Circuit de iarnă în Iezer – Păpușa – traseu de 1 zi de la Voina

Destinația aleasă era Munții Iezer, unde nu mai fusesem de prin 2012. Am parcat așadar sâmbătă dimineață în fața Cabanei Voina, mi-am tras în picioare bocancii mei pe care până atunci îi ținusem ca pe bibelouri, și am pornit la drum. Jos în vale nu mai era pic de zăpadă, venise primăvara, dar speram ca pe sus să mai fie, ca să îmi pot testa bocancii în voie. Din păcate însă, de unde eram noi… nu prea părea că voi avea mare succes, căci zăpada părea pe ducă.

De la Voina s-a luat după noi o cățelușă albă frumoasă și, la ritmul pe care îl avea, am sperat că avea să ne însoțească în toată tura, dar din păcate, imediat ce a dat de soare și de floricele, s-a așezat ca un leu pe două labe și nu s-a mai clintit de acolo, chiar dacă am chemat-o.

Am pornit așadar singuri spre stânga pe drumul forestier, oprindu-ne din loc în loc pentru câteva poze la brândușe, căci nu mă puteam abține.

Am ales traseul de iarnă, desigur, și anume cel marcat cu cruce albastră, care este mai lung dintre cele două care urcă la Refugiul Iezer, dar și cel care nu prezintă probleme pe timp de iarnă pe ultima porțiune de dinainte de refugiu. Urcarea prin pădure a fost destul de solicitantă, mai ales pentru picioarele mele în bocanci de iarnă, care nu aveau sub ei zăpada de care aveau nevoie, dar lucrurile au devenit și mai solicitante când am ieșit din pădure, în golul alpin, și a urmat o succesiune istovitoare de porțiuni fără zăpadă și porțiuni cu zăpadă, din care jumătate erau ok, iar pe cealaltă jumătate, zăpada ceda sub greutatea noastră și ne făcea să ne scufundăm pe diverse adâncimi, mai ales acolo unde erau jnepeni.

Apropriindu-ne de refugiu, a fost ușor de observăm porțiunea delicată de pe celălalt traseu (cel de vară), dar și obstacolele pe care trebuia să le ocolim pentru a ajunge la refugiu. Zăpada prezenta anumite rupturi pe ici pe colo, ba chiar se vedeau și câteva scurgeri de topire, așa că de la un punct încolo am renunțat la traseul marcat și ne-am croit drum spre refugiu prin locurile în care nu riscam ca zăpada să o ia la vale cu noi cu tot. Riscul nu era mare, desigur, dar… better safe than sorry.

La Refugiu am făcut un popas generos pentru a lua masa, dar și pentru a ne trage sufletul și a da corpului timp să se calibreze cu efortul. Urma încă o porțiune destul de lungă de traseu, și nu știam dacă va fi la fel de anevoioasă ca până acolo.

De la refugiu aveam de gând să urcăm la Crucea Ateneului, și de acolo roată spre stângă pe Culmea Văcarea înapoi la Voina. Numai că, deși sunasem în prealabil la salvamont și ne asiguraseră că această urcare până în creastă era ok, nouă la fața locului nu prea ne-a plăcut la ochi. Aici în căldare era cea mai mare cantitate de zăpadă din tot masivul încă păstrată, și urcușul spre Crucea Ateneului s-ar fi desfășurat 95% pe zăpadă.

Ne-am tot uitat și ne-am lungit gâtul schițând cu ochii un traseu prin zonele cele mai sigure, dar ochii ne tot fugeau spre stânga. Amândurora, deși niciunul dintre noi nu zicea încă nimic. Analizând întreg peisajul, amândoi observasem o culme în stânga lacului care părea o rută extrem de sigură și facilă spre creastă, care ne-ar fi scutit de urcușul neplăcut pe traseul clasic.

Când ne-am dat seama amândoi că ne gândim la același lucru, nu ne-a mai luat mult și ne-am hotărât. Hai să încercăm!

De la distanță nu aveam cum să anticipăm chiar 100% cum avea să fie să urcăm pe acolo, așa că nu aveam decât să ne apropiem și să încercăm. Urcușul s-a dovedit chiar mai ușor decât anticipasem, chiar dacă inițial mi se păruse un pic abrupt și cu bolovani mari aruncați alandala unul peste celălalt. În 2 timpi și 3 mișcări am ajuns sus, iar de acolo, o legătură extrem de ușoară și sigură spre ceasta principală s-a arătat în fața noastră. În mai puțin de 40 de minute am ajuns la Crucea Ateneului. Cât de simplu!

Poate că nici pe traseul clasic n-ar fi fost nicio problemă și poate am fost noi inutil de precauți, dar eu una prefer să fiu așa decât să simt că fuge zăpada de sub mine, indiferent cât de inofensivă ar fi scurgerea.

De acolo de sus mai aveam totuși destul de mult de mers, Culmea Văcarea fiind una destul de lungă, așa că nu ne-am pus pe hodinit. Am admirat încă o dată Lacul Iezer de sus, care încet încet își făcea loc către suprafață, apoi din nou priveliștile spre Vârful Păpușa, unde zăpada aproape se dusese de tot, dar și spre Crai și Bucegi.

Am tot privit spre aceste minuni multă vreme, căci am tot mers și am tot mers până la stână, însă apoi… distracția s-a terminat. A urmat una dintre cele mai crunte coborâri pentru mine, din cauza traseului foarte abrupt și incomod pe alocuri, dar mai ales din cauza faptului că aveam în picioare bocancii de iarnă, pe care din păcate nu apucasem să-i testez mai deloc. Singurul gând care mă mai făcea să uit de chin și durere era că îi aveam în picioare, și nu mă mai săturam să-i admir, că altfel… cred că aș fi ajuns jos în lacrimi.

Când în fața noastră s-a arătat șoseaua pentru prima dată, de printre copaci, maaare mi-a fost fericirea. Traseul ne-a scos apoi spre stânga, chiar lângă cabana Voina, unde am încheiat ziua cu o masă românească. Cam pe fugă, căci în sala de mese începea un eveniment al unor studenți, și numai noi mai eram pe acolo, înfulecând în timp ce ei își așezau mesele și scaunele, dar noroc că am avut unde să mâncăm. Papanașii… la pachet :D

Și pentru că ne gândisem dinainte să nu ne autofugărim și să ne întoarcem în aceeași zi înapoi acasă, seara am petrecut-o la Cabana Silva (la câteva sute de metri de Voina), unde am găsit o gazdă foarte primitoare și condiții bune.

După un somn odihnitor, ne-am trezit fresh și am inspirat aerul de munte puternic. Aaaaa, că tare bine e! Și uitându-mă afară pe geam, atunci am văzut minunea! Vis-a vis de noi, dincolo de râu, o peluză întreagă plină ochi de brândușe, așa de plină că se vedea totul numai mov. Rai, nu alta! În doi timpi și trei mișcări am fost acolo!

Cu atenție însă, căci locul părea îngrădit ca și cum ar fi proprietate privată. Am căscat bine ochii să nu ne trezim cu 5 câini mari peste noi, și am pășit înăuntru.

Dar n-am apucat să facem mai mult de câțiva pași că am auzit un lătrat. Ei, până aici ne-a fost! La revedere brândușe! Am zbughit-o prin crăpătura în gard prin care intrasem și am dat să o luăm la sănătoasa. Când colo… apare această mică arătare:

Am zis că nu-i adevărat. Era ca un titirez, atâta de repede se mișca, acum era aici, acum dincolo, de abia puteai să-l urmărești. Și ce crezi? Voia numai joacă! Imediat ne-am întors la brândușe, iar acum nu mai știam ce să pozăm mai degrabă, florile sau cățelul. Am făcut-o pe rând. Atâta doar că imediat ce mă puneam jos să îi fac poză nebunaticului, se pornea într-o mare goană spre mine, de majoritatea pozelor îmi ieșeau așa:

Efectiv nu puteai să-l prinzi decât cu strategie (ok, tu stai acolo, eu aici, îl strigi când îți fac eu semn și eu îi fac poză. Ok? Ok!). Și cel mai amuzant mi se părea când, după o tură de alergat viteză turbo, se tolănea ca o divă în flori și își trăgea sufletul. Din când în când aveai impresia că mai are un pic și adoarme, dar cum te vedea că te așezi comod să-i faci poză, imediat sărea în sus și o zbughea iar glonț spre tine. Nu voia decât să te joci cu el.

Așa că am făcut ce ar fi făcut oricine. L-am luat la scărmănat. Ia de-aici! Să văd ce mai zici!

Cu greu am plecat de acolo, despărțirea n-a fost deloc ușoară, nici de el, dar nici de brândușe, pe care nu mă mai săturam să le pozez. Întotdeauna îmi dorisem să văd atât de multe brândușe la un loc, și niciodată nu mai avusesem așa o ocazie, și iată că mi se îndeplinise dorința. Next level: să le văd așa multe la un loc undeva mai sus pe munte. Poate la anu’, cine știe?

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm