În decembrie nu am reușit să mai ajung pe munte. Motivele au fost diverse. Fie lipsa soarelui, fie vremea neprietenoasă, fie condițiile neprielnice pentru drumeții în siguranță, fie altele ce m-au ținut pe acasă în weekend. A fost și o lună foarte tristă, pentru că doi dintre cei mai activi și experimentați montaniarzi din comunitatea carpati.org au murit într-o avalanșă pe Valea Morarului, Mugurel Ilie și Ionuț Morar (zis și Scufițu).
A fost o veste îngrozitoare, o săptămână m-am tot gândit la ce se întâmplase și cu greu am reușit să las asta în urmă. Mă tot bântuia gândul și mă frământam la ideea că orice om, oricât de experimentat ar fi pe munte, poate într-o zi să ia o decizie nepotrivită sau să facă o mică greșeală care să îi reteze brusc viața. Încă mă gândesc la asta și nu pot să neg că mi-e frică. Nu mi-e frică de moartea mea în sine, căci nu eu aș avea de suferit, ci oamenii dragi, mamei în special nu aș vrea să-i fac una ca asta. Iar de gândul că EU aș pierde pe cineva drag nici nu mai vorbesc… Nici nu știu care dintre astea două mă sperie mai tare. Așa pățesc de fiecare dată când mai aud de cineva care a rămas pe munte. Temerile acestea mi se activează la maxim.
Însă nu acesta a fost motivul pentru care nu am ajuns în decembrie pe munte. Pur și simplu așa a fost să fie, presupun. Dar nu voiam sub nicio formă să se încheie anul fără să mai respir o dată munte, fără să mai fac un pic de mișcare în natură și să mă bucur de peisaje.
Zilele, însă, treceau și vremea bună nu prea apărea de nicăieri. Așa am ajuns pe 30 decembrie. Uitându-mă pe prognoză, am zărit un mic licăr de speranță în zona culoarului Rucăr Bran. A doua zi urma să fie ultima din an, așa că am decis: mâine mergem pe dealuri în Fundata. Deja calculasem din ochi un traseu circuit pe care l-am putea face, l-am luat și pe Mihai pe noi și, în formulă de 3 mușchetari, am pornit la drum. A, dar stai așa, 4 mușchetari?
Un kicsi kutya s-a lipit de noi de la început ca în Parâng și ne-a ținut companie aproape toată tura. „Kicsi kutya” înseamnă câine mic în maghiară, această limbă care, dintr-un motiv greu de explicat, îmi place foarte mult și mi-ar plăcea să o învăț. Am și încercat la un moment dat, dar mi s-a părut așa de greu încât, după câteva lecții pe o aplicație, m-am lăsat la mâna mea. Am învățat doar câteva cuvinte (le număr pe degete :)))), la ele adăugându-se și acestea două noi pe care ni le-a predat Mihai în lecția de maghiară 1.02.
Toată ziua am ținut-o cu „kicsi kutya” în jos, „kicsi kutya” în sus. Nu știu de ce, dar m-am amuzat teribil. Iar la final, dilema mea, întrebarea de 1000 de puncte: dacă vreau să zic „câine mic și negru”, cum spun? „kicsi fekete kutya” sau „fekete kicsi kutya”? „Fekete” fiind primul cuvânt pe care l-am învățat în maghiară, din simplu motiv că e foarte simplu de ținut minte și am lucrat la un moment dat cu o fată pe care o chema Fekete, iar o colegă de-a mea, înainte să mă alătur eu echipei, credea că acesta e numele ei mic și când o suna mereu o întreba “Ce faci, Fekete?”. Că ea săraca… era prea drăguță să îi spună că asta e numele ei de familie, nu de botez :)))))
Anyway, am deviat teribil de la subiect. Așa, unde eram? Fundata. Da. A fost a plimbare care a mers ca unsă. Deși soarele n-a ieșit deloc (iar au dat-o în bară ăștia de la meteo) și munții erau destul de acoperiți (doar spre Piatra Craiului și un pic spre Bucegi am reușit să facem ceva poze), m-am simțit foarte bine.
Am făcut mișcare, am admirat căsuțele și căpițele din sat, ne-am plimbat pe ulițe, am făcut poze și, nu în ultimul rând, am râs. Mi-a plăcut mult și că traseul, așa cum l-am gândit de acasă, a avut și câteva porțiuni prin pădure, nu doar pe ulițe și străzi, care, chiar dacă erau cu totul acoperite de zăpadă, nu mă făceau să mă simt neapărat în natură. Ori ulițele cel mai subțire figurate pe hărți traversau zone împădurite sau complet rupte de civilizație, astfel că m-am putut bucura în voie de liniște și pace.
Prin Fundata ne-am întâlnit și cu Laura Poară și cei 2 pitici ai ei, m-am bucurat mult. Păcat că nu era și Marian. I-am recunoscut pe cei mici din pozele de pe facebook, căci nu îi văzusem niciodată. Se bucurau și ei de zăpadă ca și noi.
Până la urmă, cu toții suntem niște copii la un anumit nivel. Iar dacă simțim că nu mai suntem, ar trebui să încercăm să ne aducem aminte. E păcat să uiți să te bucuri ca un copil mic. De orice: de zăpadă, de soare, de o floricică, de un câine. Cred că mulți am și uitat ce ne bucura când eram mici. Că am impresia că ne entuziasmam și de la o baltă de apă.
Eu una m-am bucurat foarte tare că am încheiat anul cu o plimbare. Chiar dacă nu am fost PE munte efectiv, am mers ceva, vreo 13 km, și micile urcușuri și coborâșuri m-au obosit un pic. Suficient cât să mă ia somnul câteva ore mai târziu, la trecerea dintre ani, înainte de 12 noaptea. După așa o zi, chiar dacă nu am condus eu, nu știam cum să ne culcăm mai repede. Am admirat focurile de artificii de la miezul nopții, după care am rezistat până pe la 1. Apoi… la somn cu noi!
Și așa s-a încheiat 2018-le nostru. În prima zi din an fusesem pe munte și l-am încheiat într-o manieră similară. Visul meu de a nu se termina anul fără o ultimă ieșire în natură se împlinise. Acum, tot ce îmi rămânea de făcut era să sper la un 2019 și mai plin de natură!
The end.
PS. „Câine negru mic” se spune „kicsi fekete kutya”, dar dacă vrei să zici câine mic și negru e „kicsi és fekete kutya”. Mă rog, cel puțin așa zice google translate. Complicată rău limba asta, zău dacă nu. A, și nici nu v-am zis cum se pronunță! Aia e altă lecție! (Spoiler alert: e și mai complicat!) Dar mie tot îmi place!









M-am amuzat teribil la confruntarea dintre kicsi kutya și oi. Pe de o parte a gardului ăsta micu lătra de zici că era cât un urs, dar nu îndrăznea să treacă gardul, nu e ca și cum era din beton. Pe cealaltă parte, oile aveau un lider. Când ăsta micu nu lătra, liderul se apropia de gard și se făcea spre el, celelalte oi urmându-l timid la câțiva pași în spate, după care liderul se speria și fugea înapoi, oile din spatele lui fugind deodată și formând toate un conglomerat lângă casă, cu spatele la câine. Și asta s-a repetat de câteva ori în timp ce noi ne uitam nedumeriți la scenă. Mortal, nu alta!



Lasă oile!





Am pornit din Pasul Giuvala (1262 m), coborând din șosea pe drumul ce merge spre Fundățica, marcat cu bandă roșie. Traseul coboară apoi pe Valea Fundățica, după care, la prima intersecție, am părăsit marcajul și am făcut stânga pe o uliță ce urcă un deal spre Padina Lungă, ajungând în cele din urmă în centrul Fundatei, lângă școală. De acolo am mers pe lângă școală spre punctul de belvedere spre Piatra Craiului, după care ne-am întors și am mai făcut o buclă în jurul Crestei Cocoșului, revenind în final la șosea. Ultima bucățică se merge pe marginea șoselei, până înapoi unde am lăsat mașina.
Traseul se urmărește cel mai bine pe hartă, e greu de urmărit din indicațiile de mai sus, traseul fiind nemarcat în cea mai mare parte. Mai jos inserez un printscreen din aplicația Munții Noștri (harta Piatra Craiului) și acolo se poate vedea clar traseul.
Durată totală: 4h 30
Tip traseu: drumeție
Diferență nivel: + 382 m / – 382 m
Distanță: 13 km
Sezonalitate: tot anul
Surse apă: nu am văzut
Data: 31 decembrie 2018
Hărți folosite: Munții noștri (PIatra Craiului) Android | iOS
HARTĂ

PROFIL

VREMEA
Meteoblue.com
Viewweather.com
Yr.no
GOOGLE MAP
Mașina se poate lăsa în fața clădirii Primăriei Fundata, care este chiar în Pasul Giuvala. Dacă nu găsiți loc acolo, un pic mai la vest, aproximativ pe limita dintre județele Argeș și Brașov există un refugiu de parcare măricel pe marginea drumului. Noi acolo am lăsat-o.
Un articol cu o nota de tristete . Mare pacat de ceea ce s-a intamplat ! Probabil ca Muntele vrea sa-i ” cheme ” exact pe cei care-L iubesc cel mai mult. Multi dintre marii montaniarzi au gandit cel putin o data ” Uite, aici as vrea sa ….. ” , pe unii Muntele ia primit , asa cu l-a primit si pe Tata . Nu trebuie sa ne fie frica de Munte , atata timp cat il respectam si nu il deranjam . Eu de cate ori fac o tura ma gandesc tot timpul ca Muntele nu ma doreste acolo , dar imi face o mare onoare si favor ca ma lasa sa fiu acolo . Tot timpul ii multumesc pentru asta . …. iar cand va veni momentul , acolo ma voi reintalni cu Tata …. SA IUBIM MUNTELE , pentru ca acolo este paradisul !
Sa se odihneasca in pace tatal tau, Alex! Imi pare rau!
Bună Alexandra! Ceva foarte asemănător am făcut și noi între Crăciun și Anul Nou. E superb și priveliștea te lasă mut. Pe această plimbare am văzut 5 munți! Abruptul vestic al Bucegilor, Leaota, Piatra Mare, Postavaru ,creasta Pietrei Craiului. De fapt 6, ca pe final se vedea un pic și din Iezer.
Vreau să aduc niște completări:
Acesta este traseul ecoturistic nr.2 din cele 9 trasee amenajate. E marcat integral cu omuleț roșu. Lista traseelor ecoturistice am găsit-o pe site-ul poartacarpatilor.ro și pe cem.ro
Iată link-ul: https://cem.ro/downloads/
Salut, Silviu!
Da, asa este, este superba zoona! :)
Doar o parte din traseul facut de mine si descris aici face parte din Traseul ecoturistic 2 de care spui. T2 este o bucla un pic mai scurta, care nu trece prin Valea Fundatica si Padina Lunga, pe unde am fost noi in prima parte a traseului. E frumos si T2, dar merge prea mult pe drum pentru gustul meu.
Și după gustul meu, de aceea am și numit-o plimbare, nu traseu. Dar am avut noroc sa ne întâlnim cu maxim 3-4 mașini. Iar peisajele chiar fac toți banii
Buna. Am fost si noi ieri sa facem traseul pe omuletul rosu. Ne-am pierdut dupa jumatate de drum, omuletul rosu a disparut complet, am urmarit omuletul portocaliu care a disparut si ala. Apoi a urmat un traseu verde, apoi un cerc alb cu albastru. Deja incepea sa se intunece si nu era bine. Am mers pe drum forestier, printre stanci, peste cursul apei (noroc ca era gheata pe deasupra-desi se putea sparge gheata) dupa google maps care intr-un final ne-a scos pe dn, unde am mers pe ceata si serpentine. Aventura noastră a fost de 22 km si nu mai vreau in viata mea o experienta ca asta. Marcajele sunt extrem de proaste, te poti rataci foarte usor daca nu esti experimentat (desi am avut un prieten care merge prin munti des). Never ever in this life!
Buna, Alex!
Îmi pare rău de experiența voastră! Îmi dau seama cât de stresant trebuie să fi fost!
Vă sfătuiesc să aveți aplicații montane instalate pe telefon pe care să vă urmăriți locația la fața locului, astfel nu vă puteți pierde. NU folosiți google maps, este foarte periculos să mergi pe munte după ce găsești pe google maps.
Eu folosesc Mapy și Munții Noștri, dar mai sunt și altele. E bine să aveți minim două diferite, ca să aveți back-up. Pe munte e bine să învățați să nu depindeți de marcaj, pentru că acestea pot fi rare sau pot exista dificultăți de orientare din cauza ceții, iar la asta planificarea de acasă și folosirea aplicațiilor la fața locului ajută enorm.
Pe aplicații aceste trasee marcate cu „omuleți” apar doar cu linii punctate, ca orice alt[ potecă nemarcată, dar în acea zonă nici nu contează foarte tare.
De asemenea, este important să vă planificați traseul de acasă (puteți folosi tot mapy.cz) pentru a evita astfel de situații pe viitor.
Sunt aici dacă pot ajuta cu ceva!
Multă baftă și trasee frumoase pe viitor!
Da, sunt marcate prost traseele ecoturistice. Mai ales, exact unde e mai mare nevoie, adică la bifurcatii. Pe aceste trasee nu prea te ajută Munții Noștri. Noi ne-am folosit de poartacarpatilor.ro, care are o secțiune de hărți de trasee, tot cu poziționare în timp real ca Munții Noștri, doar ca necesita conexiune net. Și am aplicat regula de pe poteci montane: te întorci la ultimul loc cunoscut. Oho, și am balaurit și noi la greu…
De asta e importanta planificarea de acasa. Pentru ca daca studiezi pe unde trebuie sa o iei, la fata locului e suficienta si o aplicatie precum Muntii Nostri.
Mai mult, pe site-uri/aplicatii precum mapy, iti poti crea treaseul de acasa, iar la fata locului doar il urmaresti.
Total de acord. Dar un traseu de hiking e marcat mai bine. Traseele astea ecoturistice pe care noi ne plimbăm pot deveni adevărate provocări de exemplu pentru o familie cu copii, care nu are experienta de orientare. Pentru că totuși traseele astea nu sunt facute pentru hiking, ci tocmai pentru începători în ale drumetiei, care poate nu au aplicații instalate și poate nu știu să folosească o hartă (fizică sau virtuală). Nu mă refer aici la pantofari cretini, ci la oameni fără experienta de munte, care poate își imaginează un fel de Muzeul Satului din Herăstrău (not that there’s anything wrong with that..). Da, omuleții lipsesc exact când ai mai mare nevoie de ei. Pentru noi un detour de 10 min. poate nu e mare lucru. Dar pentru o familie cu copii mici (că am văzut chiar una super ok, unde părinții îi trimiteau la „înaintare ” pe ăia mici să caute omuleții) care se cam saturase de balaurit poate fi exact ingredientul care să îi îndepărteze de munte. Și e tare păcat. Cam asta voiam să zic
Da, ai dreptate! O să încerc să iau legătura cu Mihai Orleanu să vedem dacă putem face ceva cu aceste trasee ecoturistice.
În orice caz, eu merg pe filozofia că singura soluție e să ne concentrăm pe ce putem schimba noi înșine, nu să ne așteptăm ca alții să facă ceva.
Practic orice traseu montan necesită planificare de acasă, și oamenii trebuie să înțeleagă că muntele nu trebuie privit ca pe un parc, indiferent că ești montaniard sau familie cu copii la primul traseu. Ba chiar mai mult dacă ai niște copii sub răspundere. Eu când eram începător mă interesam mult mai mult despre un traseu decât o fac acum. În niciun caz n-ar trebui să fie invers.
Mersul pe munte va fi mereu o activitate periculoasă fără planificarea de acasă, însă cu planificare și pregătire riscurile se pot reduce aproape la 0, mai ales vara.
E ca atunci când mergi într-o țară străină. Nu te duci pur și simplu, te interesezi un pic înainte despre cum e acolo, care e nivelul de civilizație, la ce trebuie să ai grijă, etc, nu te duci așteptându-te că totul va fi ok, ca nu va fi. În unele țări se fură, trebuie să ai grijă mai mare la bunuri, la cheme, să nu fii păcălit, etc.
La fel și pe munte.
Iar probleme cu marcajele sunt pe orice fel de trasee, nu doar acestea ecoturistice. Există trasee bine marcate și există trasee prost marcate.
Îmi amintesc foarte bine că în primii 2-3 ani, când mă interesam despre traseul pe care voiam să îl fac, dacă cumva scria pe un site/blog sau altul că marcajul este rar/prost sau că sunt porțiuni nemarcate, pur și simplu nu mergeam. Alegeam alt traseu. Pentru că nu existau aplicații mobile și știam că nu am încă experiența necesară să mă orientez în situații de genul acesta, delicate.
Sigur că ar fi frumos ca traseele marcate (indiferent că omologate sau nu) să fie întreținute, pentru a nu te putea rătăci pe ele, dar pregătirea temeinică și alegerea unor trasee bine marcate până când îți dezvolți abilitățile de orientare în teren sunt o strategie mult mai sănătoasă.