buni erau cartofii! Apoi am mers în cameră, că dacă nu mă întindeam în următoarele 5 minute, simțeam că pic pe jos.

Ne-am făcut un fel de duș, Adi cu puțină apă rece, eu mai mult cu șervețele umede, după care ne-am întins. Înainte de asta, însă, bagă Adi al meu mâna în geaca pe care nu o mai purtase de dimineață și exclamă, fericit: am găsit cei 5 leeeei! :))) Pfuaaai, party, avem bani să mâncăm mâine pâine cu gem! :))))

Am adormit iar destul de devreme, neavând ocupație, rupți de oboseală dar fericiți că ne ieșise planul. Reușisem! Chiar reușisem! Totul ață-buclă-punct. Mâine mai aveam doar de coborât până la Cârnic.


Ziua 4, Duminică, 30 iunie 2019

Ne-am trezit în sfârșit fără ceas, pe la 6 jumătate sau 7, cam așa. Dormisem la fel de prost ca în seara precedentă (nu că în prima aș fi dormit foarte bine). Îmi simțeam picioarele ca și cum ar fi stat încordate toată noaptea, și nici în rest nu mă simțeam prea bine. Nu-mi dădeam seama dacă-mi era foame sau cam greață, dar am zis că voi afla la micul dejun.

De data asta mi-am adus aminte de razele de la ora 7 din fața cabanei, așa că am luat aparatul cu mine. Și, ca un făcut, le-am găsit tot acolo, de parcă mă așteptau. Un vis frumos, nu alta! Magie!

Au dispărut destul de repede apoi, cum era și firesc, după care am intrat la masă. Așa cum am planificat, am cerut o porție de pâine și una de gem, să mâncăm amândoi, desigur :)))) Unt nu aveau, că tare bine ar fi mers. Dar ce să vezi? Mai aveam 2 lei. Maaamă, ce bogăție! Să luăm încă o porție de gem, zic! :)))) Deja simțeam că ne dau banii afară din casă. Mă rog, din cabană.

Mâncăm noi pâine cu gem, la mine nu intră prea bine… de fapt, intră, dar parcă tot mă simt cam rău, cu totul. E clar, e timpul să îi dăm la vale.

Până jos am mers destul de bine, dar eu încă nu-mi dădeam seama ce am. Am întâlnit câteva grupuri sau cupluri în urcare, fiind duminică, eu una gândindu-mă că n-aș urca într-o singură zi până sus în creastă și înapoi tocmai din Cârnic nici să mă bați.

Când am ajuns la mașină, am rămas mască să văd atâtea mașini parcate. De vreo 5 ori mai multe față de câte erau când plecasem noi, nici nu mai aveai loc unde să parchezi, erau unele mașini și pe laterale.

Păcat însă că, deși drumul este interzis circulației, câteva mașini continuaseră până la Lolaia, una parcă chiar dincolo de Lolaia. Nu e frumos…

Ajunși la final de aventură, am constatat cu stupoare că tura a fost lungă cât un maraton (42 de kilometri!), după care ne-am făcut iar un “duș” cu niște șervețele umede și ne-am schimbat de haine, nu de alta, dar era a patra zi în care aveam pantalonii ăia pe mine și tricoul avea și el două zile (am avut două). Am trecut la sandale (picioarele mele au fost în extaz!) și mi-am pus o rochiță de vară pe mine, arătam de parcă nici nu călcasem pe munte.

I-am dat apoi repede spre Hațeg, căci aveam 3 urgențe:

  1. Trebuie să o sun pe mama, e ziua ei
  2. Trebuie să scoatem bani de la primul bancomat, mai avem fix 0 lei, 0 bani :))))
  3. Murim de foame, ne înfigem în prima patiserie

Pe rând le-am rezolvat pe toate, dar n-o să uit niciodată mini pizza pe care a mâncat-o de la prima patiserie din Hațeg pe care am văzut-o. A fost cea mai bună minipizza mâncată de mine în viața asta! :))))) Am înfulecat-o cu atâta poftă de parcă nu mâncasem de două zile. Picioarele îmi tremurau un pic de la oboseală și de la starea de rău, dar parcă mă și văd înfulecând din ea din picioare, pe trotuar, nu am avut răbdare să intru în mașină.

Am continuat apoi drumul prin civilizație până la Călimănești, unde am oprit de prânz. Până acolo starea mea deja se cam înrăutățise. Inițial am crezut că am făcut ceva la stomac de la ceva ce mâncasem la cabană. În toate acele zile mâncasem mult din ceea ce eu nu mănânc deloc acasă (cartofi prăjiți zilnic, virșli, etc) și m-am gândit că stomacul meu a fost dat peste cap. Dar totuși parcă nu era asta. M-am tot gândit, m-am tot perpelit pe o parte pe alta (îmi dădusem scaunul pe spate aproape de tot, căci îmi era greu să stau normal), și abia după câteva ore m-am prins ce aveam: făcusem insolație!

Eu care pot să merg toată ziua pe munte cu soarele în cap și n-am nimic… iaca o pățisem. Vântul din ziua precedentă mascase efectul puternic al soarelui și nu realizasem. Iar acum, la coborârea până la Cârnic, iarăși fusese cam soare, mai ales din lateral, și abia când am văzut că mă arsesem pe partea dreaptă am realizat ce se întâmplase.

La Călimănești am oprit la Hotel Central, pe lângă care trecusem de multe ori în ultimul an și tot ziceam noi să oprim o dată. Asta după ce încercasem să parcăm la Hotel Căciulata și abia după ce am virat stânga în tot haosul ăla, un nene ne-a făcut semn că nu mai sunt locuri. Și-apăi dă-i și întoarce în toată nebunia aia. Doamne că tare varză mai e și zona asta, un fel de Valea Prahovei 2. Decât să oprești acolo mai bine mori de foame.

La Hotel Central am găsit loc fără probleme, ba erau și gratuite, după el, noi am intrat în cea cu plată, dar, pe cât de frumos era renovat pe afară, pe atât de comunist era înăuntru. Vorba aia… afară vopsit gardul, înăuntru leopardu’!

Am zis că nu-i adevărat, cum am intrat am simțit că m-am teleportat 30 de ani în trecut, când mergeam la mare cu ai mei și chelnerițele erau îmbrăcate în uniforma aia oribilă alb-negru, pe mese erau bilețelele alea tipizate pe care scria cine unde stă, sau așa ceva. Era fix la fel. Și meniurile, și fețele de masă, și mobilierul, tot. Arăta ca o cantină tristă.

Mie îmi era prea rău ca să mai fiu în stare să mergem să căutăm un alt loc, așa că am rămas. Nu simțeam că pot mânca decât un pic de zeamă, așa că am vrut să iau o supă de pui. Am vrut inițial să stăm afară, pe terasă, dar ni s-a spus că acolo nu se servesc ciorbe și supe. De ce? N-aș putea să vă spun… aveau un meniu special (adică doar pizza și grătare, sau așa ceva). Pobabil e greu de trecut un bol de ciorbă peste prag, habar n-am…

Supa a fost bună, dar n-am găsit puiul din ea, era inexistent :))))

Măcar am putut plăti cu cardul, bună treabă! Am plecat un pic oripilați, dar măcar acum știam ce am. Am tras de mine să rezist până acasă, am îndurat porțiunea bară la bară de pe autostradă (alt vis urât!), după care m-am aruncat direct în duș, unde am stat jumate de oră contemplând minunea care se numește “apa caldă”. Doamne, că bine mai e!

Apoi a urmat oda saltelei, un alt miracol al vieții moderne! Buuuună investiție!

Aventura s-a încheiat pentru mine abia a doua zi, când m-am trezit și am constatat, cu bucurie, că nu-mi mai era rău. Mă simțeam ca bătută de jandarmi / călcată de tren, dar măcar nu mai aveam insolație. Yeeeey! Două zile după asta n-am făcut aproape nimic. A trebuit o mică vacanță după vacanță, ca să îmi revin. Încet, încet, durerile se estompau și rămânea doar aventura frumoasă ce tocmai se încheiase. Îmi împlinisem un vis! Să văd Retezatul cu rododendron.

Dacă n-ar fi fost așa departe de București, am fi ajuns cu siguranță mai des, dar așa… a fost mereu muntele ACELA, muntele la care ajung doar o dată la câțiva ani, muntele cel PREȚIOS, muntele acela SPECIAL. Și așa va rămâne mereu pentru mine. Prima mea dragoste montană :)

Ziua 1:

Cârnic – Cascada Lolaia – Cabana Pietrele: 2h | Distanță: 5 km | Diferență nivel: +470 m


Ziua 2:

Cabana Pietrele – Lacul Bucura – Poiana Pelegii – Cabana Buta: 9h | Distanță: 14 km | Diferențe nivel: + 915 m / – 810 m


Ziua 3:

Cabana Buta – Vf. Custura – Vf. Păpușa – Porțile Închise – Lacul Galeș – Cabana Pierele: 11h 45 | Distanță: 18 km | Diferențe nivel: +1085 m / – 1210 m


Ziua 4:

Cabana Pietrele – Cârnic : 1h 20 | Distanță: 5 km | Diferență nivel: – 450 m


Tip traseu: drumeție

Diferență nivel:  + 3000 m / – 3000 m

Distanță: 42 km

Stare marcaj: ok

Sezonalitate: o mare parte din traseu este periculoasă iarna, pe zăpadă

Surse apă: ziua 1 și ziua 2 – numeroase (Gențiana, Bordul Tomii, Lacul Bucura, Poiana Pelegii, între Poiana Pelegii și Șaua Plaiu Mic și apoi încă unul după Șaua Plaiu Mic)
ziua 3: nu există apă decât la jumătatea urcării dintre Buta și Șaua Plaiu Mic și, spre final, după Lacul Galeș

Data: 27-30 iunie 2019

Hărți folosite: Retezat, Munții Noștri

Maps.ME Android | iOS


CAZARE

CABANA PIETRELE – VILA STÂNIȘOARA

Cabana Pietrele este compusă din Vila Stânișoara și căsuțe. În Vila Stânișoara există camere duble cu 2 paturi (ca cea din imagine). Condiții bune, așternuturi relativ curate. Grup sanitar curat cu chiuvete, toalete cu hârtie igienică și duș cu apă rece la parterul vilei.

Curent electric de la generator între ora 20 și 22 (aproximativ).

Micul dejun se poate servi începând cu ora 7 și masa de seară până la ora 22. Am afișat mai jos prețurile la mâncare și cazare.

Telefoane rezervări: 0374 975188; 0722 715 595

La cabană nefiind mereu semnal, dacă nu răspunde nimeni când sunați, rezervările se fac printr-un sms în care să specificați numele, perioada dorită, nr de nopți, nr de locuri și eventual unde doriți (Stânișoara sau cabane). Rezervarea e valabilă doar dacă primiți sms de confirmare înapoi.

Eu nu am știut și, când am sunat, probabil nu era semnal, așa că i-am contactat pe pagina de facebook, și am reușit așa. Mi s-a răspuns în câteva ore. Foarte eficient!


CABANA BUTA

Cabana Buta este compusă din clădirea principală (cea din imagine), care are camere cu 4 paturi, și o căsuță separată cu camere de 3 locuri.

Noi am stat în una din camerele cu 3 locuri. Așternuturi relativ curate, perna nu foarte ok. Grup sanitar separat dar foarte curat și ok, cu chiuvete, toalete și duș cu apă rece.

Curent electric de la generator seara (teoretic 2 ore, dar când am fost noi a ținut maxim 1 oră, dacă nu chiar mai puțin. Eram singurii turiști cazați, poate de aceea).

Se poate servi masa, am pus mai jos prețuri.
Dacă doriți mic dejun e bine să anunțați ferm de cu seara ora la care doriți să mâncați, pentru a nu fi întârziați.

HARTĂ & PROFIL

TRASEUL PE ORE

Ziua 1

17:00 Cârnic
17:20 Cascada Lolaia
19:00 Cabana Pietrele

Ziua 2

7:50 Cabana Pietrele
8:40 Cabana Gențiana
10:10 Lacul Pietrele
11:00 Curmătura Bucurei
12:00 Lacul Bucura
Pauză
13:00 Plecare de la Bucura
14:15 Poiana Pelegii
Pauză
16:15 Șaua Plaiu Mic
Pauză
17:00 Cabana Buta

Ziua 3

8:00 Cabana Buta
11:20 Întâlnirea marcajului cruce galbenă
11:50 Intersecție cu triunghi albastru
13:15 Spintecătura Păpușii
14:00 Vf Păpușa
14:50 Start Porțile Închise
Pauză
16:15 Finish Porțile Închise
17:20 Lacul Galeș
19:15 Intersecție bandă albastră spre Cârnic/Gențiana
19:45 Cabana Pietrele

Ziua 4

8:00 Cabana Pietrele
9:20 Cârnic


VREMEA

Meteoblue.com
Viewweather.com
Yr.no


GOOGLE MAP

INDICAȚII

Mașinile se lasă la Cârnic, la finele drumului, unde există o parcare pe partea dreaptă. Dincolo de acel loc este interzis accesul cu autovehicule de orice tip.
Drumul de acces este ok, ultima porțiune este pietruită (nu asfaltată), dar se poate parcurge cu orice mașină.


COSTURI

Acces în parcul Național Retezat: 10 lei / pers / săptămână (se plătește la Râu de Mori, cabane sau rangeri).

Prețuri cazare Cabana Pietrele: 40 lei / loc / noapte în Vila Stânișoara sau 35 lei / loc/ noapte la căsuțe

Prețuri cazare Cabana Buta: 50 de lei / pers / noapte în camera de 3 locuri
Prețuri mâncare Cabana Buta:
30 lei / șnițel cu cartofi prăjiți
15 lei / omletă

ECHIPAMENT MONTAN NECESAR


Orice drumeție reușită începe cu lista de echipament.

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Bine v-am gasit !
    Am fost acolo pe 1 iunie si a plouat cateva zile . Am plecat din Carnic ( de la d-na Doina ) pana la Gentiana si ne-au oprit acolo cabanierii ca erau viituri mari .
    Am vrut sa ajung iar pe Peleaga ( a 4-a oara ) . Am plecat cu regrete . M-am bucurat sa te ” urmaresc ” .

  2. Superbe fotografiile tale, mi-ai facut asa un dor de duca :) Si mai ales nostalgie fata de Retezat/Pietrele, pentru care si eu am o slabiciune, fiind locul in care m-a dus prietenul meu prima oara ca sa-mi transmita „microbul muntelui”. N-am avut vreme grozava atunci, dar tot s-a prins de mine :)

  3. Eu cu Retezatul mic sunt prieten, am alergat doua editii la Retezat Sky Race, de fiecare data cu vreme dura, vant, frig, ploaie, grindina, noroi pana la glezne:)
    faina tura!!

  4. Bună! Tocmai ce ne-am intors dintr-o vacanță de 2 săptămâni prin Trascau, Apuseni, Retezat și un pic de Parang. În Retezat noi am stat 3 zile, astfel:
    Ziua1: plecare din Carnic la 10.20, ajuns la Pietrele la 12.00, cazare, lăsat bagaje etc. Plecat la 12.40 pe valea Stanisoara, vârful Retezat, retur pe acelasi traseu. Întors la Pietrele pe la 19.30
    Ziua2: plecare de la Pietrele la 9.20. Valea Rea până în Șaua Pelegii, urcat Păpușa, retur în șa, urcat Peleaga, coborâre la Bucura, urcat în Curmatura și coborâre pe valea Pietrele la cabană. 11h30min de traseu, ajuns la 21.00 la Pietrele
    Ziua3: plecare la 8.50, valea Galeș, Tăul dintre Brazi, lacul Galeș, urcare în șaua Vf. Mare, coborâre pe același traseu până în Carnic. Tot 11h30min
    Acum să îmi exprim revolta. Cabana Pietrele e administrată de niște cretini. Am dat repetate sms-uri la ei vreo lună. Nimic. Am sunat la Salvamont, că poate au alte numere. Numere erau bune. Așa că rezervam 3 nopți la o pensiune în Rausor. Eram deja prin Trascau când primim confirmarea rezervării. Ok, reconfigurare. 2 nopți la vila Stanisoara. Ajungem la cabană, un bucătar mai în vârstă și mai flower power ne dă cheile. Ajungem la vilă și ȘOC: pare pustiu. Zic: ” A, pai e ora 12.00. Toți sunt pe traseu.”. Ne cazam, camera curatica, dar niște saltele oribile, mai rău ca la cămin. Ok, facem traseul propus (Vf Retezat) și ne întoarcem seara la masă. Meniu nu era afișat. Îl întreb pe bucătar ce se poate mânca. Ciorbă de zarzavat și cașcaval pane. Lux după 7 ore de traseu. Între timp mai vin 4 persoane, de altfel singurii colocatari de la cabană. Ei ziceau ca au trimis sms încă din februarie (!!!) și au primit răspuns abia în iunie!!! Aflăm de la bucătar ( un tip foarte ok, genul de muntzoman mai bătrân care se plictisește acasă și venise doar de 2 săptămâni, după ce în anul precedent fusese la Buta) ceva inside info. Deci:
    1. Terenul pe care e cabana a fost solicitat în instanță pentru retrocedare de către nu știu ce moștenitori în urmă cu 15ani și de atunci se tot judecă în instanță patronul cu ei. De fapt, se pare că strămoșii celor care vor terenul au DONAT statului terenul în 1935, când Retezat a fost făcut parc național
    2. Patronul are planurile făcute pe hârtie de mult pentru renovare, dar pe bună dreptate nu investește până nu se clarifica situația terenului
    3. Aici e marea bubă : cabanierul își verifică arareori și selectiv mesajele primite după cum i se scoală. Și răspunde la fel de selectiv când și cui vrea mușchii lui. Parcă nu ar vrea să vină turiști
    4. Din toate căsuțele, doar 2 sunt funcționale, restul s-au inundat și nu mai pot fi folosite
    5. Pe site-ul cabanei figurează că e închisă!!! De altfel, cu excepția celor care stau la Bucura la cort, restul oamenilor întâlniți pe traseu veneau din Carnic. Iar să adaugi zilnic 3-4 ore și +/-500m diferență de nivel mi se pare odios. Și majoritatea erau șocați: „Cum, e deschis la Pietrele? Păi dacă am fi știut…”
    În concluzie, cu excepția bucatarului flower power, de evitat. Eu acolo nu mai calc până la clarificarea situației.
    P.S.: la polul opus, deși nu am stat acolo, la Gentiana chiar era atmosferă de munte. Și părea full

    • Salut, Silviu!
      Multumim mult de informatii!
      Auzisem si eu ca vara asta nu raspunde nimeni la Pietrele.
      Anul trecut eu am nimerit cu totul alti oameni acolo, si pareau noi (cred ca era primul lor sezon acolo) si mi-au raspuns foarte rapid, cred ca pe facebook am reusit, era un tanar care administra pagina si era foarte prompt.
      Pacat ca acum e asa. Da… din pacate e cam talmes balmes avand in vedere situatia terenului… Speram sa se solutioneze curand. Acea cabana este extrem de utila drumetilor. Nici eu nu as sta in Carnic si sa urc zilnic atata in plus degeaba.

      • Da, am avut senzația când am ajuns că parcă îi deranjam cu prezența noastră (pe cabanier, să fiu mai exact, pe care din fericire l-am văzut doar 10min la venire. Reacția lui de „gazdă ” a fost: ” Cum, nu sunteți 4? ” I-am explicat că am dat și eu și soția mai multe mesaje și că nu suntem 4 persoane care stau 1 noapte, ci 2 persoane care stau 2 nopți…Greu…) Iar în prima seară când era doar ciorbă de legume și cașcaval pane era logic să nu fie și alte feluri de mâncare, fiind doar 2 camere ocupate și nimeni la căsuțe
        Revenind la trasee, că doar de asta am stat acolo, nu să mă trezesc din jumatate în jumatate de ora din cauza saltelei sub orice critică, am constatat că sunt foarte bine marcate și întreținute traseele. Noi am făcut cele 4 văi nordice și niciodată nu am avut senzația de rătăcire. Iar ca dificultate…Ce să zic, e mai greu decât credeam. În prima zi am făcut cam 9h30min, iar în zilele 2 și 3 11h30min. Pe poteca de pietre nu câștigi mult la coborâre, poate doar ceva energie.
        Nicio urcare în creastă nu e ușoară. Dar cea mai cea mi s-a părut urcarea în Șaua Vârful Mare. Te uiți în sus, nu vezi unde ajungi și e așa de vertical…Dar fiind ziua mea am zis că măcar Lacul Țapului să îl văd de sus
        . Când am ajuns am rămas tablou
        Și atunci soția scoate din rucsac o șampanie la 0.35 și 2 pahare de plastic… Priceless… Acum 2 ani eram la Rifugio Nuvolau și anul trecut pe Aiguille du Midi. Dar șampania cu vedere la Tăul Țapului le bate cu succes.
        Ok, m-am aberat mult. Important: la vreo 10 min de urcat de la Galeș e izvor captat cu țeava, apa iese direct din pământ și e foarte safe, chiar dacă 50m mai sus e un bordei de stână. Eu am băut 1l de apă și am mai luat 2 litri la coborâre în Carnic. A fost foarte ok

        • La multi ani, Silviu! :)
          Da, intr-adevar! Taul Tapului vazut din acel loc este magic! Ceva parca de pe alta planeta! Ma bucur ca ai primit un cadou asa frumos de ziua ta! Si de la munte, si de la sotie :)
          La cat mai multe zile de nastere in locuri minunate! :)
          Multumim de mentiunea cu izvorul!

          • La mulți ani ție! Parcă 16.08, nu? Am vrut să las sticla șampanie în șa, dar cu toată situația asta cu coronavirusul m-am gândit că nu bea nimeni din ea, așa că am vărsat o pe pietre…Și evident am luat-o goală înapoi!(asta e cu dedicație pentru pantofari). Mie mi s-a părut cel mai sălbatic și cel mai curat munte în care am fost vreodată. Am văzut 1 pet de plastic spre lacul Stanisoara și o cutie de tablă de pateu în Valea Rea. Atât.
            În altă ordine de idei, am vrut să plătim taxa de parc. La Carnic ni s-a spus să plătim la rangeri. La Salvamont Pietrele același lucru. Iar la lacul Bucura la fel. Nu știu pe unde umblă acești „rangeri „, dar eu nu am văzut pe nimeni. Și sincer, să dai vreo 10 lei de om nu e mare sculă…
            Timpii de pe traseu sunt în mare parte ok. Cam sportivi, ce e drept… Cu 2 excepții: 1. De la lacul Galeș 2 ore si jumatate până în Carnic e fantezist. Și 2. Din Curmatura Bucurei până la Pietrele 1h30min-2h e la fel de fantezist. Noi am făcut aproape 1h până la Lac, încă 1h până la Gentiana și 40min până la Pietrele.

          • Da, mersi frumos! :)
            Da, unii timpi de pe indicatoare sunt fantezisti de-a dreptul. Nici nu-mi bat capul…
            Taxa de parc, daca vrei sa o platesti, se poate plati sigur la sediul Jandarmerie de la Rau de Mori (eu acolo am oprit anul trecut si am platit, am crezut ca asa trebuie) sau la bariera de la Gura Apelor (acolo oricum te opresc ei).

  5. Ok, dar nu mi se pare normal să alerg eu după ei să le plătesc. În altă ordine de idei, weekend-ul ăsta sunt în plan 4 vârfuri peste 2500 din Făgăraș. Vremea e anunțată impecabilă, doar picioarele să ne țină…Sper să nu mă enervez prea rău pe Transfagarasan.
    By the way, cum ar fi să se pună bariere la Balea Cascadă și la Piscu Negru și să fie drum cu taxă, gen Grossglockner sau Misurina-Auronzo? Și o parcare supraetajata integrată în mediu la Lac? Parcă și văd haterii: ” Muntele e pentru toți, cum puneți taxe? Noi suntem daci liberi, de la Burebista…” Eu cred că astfel ar scădea și numărul de idioți care urcă în șlapi în Șaua Caprei sau chiar pe Vânătoarea lui Buteanu

    • Da, nu e normal sa alergam noi dupa ei sa platim :)
      FIX asta discutam saptamana trecuta, Transfagarasaul ar trebui sa fie drum cu taxa, insa nu poti face asta fara sa oferi facilitati, cum ar fi, printre altele, o parcare supraetajala la Balea, integrata in mediu, desigur, tot imi racesc gura despre asta de cativa ani…

  6. Bună Alexandra! Noi ne-am apucat de vloguri. Canalul de YouTube „jurnaldecalatorie”. Sunt gata cele 3 filmulețe din cele 3 zile de Retezat. Ai aici link-ul:
    https://youtube.com/playlist?list=PLsK1N8qHNoYtlfcoDJvqs53Y_wdyJN4K_
    Nu facem asta pentru bani. Doar vrem să arătăm oamenilor interesați cum e la fața locului. As aprecia mult de la tine un feedback: ce îți place/nu îți place, ce ar fi de îmbunătățit etc. Așa cum eu m-am folosit la greu de blogul tău (apropo, mersi încă o dată pt info despre TMB), asa vrem să oferim și noi informații sub forma de video din „miezul acțiunii „. De asta am luat și un GoPro

    • Buna, Silviu!
      Super tare, bravo! :) Chiar este nevoie de asa ceva si va felicit!
      N-as zice ca sunt lucruri sa nu imi placa. Imi place mult cum montati, cum filmati, vorbiti foarte frumos :) Imi place ca nu sunt f lungi clipurile – lungimea aleasa este ideala.
      Si mai sunt si multe alte plusuri, dar cumva par firesti si nu imi vine usor sa le numesc.
      Poate doar la culoarea si fontul textelor as umbla, ca sa arate mai profi. As renunta la verde si rosu, atat in thumbnail cat si in video.
      Daca aveti nevoie de contrast, folositi o banda alba si apoi scrieti deasupra cu gri/negru (cu siguranta gasiti exemple f bune in alte vloguri).
      Eu va urez mult succes si va felicit inca o data! Ati facut treaba f buna! :)
      Spor la filmat si la editat! Stiu cat de multa munca presupune, asa ca nu pot decat sa va felicit ca v-ati inhamat la asa ceva!

      • Mersi mult! Eu de obicei mă uit pe YouTube înainte de o tură și am constatat că majoritatea clipurilor sunt proaste, adică după maxim 1 minut mă ia cu vertij și zic stop. Ori nu au stabilizare optică, ori se mișcă prea rapid cameramanul. De asta am și luat un GoPro. Iar ca stil mie îmi place Stoienica, dar cine are răbdare să se uite o oră? Eu am răbdare când caut ceva, poate și tu, dar 95% din oameni nu. Oricum, încercăm să ne îmbunătățim. Va urma Făgărașul și Cernei-Mehedinți. Poate și Buila

Comentariile sunt închise.

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei