SUA: Las Vegas & Valley of Fire – Fire Wave (iun 2018) – 5/13

5 iunie 2018

După câteva zile în California, aveam să părăsim statul însorit și să ne îndreptăm spre deșert – nu că acolo nu e soare. Din contră, nici nu știam noi cam ce ne va aștepta.

Dar nu înainte de a realiza cam cât de mare poate fi acest stat. La o căutare de curiozitate, am rămas șocați când ne-am dat seama că numai California este mai mare decât ÎNTREAGA Românie. Și nu doar mai mare, ci aproape de DOUĂ ori mai mare. Asta în cazul în care ni se părea că avem o țară mare, și îți ia ani întregi să o vizitezi cap coadă. Are acest stat o diversitate ceva de speriat. Coastă, munți de peste 4 mii de metri, ba chiar și urși (la greu, nuuu doar vreo 3). De fapt, simbolul statului e fix un urs, care, spre încântarea noastră, apare cam peste tot.

Revenind la traseul nostru, în drum spre Grand Staircase aveam inevitabil să trecem prin Las Vegas. Inițial nu aveam de gând decât să trecem prin el, să facem vreo 2 poze (eventual din mers dacă se putea), și să plecăm mai departe. Asta pentru că de-a lungul timpului îmi formasem o imagine destul de proastă despre Vegas și cum pe mine nu mă atrag deloc genul de activități ce se desfășoară acolo sau grandomania, mă gândeam că nu e de interes.

Dar cu o seară înainte m-am uitat pe internet să vedem ce ar fi musai de văzut pe acolo și au început să-mi vină idei. Hmmm, ce-ar fi să mergem să băgăm și noi un dolar la un slot machine? Ce-ar fi să vedem o capelă din aceea unde se fac nunți pe bandă rulantă? Ce-ar fi să vedem replica Turnului Eiffel? Așa că am întocmit un pic plan și am zis totuși să oprim și acolo o oră, două. Mai ales că proaspăt veniți din Hollywood și cu Friends în minte (la care tocmai ne uitasem, din nou, nu cu mult înainte de călătoria noastră), mi-a venit în cap să mergem la Caesar’s Palace. Acolo chipurile se căsătoriseră Ross și Rachel (pentru cunoscători). Doar că de fapt episoadele acelea nu fuseseră filmate acolo, însă cei 6 făcuseră totuși o excursie acolo împreună, chiar înainte de a începe filmările la primul sezon.

Totuși nimic din tot ce văzusem sau citisem nu mă pregătise pentru Vegas. Și aș fi băgat mâna în foc că nu aveam să fiu impresionată. Dar odată ce am ajuns acolo… s-a lăsat cu picat fața pe jos. E ceva… absolut incredibil. Totul este mare. Nu, nu MARE, IMENS, HUUUGE. Hoteluri colosale cu mii de camere, care mai de care mai pompoase și complexe, și chiar dacă e mult kitsch acolo, nu ai cum să nu rămâi mască prima dată. E ceva… nemaivăzut. Eram cu capul girofar, nu știam unde să mă uit mai repede. Am intrat pe Strip, evident, căci acolo sunt toate acestea, și ne-am gândit ca prima oprire să o facem la Caesar’s Palace. Am riscat și am pus parcarea lor pe GPS, nu de alta dar nu aveam nici cea mai vagă idee unde să parcăm, căci acolo nu e ca și cum poți parca pe stradă și nu există parcări amenajate ca într-un oraș normal. Sau cel puțin nu ne-au apărut nouă pe acolo.

Caesar’s are însă o parcare subterană imensă, chiar suprapusă (în care chiar ai loc, nu strâmtă ca la noi, unde mereu ai impresia că o să ștergi un stâlp) unde am găsit lejer loc șiiii, surpriza cea mai mare a fost când am aflat că prima oră era gratis, pe urmă se îngroșa gluma. Hmm… o oră? Pfff, challenge accepted! :))))) apăi oricum nu voiam să stăm mult, ce am putea face mai mult de o oră? Să ne organizăm!

Prima dată… să intrăm. Când am ieșit din liftul parcării în interiorul hotelului… a urmat sesiunea nr. 2 de picat fața pe jos. Am zis că așa ceva nu e real! Așa o opulență și imensitate nu mai văzusem în viața mea. Era o adevărată nebunie, asta era!

Hotelul este făcut în așa fel încât ai impresia că ești într-un palat combinat cu un templu.. sau așa ceva.. Nici măcar nu îmi dădeam seama unde mai sunt. Totul contrastat puternic cu aparatele de jocuri de noroc. Tavanele erau suuuus sus de tot, și noi eram cu ochii aproape numai pe sus. Îți lua ceva să cuprinzi totul cu privirea.

Hotelul este imens. De fapt e un adevărat complex. Inițial ne-am plimbat pe acolo un pic, ca să vedem cum arată, și n-am ajuns în capăt. Oriunde te uitai, erau jocuri de noroc. Slot machines la greu, dar și mese de pocker, ruletă și alte din astea care îmi sunt complet străine. Am ochit niște aparate din acelea la care tragi de manetă (cum văzusem prin filme), dar nu ne-am aruncat din prima.

Pasul numărul 2: ieșim un pic afară. Turnul Eiffel era destul de aproape, așa că ne-am gândit să mergem pe jos până acolo.

Atâta doar că atunci când am deschis ușa, am crezut că mor. Un val de căldură ne-a lovit direct, exact cum pățisem cu 2 zile în urmă la Lost Hills. M-am uitat la Adi și i-am zis… eu nu rezist mai mult de jumătate de oră. Era fix ora cea mai nasoală, 13/14, deci… fix cum trebuie. A urmat o „plimbare” pe afară, între ghilimele, desigur, căci de fapt am mers așa de repede încât se poate încadra la alergare. Efectiv nu eram în stare să duc un gând la capăt fără să nu simt că leșin de cald. Soarele ne bătea în cap. Nici acum, când îmi amintesc, parcă nu pot să leg 2 cuvinte într-o frază, așadar o să scriu cu liniuțe ce am văzut:

– 4 bucăți de fete în chiloți umblând pe stradă să faci poze cu ele. Aveau o costumație de tip carnavalul de la Rio, și efectiv erau în chiloți, și nu orice chiloți, ci tanga. Aveau și un fel de sutien, dar mă rog. Acu… eu știu că e Vegas, și nu sunt pudică, dar parcă nu suntem la mare, așa că nu are cum să nu fie șocant, măcar prima dată când vezi

– În zona aceasta există niște pasarele de sticlă care facilitează traversarea bulevardului. Facilitează și decartarea de bani, dat fiind că-s făcute în așa fel încât te duc de nas pe la tot felul de magazine de firmă (ce branduri am văzut acolo… ai de capul meu)

– Cred că am văzut și un fel de metrou ușor pe niște șine suspendate (not sure, deja deliram de la căldură)

– Fântâna Bellagio, o frumusețe care, din păcate, acum nu avea program, cel mai frumos este să o vezi seara când e spectacol cu lumini, muzică, șamd.

De la Turn înapoi am zburat efectiv, nu voiam decât să ajung înapoi în interior la aerul condiționat cel salvator. Imediat ce am revenit am căutat un slot machine și ne-am pregătit. Nu am apucat să băgăm nicio bancnotă că a venit la noi o domnișoară care ne-a cerut să ne identificăm cu buletinul, ca să se asigure că avem vârsta necesară. M-a pufnit râsul și i-am zis că știu că arătăm tineri, dar nici chiar așa. Sub 21 părea EA să aibă! :)))

Apoi am băgat un dolar, mi-am luat avânt, am tras de manetă, și am privit rulourile alea de se învârtesc pe ecran. N-am înțeles nimic, decât că n-am câștigat nimic :)))))

Mai departe, am mers și la Forum, unde am rămas din nou cu gura căscată. Acolo tavanul era făcut în așa fel încât să imite cerul. Replici după un fel de Fontana di Trevi combinată cu altă fântână din Roma, precum și alte astfel de obiective turistice, ne atrăgeau privirile și ne făceau să ne minunăm. Doamne, unde am ajuns??? :)))))

Am fugit apoi repede, căci ora se apropia de final. Un ultim lucru m-a șocat: acolo se putea fuma în interior. Culmea, însă, nu mirosea deloc. Probabil au un sistem de aerisire extrem de bun, căci altfel nu-mi explic. Muuultă lume ciudățică am văzut acolo, ar fi fost foarte interesat să stai câteva ore să studiezi personajele, se vedeau de la o poștă cei de-ai casei (the addicted) versus turiștii ca noi gură cască ce nu pricep nimic. Și acum era zi, și se putea respira, oare cum o fi noaptea? Cred că de 10 ori mai aglomerat și mai nebunie.

Next stop: Roxy’s Diner la Stratosphere. Este un diner în stilul anilor 50 (sau cel puțin așa scrie acolo) și ne-am gândit că ar fi un loc interesant în care să mâncăm. Este în Stratosphere, un complex mare cu hotel, cazinou și turn (în care te poți urca și din care poți face și bungee jumping, dar de ce?), care, spre surprinderea noastră, are parcare gratuită. Quite cool, aș zice.

Dinerul nu e cine știe ce, nu ne-a impresionat foarte tare, mă așteptam să fie mult mai oldies, dar are totuși acel iz de diner ca în filme, plus că doamna care ne-a servit (ei își spun „server” – n-am nici cea mai vagă idee de ce preferă așa în loc de „waiter”) a fost extrem de drăguță, o chestie foarte des întâlnită în America în general la oamenii cu care interacționezi (unii sunt doar ok, dar mulți sunt extra EXTRA nice), iar mâncarea chiar ok. Cred că mi-am luat ceva paste cu meat balls.

Mai departe, să vedem o capelă de nunți. Am găsit una pe google maps care se cheamă A little White Wedding Chapel, și am zis să încercăm. Apoi am văzut că ar fi fost altele mai drăguțe, dar oricum nu e ca și cum ne alegeam noi locul de nuntă :))))) Mergeam doar să căscăm gura.

Când am ajuns acolo, un panou cu Elvis trona pe trotuar, iar locul părea destul de kitschos. Era destul de drăguț cu albul acela, dar tot un pic kitschos. Am intrat și înăuntru, și prima impresia fost „ wow, zici că e casă mortuară”. În capela propriu zisă nu puteai să intri (sau poate puteai, dar ușile erau închise și am impresia că fix atunci erau doi înăuntru, tying the knot). Tocmai ce ieșise unul (un cuplu la vreo 45 de ani) și se pregătea încă unul să intre (o domnișoară cam ciudățică – sunt 60% sigură că era beată sau drogată, că pe treaba ei sigur nu era) și un mire un pic cam în vârstă pentru ea. But who am I to judge?.

Ne-am lămurit repede și am plecat mai departe. Na că am văzut-o și pe asta. În final am vrut să oprim și în downtown, dar la o prima vedere aruncată din mers, am decis să nu mai oprim, nu părea că e nimic interesant pe acolo (mă gândeam că vedem ceva vechi, antic și de demult, dar de unde), just more kitsch. So off we went. De ajuns cu Las Vegas-ul, să lăsăm urbanul în urmă și să pătrundem în America cea sălbatică. Mă rog, sălbatico-amenajată.

Un tipic camion american roșu

Ultima oprire din zi a fost în Valley of Fire, un prim parc național pe care l-am văzut, mai mic, dar și cel care zic eu că m-a impresionat cel mai tare. Să fie poate pentru că a fost primul, sau pentru că era pustiu, sau pentru că șoseaua duce direct prin inima parcului… nu știu. Cert e că acolo am fost și în extaz și în agonie în același timp.

Am ajuns un pic înainte de ora 18 acolo. La intrarea în parc ne-au întâmpinat 2 lucruri: bariera și cabina de acces în parc unde am plătit biletul de 10 dolari pentru a intra, și un panou cu Extreme heat.

Și credeam că știam deja ce înseamnă extreme heat. Dar nu. Aveam să aflu.

But first… toate bune și frumoase. Am pătruns în inima parcului pe drumul asfaltat, o șosea pe care am văzut în total doar vreo 5 mașini până la final. Peisajul era… selenar (sau mai bine zis de pe Marte). Totul roșu și total de pe altă lume, din nou – ceva ce nu mai văzusem niciodată nicăieri.

Am oprit de mai multe ori pe parcurs în încercarea de a cuprinde tot ce vedeam cu ochii, scopul nostru fiind să facem un scurt traseu până la Fire Wave, o formațiune frumoasă care seamănă cu un val (nu așa de frumos precum the Wave, aflat un pic mai departe de acolo, dar pentru the Wave ai nevoie de permis pe care nu îl aveam – ratasem tragerea la sorți online când am căutat, și nici nu prea mai aveam cum să-l integrăm în program, mai ales că șansele să fi primit permis la tragerea la sorți de la fața locului ar fi fost enorm de mici – doar 10 persoane pot intra așa, și încă 10 prin loteria online, 20 în total pe zi. Așa că am renunțat). În plus, am fi vrut și traseul de la Pink (Pastel) Canyon dacă ar mai fi rămas timp. Nu știam noi atunci că nu timpul avea să fie problema.

Când ne-am dat jos de mașină ne-a lovit din nou un val de cuptor. Parcă mai rău ca în Lost Hills sau la Las Vegas. Un panou atenționa că nu e recomandat să faci hiking pentru că e Extreme heat, dar m-am gândit că fiind ora 18, o să fie bine.

Ne-am dat cu cremă, mi-am pus pe cap o pălărie de-a Irinei pe care o găsisem în mașină, și ne-am dus. Era până la urmă vorba doar de 1 km, deci maxim jumătate de oră dus întors. Sigur, poți muri în 2 secunde, dar cine să se gândească la asta.

La dus a fost cum a mai fost, am rezistat cu stoicism, deși pe traseu nu e niciun copac. Era prima dată când făceam hiking (să zicem hiking, deși era o plimbărică de fapt) în America, așa că eram entuziasmată. Mai mult decât atât, acest hiking era prin deșert, și mi se părea incredibil cum, în loc de poteca obișnuită, călcam pe nisip. Hiking pe nisip… tare straniu lucru!

Fire Wave de asemenea a fost incredibil de frumos. Mi-a plăcut mult de tot, e genul de chestie pe care nu o vezi în Europa. Am făcut câteva poze, ne-am bucurat de experiență, după care am pornit înapoi. Traseul fusese cam 80% în ușoară coborâre până acolo, dar nimic de speriat, așa că nu mi-am făcut griji. Numai că imediat ce am pornit, am simțit că mor de cald. A devenit din ce în ce mai insuportabil, până când mi-am dat seama că mă târăsc.

Parcă nu mai puteam să mă coordonez bine și aveam senzația că totul este extrem de greu și de complicat. Degeaba mă hidratam, nu avea niciun efect. Simțeam că mă preling pe jos și tot ce voiam era niște umbră măcar. Nici nu aveam curaj să visez la aer condiționat.

Niciodată nu mai simțisem așa ceva, de parcă nu se mai termina, deși distanța era ridicol de mică. Nici Adi nu se simțea grozav, era clar un disconfort termic și pentru el, dar nu îi era rău. Pe ultimele sute de metri l-a rugat să meargă înainte ca să dea drumul la aer în mașină, iar eu cu ultimele forțe, pas mic după pas mic, m-am târât după el.

Când am ajuns la mașină, deja începuse totul să se cam învârtă. Am intrat disperată în mașină, mi-am dat scaunul pe spate, și m-am întins, și abia atunci mi-am dat seama cât de grav era. Noroc că m-am udat repede peste tot și am reușit să-mi readuc temperatura corpului cât de cât la normal, astfel că în vreo jumătate de oră mi-am revenit de tot. Abia apoi am citit materialele primite de la doamna ranger sau gardian (ce era ea) unde turiștii erau avertizați în privința epuizării de la căldură (heat exhaustion) și a atacului de cord (heat stroke). Nu știu dacă am fost aproape de epuizare, dar tare mi se potriveau multe din simptomele acelea.

Nici măcar gând să mai mergem și la canionul roz. După așa o experiență, nici 2 pași pe afară nu mai eram în stare să fac.

Asta până când ne-am trezit brusc că în partea stângă a drumului se mișca ceva. Am încetinit și nu ne-a venit a crede. O turmă de ceva ce semăna cu capre sălbatice (dar nu chiar) rumegau ceva de zor. Am încetinit ușor, încercând să le facem poze din mașină, după care am văzut că, surprinzător, nu se sperie. Așa că ne-am dat jos din mașină ca să le vedem mai bine. Aveau blănița de culoare cafenie și fundulețele albe. Erau extrem de frumoase, și la momentul acela nu am știut ce sunt (am aflat mai apoi să sunt bighorn sheep – oi canadiene cică în română – dar cele văzute de noi nu aveau coarne foarte mari). Am fost foarte surprinși că nu s-au speriat de noi și ne-au lăsat să ne apropiem destul de mult. Apoi am văzut că se duc mai într-o parte (câteva au și făcut vreo două sprinturi), așa că le-am lăsat în pace și am plecat. Momentul a fost absolut superb! Era pustiu și am avut un așa noroc! Fantastic! Câteva momente chiar am uitat că-mi fusese rău sau că era extrem de cald, dar curând am realizat că încă arde.

Cu ocazia asta am învățat și cum să interpretăm temperaturile în Farenheit afișate în mașină. Dacă e 100, e grav, dacă e peste, deja mai bine nu mai deschizi ușa de la mașină. Au fost 108 în acea seară. Iar asta la umbră. Umbră care nu a existat.

Va urma

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

UTILE

Costuri:

Benzină: 45 $
Masă: 39 $ (fără tip, Roxy’s Diner, 2 persoane)
Acces Valley of Fire State Park: 10 $ / mașină
Cazare: Clarion Inn & Suites Zion Park Area, Hurricane, UT – 88 $ / cameră dublă / noapte

14

11 comments

  1. Servus draga Alexandra,

    In primul rand La multi Ani, cu pace, sanatate, bucurie si senin in suflet, de ziua ta.
    Esti incantatoare ca de obicei cu povesticile tale, care te transpun efectiv la fata locului, atat prin cuvinte cat si cu imaginile care, chiar daca ma repet, tot o spun, dar asa (te) simt, vin si cu ceva din sufletul tau “la pachet”. Parca ne-am “supraincalzit” si noi odata cu tine :)
    Interesant periplul vostru “american”.

    Zi frumoasa si luminoasa sa ai,

    Cu drag,

    Silviu

  2. Intru zilnic pe blog să verific dacă a mai apărut un jurnal din SUA :). Îmi plac foarte mult, mai ales că sunt detaliate și transmiți exact experiența voastră de acolo.
    Abia acum m-am și abonat (deși urmăresc blogul de mulți ani) că mi-a apărut în finalul site-ului opțiunea și mi s-a părut foarte accesibil. Felicitări pentru aceste noi modificări, arată foarte bine blog-ul, îmi place foarte mult aspectul minimalist. Totuși mi se părea mai util cum era structurată “arhiva” înainte – de fiecare dată când voiam să plecăm undeva, mai ales pe munte, intram repede acolo și ne uitam la jurnalele tale, foarte rapid le găseam și erau organizate într-un mod super accesibil pentru noi. Acum parcă e mai anevoios un pic, dar mă bucur mult ca ai păstrat arhiva. Toate jurnalele sunt o comoară și sunt pline de informații utile <3. Mulțumim!

    1. Multumesc tare tare mult, Ioana! Feedbackul tau ma ajuta mult!
      Chiar astazi am schimbat tema blogului si inca lucrez la diversele pagini, sunt la butoane :)
      Voi restructura arhivele despre care spui, caci s-au defectat un pic acum cu schimbarea temei.
      Te rog mult, poti sa-mi spui cum anume cautai inainte? Ce pagina/pagina accesai si dupa ce cautai? M-ar ajuta mult ca sa stiu cum sa orginzez din nou informatia.
      Mersi frumos!

      1. Nu imi mai amintesc exact exact cum aratau paginile acolo sus, dar stiu ca intram foarte des pe ‘Ture pe munte’ si in functie de ce cautam intram pe clasificarea pe munti (super util pentru ca ma uitam la trasee din Bucegi sau Fagaras daca eram in Bucuresti si la trasee din Ceahlau sau Rodnei daca eram acasa la Suceava) si acolo erau clasificate si pe nr. de zile si vedeai si data – adica daca voiam sa merg vara, 2 zile, ma uitam la cele publicate in sezonul de vara si asa mai departe. De asemenea, de cateva ori, dar mai demult si nu mai retin exact, m-am uitat si la idei de excursii de weekend :), era o pagina si cu asta. Ah si era super placut cumva ca aparea o poza mai mica la fiecare articol si era ca un fel de mic preview inainte sa dai click :).

        1. Aha, ok, got it! :) Mersi frumos!
          Nu cred ca o sa pot sa recereez asta (fara zeci de ore de munca), insa sunt taguri pe cfiecare articol (apar la final de articol) care te vor ajuta sa accesezi doar turele din Bucegi sau Fagaras, etc, si in titlu va aparea la toate luna in care a fost facuta tura. Sper ca e ok si asa. Let me know!
          Momentan nu apare data in titlu la toate jurnalele, dar voi remedia curand.
          Mersi frumos!

  3. Am si eu aceasi poza la mini-wave ( cafea cu lapte) in Valley of Fire. Acelasi regret ca n-am prins loteria la Wave. Abia astept continuarea, banui ca traseele noastre au fost foarte similare. Chiar daca n-ati prins intrare la Wawe, sper ca ati trecut si prin Buckskin Gulch canyon care are acelasi trailhead. E grozav sa revad locurile cunoscute prin ochii tai, si cu impresii diferite care poate mie mi-au scapat. Imi place si mie fata noua a blogului. Este extraordinar cit de multa munca pui in fiecare articol si se vede in calitatea pozelor si informatiei.

    1. Mersi tare tare mult, Gabi! Ma bucura mesajul tau!
      Nu, din pacate nu am fost nici la Buckskin Gulch, deși era pe lista.
      Erau mult prea multe de vazut pentru timpul scurt avut la dispozitie. Sunt si eu curioasa daca traseele noastre vor coincide si mai departe :)

Leave a Reply

Your email address will not be published.