29 iulie 2018
Un nou week-end ploios, și noi iar nu părea că putem merge pe munte. Sâmbătă seara uitându-mă la prognoză a 347-a oară, mi s-a părut că întrevăd o urmă de speranță în Buila. Tot un munte mic, ca și cu 2 weekenduri înainte, dar decât deloc…
Plus că de un an de când fusesem prima dată în Buila tot voiam să mă întorc, așa că ochii mi-au strălucit imediat! Se anunțau ceva procente de posibilitate de ploaie, dar erau mici. Și oricum, aveam să fim cam toată ziua prin pădure, așa că nu era bai.
Ne-am hotărât în grup cu Cosmin și Aura, și așa a rămas. Acu… ce o fi, o fi.
Duminică dimineață am pornit spre munte. Ne-am întâlnit cu ei în Pitești, unde am lăsat mașina noastră și am continuat doar cu a lor.
Drumul a fost destul de ok până în dreptul Cantonului Silvic Codric (forestier, neasfaltat, se poate parcurge cu orice mașină, dar cu grijă), unde am lăsat motorizarea, și am continuat pe jos. Hotărâsem să câștigăm timp începând din acest capăt, urmând să ne hotărâm la Cabana Cheia, în funcție de vreme, pe unde și cum să ne întoarcem, în funcție de vreme și dispoziție.
Zis și făcut. Am pornit pe un soare tare bun (ba chiar prea bun, căci la început ni s-a părut mult prea cald), dar în curând au început să se adune norii.
Până am ajuns la începutul Brânei Caprelor deja se acoperise cam de tot. Asta nu ne-a împiedicat totuși să ne bucurăm de priveliște de la un punct de belvedere pe care l-am depistat în dreapta traseului, până la care am deviat câțiva pași.
Pădure de vis!
Brâna s-a terminat destul de repede, și a fost foarte diferită de cum mi-o imaginasem eu, adică plină de vegetație, și nu stâncoasă. Ce filme am și eu în cap uneori :))))
După brână însă a urmat stâncăria din capul meu, numai că nu în forma cea mai dorită, ci sub întruchiparea unui grohotiș, și nu oricum, ci în pantă, evident.
Și pentru că nu era suficient, am și greșit un pic traseul de începutul coborârii (am luat-o prea în stânga), și dacă n-am înjurat…. Ai de capul meu! Ni s-a părut nouă că e cam nasol, dar am zis că așa o trebui să fie… Dar nu, greșisem. Nu aveam cum să fie ATÂT de abrupt și ATÂT de urât.
Curând am revenit și la poteca marcată, și lucrurile au devenit mai normale, dar încă era abrupt și grohotișul ne punea echilibrul la încercare. Am ajuns, însă, cu bine la capătul lui. Cam atunci a început și să picure și, deși la început au fost doar câțiva stropi și a părut că nu se întețesc, după 15 minute deja îi dădea bine. Reușisem să trecem de porțiunea cu lespezi și să ne apropiem de cheile propriu-zise când zgomotul apei s-a împreunat cu zgomotul ploii și s-au făcut unul. Nu mai știam exact ce se aude, dar nici nu mai conta.
Eram cât de cât feriți de ploaie cu gecile pe noi, mai ales că beneficiam și de un pic de adăpost din partea pădurii, așa că ne-am bucurat de traseu în continuare, fiind uimiți de frumusețea acestor chei și cascade minunate!
Au urmat câteva cotloane frumoase, ba chiar și o trecere printr-o arcadă la care ai putea sta la adăpost în caz de nevoie, la uscat, însă noi i-am dat mai departe.
Foto Cosmin
Foto Cosmin
Foto Cosmin
Încă ploua când am ajuns la Cabana Cheia, acest loc despre care auzisem atâtea și atâtea lucruri bune și frumoase de-a lungul timpului, și am fost primiți la adăpost. Am dat nas în nas cu pisicuța, după care am mers într-un loc absolut superb, căruia nu știu cum să-i spun, dar era ca un fel de culcuș cu o latură deschisă. Acolo era o masă și loc de stat de jur împrejurul ei, așa că a fost perfect pentru o mică gustare.
Foto Cosmin . Din culcuș
Chiar atunci au venit și 2 bărbați, din care cel puțin unul era de la salvamont (nu știu dacă ambii), și am stat un pic de vorbă cu ei, și între timp s-a oprit și ploaia.
Apoi am coborât să explorăm un pic locul. Ne-au plăcut mult foișoarele de afară, telefonul portocaliu din epoci mult apuse, și ne-am împrietenit și cu câinele. Doamne cât de scump era! Eu stăteam pe vine să fac poze, uneori chiar lui, și el venea și se așeza fix lângă mine, după care se lăsa cu jumătate de greutate pe mine. Era efectiv mortal!! Nu o dată a făcut așa, probabil așa se simțea el în siguranță, căci am văzut că uneori tresărea și se îndepărta temător. Mititelul de el!! Un suflețel așa de frumos!
Pentru cei ce au văzut filmulețul anului 2018, el este unul dintre actori (Dog in Buila :)), sigur îl recunoașteți.
Un mic “behind the scenes” din timpul filmărilor
Dacă n-ați văzut încă filmulețul, îl găsiți aici.
Foto Cosmin
Ploaia părea că trecuse, dar să facem același drum înapoi nu prea aveam chef, așa că ne-am hotărât să ne facem rost de un circuit, și anume să urcăm spre tunel și apoi să facem serpentinele pe jos, pe marcaj, desigur.
Zis și făcut. Doar că în încercarea de a găsi bușteanul cel mare de peste râu de care ne spusese domnul de la salvamont că e undeva mai în dreapta, am reușit nu numai să mă urzic, dar nici să dăm de el.
Am mers apoi spre stânga, căutând o cale de a traversa apa fără să ne descălțăm, dar niciuna nu s-a dovedit a fi fezabilă. Am reușit însă ceva, am tras un filmuleț cu trepiedul fix în mijlocul pietrișului de pe râu, când cețurile ce dansau pe deasupra ca urmare a ploii se dădeau într-un spectacol memorabil.
Apoi am mai bălăurit un pic încercând să traversăm râul, dar nu am făcut decât să ne afundăm în niște boscheți oribili, așa că a trebuit să ne întoarcem. Am găsit un buștean până la urmă, deși nu credem că cel despre care ne spusese domnul de la salvamont, iar Cosmin a traversat pe el, dar noi până la urmă am găsit un loc care părea destul de ok și ceva mai îngust, ne-am descălțat și i-am dat așa, prin apă. Nu zic ce chin a fost pe tălpile mele, care păreau să găsească cele mai ascuțite pietre, noroc cu bețele, că altfel nu știu ce mă făceam, căci curentul era destul de puternic, nu glumă.
Apoi, odată ajunși pe partea cealaltă, a urmat o urcare foarte frumoasă printr-o pădure specială, unde am văzut și ceva vietăți în plină luptă (un gândăcel foarte mare încercând să mănânce un viermișor foarte lung).
Urcarea a fost chiar binevenită, căci ne pregăteam de un traseu destul de greu următorul weekend, iar eu nu mă simțeam deloc pregătită dpdv al antrenamentului. Sus când am ieșit din pădure am dat în drum, drum care a dus rapid la tunel.
Cam atunci cred să fi ieșit iar și soarele, moment în care ne-am dat seama că nu avea să ne mai plouă. Deși oricum n-ar fi fost nicio problemă acum.
Ne-am bucurat în continuare de floricele, de fluturașii atât de incredibil de frumoși (atât cei albi, cât și cei negri, nu doar cei viu colorați), și de toate celelalte minunății din Buila, uimindu-mă cât de tare mă pot bucura și după atâția ani, ca și cum aș fi prima dată pe munte.
Foto Cosmin
La întoarcere nu ne-am putut abține și am făcut un ocol tocmai până în Mioveni, deși nu era pe drumul nostru, eu cu gândul la acea focaccia cu usturoi gustoasă pe care o mâncasem cu câteva luni în urmă tot după o tură cu Cosmin și Aura. Am ajuns târziu înapoi în București, dar măcar ne-am întors fericiți :)
The end
Canton Silvic Codric – Brâna Caprelor – Cheile Cheii – Cabana Cheia – Tunel – Canton Silvic Codric
Durată totală (cu tot cu pauză 1 h la Cabana Cheia): 6h 30
Canton Silvic Codric – Brâna Caprelor – Cheile Cheii – Cabana Cheia: 2h 45
Cabana Cheia – Tunel: 1h
Tunel – serpentine – Canton Silvic Codric: 1h 45
Tip traseu: drumeție
Diferență nivel: + 948 m / – 948 m
Distanță: 14 km
Stare marcaj: ok
Sezonalitate: Brâna Caprelor este periculoasă pe timp de iarnă. Restul traseului se poate parcurge oricând.
Surse apă: Cheile Cheii și Cabana Cheia
Data: 29 iulie 2018
Indicatoare in dreptul Cantonului silvic Codric, unde am lasat masina (start traseu) Indicatoare la Cabana Cheia
Buila asta e tare minunata, sper in curand sa ma intorc acolo.
Da, e un vis frumos! :)
Adevarata Brana a Caprelor, traseul marcat cu triunghi albasstru, porneste fdin sosea, ceva mai jos de cantonul pe care il amintiti. Dar se poate intra pe brana marcata in continuare cu TA, si de la cantonul Codric, urcand pe drumul din vale si ceva mai sus de el. de acolo la dreapta se intra pe Brana Capelor propriu zisa. Mai intai o portiune inclinata cu nisip grauntos si mai apoi pe drumul de sub creasta din stanga, cam accidentata dar frrumoasa, pana cand se coboara pana la urma pe o poteca grauntoasa si serpetinata pana in zona apei tumultoase a cheilor. Mai departe se urca, se coboara, se trece pe sub o frumoasa arcada, apoi din nou se ajunge la firul apeiCheii si de acolo prin padure se ajunge la cabana. Sper ca acesta sa fi fost drumul ales. BUILA< STOGUL< STOGSOAELE, au locuri minunate si demne de a fi cunoscute.
Drum bun
Domnule Boghez, o onoare sa primesc un comentariu de la dvs!
Da, acesta este traseul pe care l-am urmat, descris foarte precis de dvs!
Numai bine si multa sanatate va doresc!
Foarte frumos povestita aceasta tura, pacat ca v-a prins ploaia pe stancile din Cheile Cheii… Dar sa nu uitam ca si ploaia face parte din frumusetea aparte a muntelui. Apropo de „într-un loc absolut superb, căruia nu știu cum să-i spun, dar era ca un fel de culcuș cu o latură deschisă”, noi (de-ai casei) ii spunem „gară” si se poate dormi acolo foarte bine in special vara, daca n-ai chef de pus cortul. Doar ca e cam bataie pe ea, toti vor sa doarma in gara… Masivul Buila-Vanturarita are foarte multe de oferit. De la peisaje superbe, trasee minunate flora si fauna uneori destul de rara, la zeci de pesteri, grote, lacuri si multe altele. Salbaticia locurilor il face cate odata destul de infricosator, alteori atractiv. Carari si creste insorite iti doresc, tie si cititorilor tai!