Miercuri, 15 iunie 2016
După o zi de repaos total, deși vremea nu se arăta prea grozavă, am decis să pornim astăzi în primul traseu spre creasta Rodnei. N-am ce spune, ziua de odihnă a fost mai mult decât binevenită, mai ales după cantitățile industriale de muncă din ultima vreme, dar venisem totuși la o vacanță de drumeție, și ardeam de nerăbdare să descoperim noi cotloane din Făgărașii nordului, așa cum mai sunt numiți Munții Rodnei.
Inițial aveam în plan să facem 2 circuite de 1 zi și un circuit de 2 zile cu cortul, cu campare la Lala mică, pentru un răsărit frumos și plin de rododendron roz, dar cu o seară înainte primisem o veste nu foarte bună: rododendronul nu era încă înflorit cum trebuie. Știrea o aflasem de la cabanier, care o avea de la pădurar sau așa ceva, care fusese pe creastă cu vreo 2 zile în urmă.
Am hotărât totuși să vedem cu ochii noștri înainte să decidem dacă mai merită să facem tura cu cortul sau nu, dar deja ne gândeam la un plan B.
Am pornit așadar în primul circuit, într-o zonă care știam de la Dl. Dinu că e plină ochi de rododendron și în care visam să dau nas în nas și cu acele tufe rare de rododendron alb, de care nu văzusem niciodată până atunci.
Am urcat astfel în mașină dis de dimineață, și am condus vreo 30 de kilometri până la capătul drumului forestier de pe Valea Anieșului Mic. Drumul a fost chiar ok, așa cum îmi spusese Dl. Dinu, atâta doar că la final, numai să ieși din mașină nu prea îți venea.
Atmosfera era cel puțin dezolantă. Un frig de-ți înghețau oasele instant, ceață coborâtă până la sol, și prospectul de a vedea soarele în acea zi părea depaaaarte departe de tot. Ceea ce era un pic contrar prognozei, care anunța o zi cu soare si un pic de nori, și ploaie abia pe seară.
Dar no… dacă tot ajunsesem până acolo, doar nu era să ne întoarcem înapoi. Așa că i-am dat înainte.
Am pus pe mine toate gecile posibile și imposibile, și am pornit perpedes.
Capăt drum V. Anieșului Mic – Tarnita Negoieselor – Șaua Între Izvoare: 4h
De la capătul acestui drum forestier practic se mai merge un pic drept pe potecă, după care drumul se bifurcă. La bifurcație există și un panou turistic pe dreapta, pe care este figurat circuitul intitulat „La cărțile Munților Rodnei”, marcat integral cu cruce galbenă, cu o lungime de 11,5 km și diferență de nivel de 1200 de metri.
Am ales să facem circuitul în sens anti-orar, adică să urcăm prin dreapta.
Prima porțiune de traseu nu e foarte plăcută, urcă mai mereu direct pe albia unui mic afluent al Anieșului mic, și din cauza asta urcușul nu este foarte comod, dar nu după mult timp se virează brusc dreapta într-o pădure mai deasă, pentru a face câteva serpentine.
Când am intrat în această pădure am simțit cu adevărat că am ajuns în sălbăticia munților Rodnei. E ușor de bănuit că nu am mai întâlnit pe nimeni altcineva, și acest lucru s-a menținut pe tot parcursul zilei. Practic nu am văzut picior de om pe întregul traseul. Cum am intrat în pădurea deasă mărginită și pe dreapta și pe stânga de brazi care te îmbătau la cât de frumos miroseau, am observat ceva ce nu mai văzusem niciodată în pădurile prin care am umblat.
Pânze imense de păianjen țesute cu multă trudă de păianjeni pe care din loc în loc îi și vedeai acasă. Sau dacă nu, le vedeai victimele atârnate. Ceea ce era și mai uimitor era că fiecare brad avea nenumărate astfel de pânze imense. Probabil a fost prima dată când le-am observat datorită picurilor de apă ce ornau fiecare firicel de pânză. Acum imaginează-ți o pădure întreagă cu astfel de brazi împânziți din cap până-n picioare, de parcă aruncase cineva bucățele răsfirate de vată peste ea.
Fiindcă virasem mult dreapta și ne depărtasem de apă, era o liniște deplină, nu se mai auzea nimic. Și tot peisajul ăsta bizar și interesant în același timp mă transpunea instant în cu totul și cu totul altă lume decât cea familiară. În mare parte pădurea era atât de deasă încât nu știai dacă să-ți ții respirația și să pășești încet astfel încât să pară că nu exiști și nu perturbi deloc atmosfera sau dacă trebuie să țipi ca din gură de șarpe să nu cumva să dai nas în nas cu Moș Martin.
Vorba ceea… „Auzi, da’ în munții ăștia sunt urși?”, „Ei… da…. dar sunt din ăia mici….” :)))))
Acolo unde etajele de conifere și foioase se îmbinau un pic între ele, am fost surprinși de unul dintre acele momente în care ai impresia că ești prea norocos, și tot ce poți să spui este… “uaaaaa”. Undeva pe sus se făcuse o mică despărțitură în nori, astfel că în pădurea încețoșată și plină de pânze prinse de crenguțe au pătruns câteva raze de soare, și atunci am știut că ce văd cu ochii și cu mintea nu pot prinde în veci pe camera foto. Cu toate acestea, am încercat.
Exista așadar o șansă că vremea se va mai îmbuna. Așa că am mers mai departe încrezători, iar la ieșirea în golul alpin… a început.
Mai întâi în forță, cu o crăpătură imensă în cer de aveai impresia că acum vine un ozn și ne ia pe toți pe sus, și valuri învolburate de ceață urcând din vale spre altitudine, umplând unghiurile dintre versanți, după care timid, fiindcă intrasem cu capul în nor și ceața ne înghițise iar și se juca cu noi, ducându-ne în eroare și făcându-ne să ne întrebăm dacă asta a fost tot sau mai primim ceva pe ziua de azi. Dar spectacolul abia începuse.
Căci fix când am ajuns deasupra unei stâne cu vaci, s-a descătușat cu totul, cu și mai mare forță ca prima dată. Oriunde te uitai, norii dansau, se învârteau, se ridicau și apoi iar coborau, razele de soare picau pe iarba cea verde crud, după care o lăsau iar în umbră, și iar și iar, până când n-am mai putut sta pe loc de frig. Atât de mult am poposit, cu ochii mari și din când în când acoperiți de camera foto, într-o încercare disperată de a înregistra, într-o formă sau alta, tot spectacolul, pentru posteritate.
Nu mai prinsesem de nici nu știu când o asemenea nebunie de cețuri, care n-a slăbit în forță nici după ce am luat-o din loc. Și fix când credeam că suntem martori la cele mai surprinzătoare momente, la câțiva metri de noi apar 2 căluți. Și imediat după… un minicăluț! ȘI un măgăruș!!!
I-am urmărit uimiți cum și-au văzut de treabă, fără nici măcar să ne bage în seamă. Norii au continuat să danseze tango, în timp ce noi ne câștigam încet încet altitudine și ne croiam drum pe poteca din ce în ce mai interesantă. Mi-a plăcut enorm acel traseu. Mi s-a părut sălbatic și parcă un pic diferit de tot ce văzusem până atunci.
Un pic înainte de a ieși în creastă am oprit pentru o pauză de masă, un pic forțați de foame. Nu era cine știe ce vânt, dar știam că sus probabil va fi, și asta ar scădea mult și temperatura resimțită.
N-am stat totuși foarte mult pe loc, și nu mult mai sus am zărit și primul marcaj bandă roșie de creastă. Ajunși în creastă, cu bucurie am putut trage cu ochiul printr-o mică fereastră colorată tocmai până jos, în depresiunea Borșei, spre care nu am avut norocul în 2011 să privesc de pe Vf. Pietrosul Rodnei din cauza ceții. Acum eram fericită! Nu se vedea chiar tot, dar tot era ceva! Și fericirea a fost cu atât mai mare cu cât am dat și de primele tufe cu adevărat înflorite de rododendron. E drept, zona nu era atât de împânzită cum ar fi putut fi, dar nici neînflorit nu era. Așa că nu aveam decât să ne mulțumim cu ce găsisem.
În Șaua între Izvoare chiar am avut noroc de multe momente cu soare, și analizând un pic cerul, am hotărât să mai facem încă un buclă mică, până în Șaua Obârșia Rebrii și înapoi prin Vf. Repede, așa cum ne și gândisem de acasă de fapt.
Șaua Între Izvoare – Șaua Obârșia Rebrii: 45 min
Circuitul a fost foarte frumos, cu o traversare a căldării pe curbă de nivel în prima parte, urmată de o mică urcare înapoi în creastă până în Șaua Obârșia Rebrii. Fiindcă era abia mijlocul lui iunie, aici la ieșirea în ceastă am găsit niște urme considerabile de zăpadă, care acopereau pe o mică porțiune chiar poteca noastră, o rămășiță clară a unei imense cornișe ce s-a revărsat toată iarna peste coamă.
Am văzut-o din timp, dar am decis să ne apropiem ca să examinăm mai de aproape situația. Depășirea ei a fost destul de delicată, și mi-a dat un pic de emoții, nefiind foarte sigură de stabilitatea zăpezii, dar după câteva trepte în zăpada aproape ca piatra de tare, am reușit să o dovedim.
De acolo am făcut întoarcerea.
(traseu iarnă) Șaua Obârșia Rebrii – Vf. Repede – Șaua Între Izvoare: 1h 45
Numai că odată ajunși pe Vf. Cormaia, pe unde marcajul era deja din ce în ce mai prost, ceața ne-a înghițit din nou, și n-am mai văzut nimic. Colac peste pupăză, de câteva minute începuse și să picure. Foarte foarte puțin, dar suficient cât să trebuiască să ne oprim și să ne echipăm cu geci și huse de ploaie.
Am urmat o vagă potecuță ce părea că ne duce bine, numai ca să ne dăm seama peste vreo 5 minute că orice urmă de marcaj sau picior de om dispăruse. Degeaba am încercat cu gps-ul să ne găsim direcția bună, n-a mers. Am realizat destul de rapid că suntem pe culmea greșită, și am hotărât întoarcerea cât mai rapidă la ultimul marcaj văzut, care era undeva prin zona vârfului.
Imediat ce ne-am întors, ne-am concentrat ceva mai bine și de data asta am găsit drumul corect. Încă o dovadă că revenirea la ultimul marcaj este întotdeauna cea mai bună soluție când te pierzi. Ulterior am realizat că mersesem pe o culme nemarcată, la vreo 60 de grade față de cea corectă, ce mai jos probabil ar fi dat în marcajul triunghi roșu.
Odată reveniți pe marcajul bun, am coborât nițel, după care am continuat cu urcarea pe Vf. Repede, de pe care am plecat la fel de repede precum numele, pentru că nu era de stat. Oricum nu vedeam nimic. Imediat sub vârf am pierdut din nou poteca, dar am urmat o cale ochiometrică de coborâre spre Șaua între Izvoare, pentru că știam unde trebuie să ajungem și obiectivul era de fapt în vizor.
Întorși la bifurcația de trasee din Șaua între Izvoare, chiar când să pornim definitiv la vale spre mașină, am primit pofta ce-am poftit: rododendronul alb! :)
Stătea tăcut în iarbă și nu zicea nici pâs. Nu ne-ar fi tras și el de nas… Față de tufele cu flori roz, pe cele cu flori albe mi se părea că le poți număra pe degete. La vederea lui, parcă am mai uitat că acolo ar fi putut fi plin ochi de roz, cum numai în pozele domnului Mititeanu văzusem. Dar ce să-i faci… Muntele nu face ce vrei tu când vrei tu, ci numai ce vrea el. Și dacă el atât a vrut acum, atât am putut vedea. Și cu asta… basta!
Uitându-ne spre cer, ne-am dat seama că e timpul să ne luăm rămas bun de la creastă. Norii se cam înnegriseră, și nu mai era de stat, așa că i-am dat bice spre vale.
Șaua Între Izvoare – Capăt drum forestier: 2h
Părea totuși că avem suficient timp. Important era să ajungem măcar la mașină înainte de ploaie, că pe urmă putea să-i dea, eram la adăpost. Nu voiam nici să aflu cât de rău putea deveni drumul și dacă aveam șanse să rămânem înnămoliți pe acolo cu mașina, așa că îndrăzneam chiar să sper că nu va începe ploaia înainte să fim ieșiți de pe forestier. Dar ironia sorții… mereu își face apariția fix când ți-e lumea mai dragă.
Eram cu maxim 10 minute înainte de finalul traseului. Știam asta fără îndoiala. Dar atunci a fost să fie. Cerul s-a crăpat într-o secundă, ca și cum cineva ar fi apăsat pe un buton. A început să toarne în așa hal încât abia mai vedeam pe unde merg. Noroc că aveam în rucsac și pelerina de ploaie. Am tras-o pe mine în secunda 2.
În mod normal te-ai gândi… eh, ce mare lucru? Plouă un pic, și în 10 minute ești la mașină. Sună foarte simplu. Și așa ar și trebui să fie. Asta dacă nu ai avea fix atunci un râu umflat de trecut.
Când l-am văzut, am zis că nu-i adevărat. Fix înainte să ajungem la râu a început să toarne. Și ca să fie tacâmul complet, tuna și fulgera, și din cauză că apele erau mult peste cota normală, râul nu putea fi traversat pe unde se traversează în mod normal, și trebuia să căutăm altă cale, ori în amonte, ori în aval. În aval nu părea că are cum să fie, așa că am pornit în amonte, timp în care încercam să îmi dau seama care ar fi șansele să mori trăsnit lângă un rău.
Dar ce să vezi? Surprizele continuau. Pe mal nu exista nicio potecă, ci era căptușit cu un amalgam imens de bușteni tocați mărunți și aruncați alandala peste tot, cel mai probabil de o viitură, ceva, în straturi unul peste altul. Desigur, nici asta nu era de ajuns, astfel că toată tocătura asta era acoperită de bălării crescute la peste 1 metru, în așa fel încât să nu vezi absolut nimic atunci când calci (nu era de ajuns că oricum nu vedeam bine din cauza ploii). Iar printre bușteni erau și ditamai stâncile, ca să fie și mai palpitant.
E ușor de înțeles că această combinație ideală de bușteni + frunze + stânci, toate ude, era aproape fatală, și că orice pas purta cu el un mare potențial de rupere a gâtului sau cel puțin a unui picior, dat fiind că în 75% din cazuri nu călcai pe ceva anume, ci într-un gol.
O cursă cu obstacole părea acum un mic copil față de situația cu care ne confruntam. Râul părea imposibil de trecut, tunetele și fulgerele mă duceau din ce în ce mai aproape de o cedare psihică, deși nici acum nu știu ce era mai stresant, sperietura de la fiecare trăsnet, sau buștenii, pietrele și buruienile care făceau înaintarea un adevărat calvar.
La un moment dat am realizat că orice înaintare pe acest mal era de prisos, și singura șansă era să traversăm râul ca să scăpăm. În continuare turna. Și nu e suficient că urăsc să traversez râuri, trebuia să și toarne în timpul ăsta, și să fie și apa umflată. La prima vedere, nu părea că avem vreo șansă să traversăm fără să ne udăm complet la picioare, și mai rău decât atât, existau praguri care păreau de-a dreptul periculoase.
Singura variantă găsită era extrem de proastă. Practic trebuia să sari pe niște pietre foarte depărtate, din care niciuna nu era complet ieșită din apă, și în mod evident că erau toate ude, dacă nu de la râu, de la ploaie. Și să sar pe niște pietre ude… e tot ce mi-am dorit toată viața. Not!
Dar am realizat destul de repede că e singura șansă. M-am moșmondit cu primul pas vreo 2 minute bune cred. Pur și simplu nu-mi venea să pășesc. Mai bine mă băteai.
Cu chiu cu vai am reușit să pășesc. Vorba ceea… primul pas e cel mai greu. Dar n-am apucat să mă bucur prea tare de reușită, că la al doilea eram deja în apă.
Cu un picior complet ud, am reușit să mă redresez înainte să mai ud și altceva, dar cert e că în unul dintre bocanci deja se putea pescui.
Dar nu mai conta. I-am dat înainte. O piatră, două, și deja eram pe celălalt mal. Aleluia! Nu mai conta că încă turna ca la nebuni, eram în siguranță.
Am continuat așadar drumul până la mașină prin ploaie, cu un picior scăpărând din când în când în încercarea mea fără izbândă de a scăpa de senzația oribilă de picior ud, și, în 10 minute, așa cum bănuiam, am fost la mașină.
Și uite așa am ajuns teferi înapoi. A urmat un drum fără incidente până înapoi la șosea, după care am reușit să ne învârtim vreo jumătate de oră în toată Rodna (acest oraș extrem de mare, evident), ba cu mașina, ba pe jos, să găsim un minimarket, ceva, de unde să cumpărăm de-ale gurii și o cremă amărâtă. A părut un fel de misiune imposibilă numărul 2, dat fiind că minimarketul acela de ne zicea toată lumea parcă intrase în pământ nu alta, și în condițiile în care nu aveam șosete uscate în mașină, a trebuit să umblu pe frigul ăla și prin ploaie cu picioarele goale în sandale Quechua, ca un pui de bogdaproste :))
E bine totuși că într-un final am reușit cu chiu cu vai să găsim un miniminimarket mai de doamne ajută, și când am terminat treaba, ne-am urcat în mașină și fix am virat stânga spre Valea Vinului, era un diiitamai supermarketul pe partea dreaptă :)))) Râsul curcilor, nu alta!
Va urma.
Aparate foto folosite: Sony A6000 + 16-50mm & Nikon Coolpix P330
Capăt drum V. Anieșului Mic – Tarnita Negoieselor – Șaua Obârșia Rebrii – Vf. Repede – Capăt drum
Durată: 8h30
Munții: Rodnei
Punct plecare: Capăt drum V. Anieșului Mic (1100 m)
Altitudine max.: Vf. Repede (2074 m)
Diferență nivel: + 1200 m / – 1200 m
Distanță: 16km
Tip traseu: drumeție
Surse apă: numeroase
Stare marcaj: banda galbenă este ok, dar porțiunea de traseu Șaua Obârșia Rebrii – Vf. Cormaia – Vf. Repede – Șaua Între Izvoare este varianta de iarnă a traseului și prezintă marcaj aproape inexistent iar stâlpii lipsesc. Pericolul de rătăcire pe timp de ceață pe această porțiune este ridicat.
Hartă folosită:MN 04 (Munții Noștri) Schubert & Franzke | Munții Rodnei
Sezonalitate: traseu periculos pe timp de iarnă
Data: 15 iunie 2016
Traseul pe ore:
09:15 Start
09:30 Bifurcație
11:00 Stână
13:15 Șaua Între Izvoare
14:00 Șaua Obârșia Rebrii
14:30 Vf. Repede
15:45 Șaua Între Izvoare
17:45 Finish
INDICATOARE
ACCES
Din drumul județean DJ17D, venind dinspre Rodna, se face dreapta în Anieș și se continuă pe drumul astfaltat spre Cabana Între Anieșe. Asfaltul se termină la un moment dat înainte de a ajunge la cabană, dar nu mai ții minte exact unde. În orice caz, drumul este foarte bun până acolo, chiar și după ce se termină asfaltul.
La Cabana Între Anieșe se face stânga pe Valea Anieșului Mic. Acest drum este de asemenea în stare destul de bună, și se poate parcurge cu orice mașină (chiar și una cu gardă un mic mai joasă). Drumul forestier de pe Valea Anieșului Mic se termină destul de brusc, și la capăt nu există un loc extrem de larg, dar se pot lăsa câteva mașini. Mai departe se continuă pe jos.
Panzele acelea de paianjen atat de fotogenice cu picaturi pe ele au dat un farmec aparte excursiei :).
Indeed they did! :)
La noi panzele astea de paianjen pot fi destul de periculoase.
Se intind peste noapte de-a latul potecii si, daca nu le vezi, intrii in ele !
Am patit-o pe insula Fraser, cand am „intrat” cu capul direct intr-una !!!!
Noroc ca paianjenul, mare cat o palma, era cu spatele la mine si nu m-a muscat !
De atunci, cand plec dimineata devreme pe un traseu, prin padure, merg cu batzu-n fata si-l flendur ca drapelul la Ziua Romaniei !!!!!!!
Bună Alexandra!
Noi ne-am decis să mergem în vacanță între 26 iunie-4 iulie. 4 zile Rodnei, 4 zile Calimani și Rarau. În Rodnei am găsit cazare în Cormaia pentru prima seară, pentru a face fix circuitul „La Cărți „. Am câteva întrebări:
1. Ceva probleme cu stanele de pe traseu?
2. Până unde se poate ajunge cu mașina?
3. Cel mai important: unde sunt mai exact rhodo albi?
După ce am văzut ghiocei bogati în Buila, lalele pestrițe în Gorj, bujori sălbatici în Dobrogea a venit momentul și pentru rhodo. Ca paranteză, cei mai mulți rododendroni i-am prins în 2010 în Rodnei de la Stiol spre Șaua Gargalau și acum 3 ani în Bucegi pe Furnica. În schimb pe celebrul Muntele Roșu din Ciucas, deși am fost de vreo 6 ori, a fost tare sărac.
Mersi anticipat de răspuns
Hey Silviu!
Foarte frumos plan v-ați făcut!
Nu am întâlnit stâne și nici turme pe acest traseu.
Uite aici am configurat traseul pe mapy: https://en.mapy.cz/s/hesamudoso
Cu mașina se poate ajunge până acolo unde am pus startul și finishul. Am dat câteva indicații și la finalul jurnalului legat de drum. Pe atunci era ok, sper că și acum sunt aceleași condiții. Dacă e la fel, doar dacă mergeți imediat după multe zile de ploaie e posibil să fie ceva probleme dacă nu aveți gardă mai înaltă.
Rodo alb am găsit chiar în Șaua între Izvoare, am și menționat în articol. Acum este și un refugiu în acea zonă.
Vă țin pumnii să găsiți rodo de toate culorile și să aveți zile faine de tot!
Să-mi spui la întoarcere cum a fost! :)
Hei! Mersi mult de info. În sfârșit am luat o harta fizică de la Munții Nostri cu Rodnei. E cu totul altceva decât vechea harta a lui Dănuț Călin din 2004. Acum pricep și eu reperele. „Între izvoare „, „Între Aniese „, Valea Aniesului Mic, pe care se pare că trebuie mers, și mai ales tot circiutul. Eu mai întâi trebuie să mă uit pe o hartă fizică, să iau repere, abia apoi ma folosesc de aplicație la fața locului. Așa am făcut și cu traseele din Cernei și Mehedinți, deși scara era slabă.
Divagatii… Bineînțeles că povestesc cum a fost prin Rodnei și Calimani. Sper doar să se imbuneze vremea.
Noi am vrea prin iulie sau august să facem Creasta Iezerului, cât putem din ea, cu plecare de la Voina spre Găinatzu Mare și întoarcere pe unde s-o putea, ideal pe Vacarea pe banda roșie. Dacă vă pasionează aștept un răspuns.
Multe ture frumoase (și uscate !)
Și eu analizez prima dată o hartă fizică, este cel mai sănătos așa și cel mai important pas. În cazul masivelor pentru care nu există hartă tipărită, mă uit pe mapy.cz, este extrem de bine reprezentat totul. Nu mai țin minte dacă ți-am mai zis despre ea până acum. Eu acolo îmi și simulez toate traseele.
În Iezer am tot fost, momentan nu mă atrage, dar o să vreau și eu să fac toată creasta la un moment. Voi încerca, probabil, o mică alergare, căci aș vrea să intre toată într-o zi.
Vă țin pumnii pentru vreme bună, atât în Rodnei, cât și în Iezer! :)
Aștept vești!
Mersi de urări! Că veni vorba de creasta Iezerului, ai idee pe unde e apă? Eu am văzut asta iarnă în februarie lângă Găinatzu Mare o săgeată cu izvor la 150m, dar era totul acoperit de zăpadă și în plus ne ajungea apa și ceaiul cald. Am mai văzut pe hartă ceva sub Bătrână, parcă „izvorul din plai ” se numea. Tu ce știi? Iar mai departe spre Crucea Ateneului nu am văzut nimic pe hartă și nici pe Vacarea. Probabil vom merge pe la jumătatea lui iulie, în funcție de vreme și de forma fizică
În zona Găinațu nu știu. Izvorul de sub vf Bătrâna era în septembrie 2012, am și scris în jurnal. În rest nu știu să fie, doar la lacul Iezer.