Brâna aeriană – traseu cu adrenalină în Bucegi (tură de 1 zi)

Nu mai mersesem de foarte mult timp pe munte cu un grup mai măricel (mă cam sălbăticisem :))) așa că am avut un pic de emoții înainte de tură. În seara de 30 octombrie mi-am făcut rucsacul, m-am uitat la Vocea României, după care m-am culcat direct. Era cam târziu, chiar îmi făceam griji că o să dorm cam puțin și nu prea o să fiu în formă. Iar cu condiția fizică stăteam destul de prost, de la sfârșitul lui august nu mai făcusem decât plimbarea în Cheile Tișiței, care nu prea se putea pune la socoteală.

A doua zi m-am trezit pe întuneric, după doar câteva ore de somn. Ca să pot ajunge la Victoriei unde aveam să ne întâlnim cu Dorin, am luat un taxi. Când m-am urcat în mașină, șoferul mă întreabă dacă am fost în club aseară. Zic, nu… n-am eu treabă cu cluburile, eu îs cu muntele… Și-n plus, cum era să mă pot trezi acuma la ora asta dacă aseară aș fi fost în club? A, dar ați auzit? A fost o tragedie în Club Colectiv.

Recunosc că în primă fază am crezut că exagerează. De regulă oamenii care folosesc cuvântul „tragedie” sunt amatori de a face din țânțar armăsar. Dar apoi a adăugat: A fost un incendiu. Sunt 27 de morți.

Abia atunci am înțeles că treaba chiar e pe bune. M-a șocat. Când am oprit 5 minute mai încolo ca să-l luăm și pe Andrei, încă eram bulversată. Nu îmi venea să cred așa ceva. Mi-era pur și simplu greu să procesez informația. Și nici măcar nu-mi dădeam seama încă ce se întâmplase de fapt acolo și ce avea să urmeze. Nimeni nu și-a dat. Și în realitate, tot restul zilei, pe parcursul turei, am fost rupți de lume și nu a realizat nimeni în detaliu ce se petrecea în București.

Inevitabil la fiecare pauză când ne opream să mâncăm ceva sau să ne tragem sufletul, vorbeam despre asta și ne cutremuram cu gândul la cele întâmplate. Dar încă nu realizam amploarea. Așa că am încercat totuși să ne simțim bine, să ne bucurăm de tură, de vremea perfectă, de cerul albastru și de culorile de toamnă care ne atrăgeau privirile în toate părțile.

Tura a început pe o răcoare serioasă (ca să nu zic că era un ger de-mi clănțăneau dinții-n gură) și o ceață misterioasă și frumoasă care se ridica de la poalele Bucegilor, în timp ce sus era cerul albastru bec. Niciun nor, nici măcar din ăla pufos.

Foarte repede după start, grijile mi-au dispărut. Din fericire ritmul nu a fost deloc unul alert și am înaintat cătinel cu timp suficient să ne cunoaștem între noi și să îmi dau seama rapid că sunt în compania unor oameni de nota 10 (sau chiar 20 :)

Am pornit pe la ora 9 de la Căminul Alpin, urmând traseul marcat prin frumoasa pădure de pe Plaiul Munticelu, apoi părăsind marcajul și îndreptându-ne spre Refugiul Coștila. Înainte de a zări refugiul ne-am oprit un pic la o lecție de geografie admirând Peretelui Policandrului, pe care am putut repera Brâna Policandrului, Brâna Suspendată, Brâna Interzisă și sus sus de tot, Brâna aeriană, pe care urma să ajungem. Andrei ne pregătise fiecăruia o schiță, așa că am putut urmări și pe ea întregul traseu. De acolo de jos ținta noastră părea atât de sus încât aveam senzația că o să ne ia o veșnicie să ajungem la ea, dar până la urmă nici n-am simțit diferența de nivel urcată.

Am făcut cunoștință cu Vâlcelul Policandrului, cu Vâlcelul Stâncos, cu pante înierbate care păreau extrem de dificile din poze, dar care la fața locului au fost super faine, cu lanțuri incitante și un picuț de scrambling, ba chiar am avut parte chiar și de o scurtă întâlnire cu niște căprițe frumoase. Cam sperioase ce-i drept, eu n-am apucat să le pozez, dar Andrei a fost pe fază și a reușit să le prindă pe cameră din fericire :D

Să mai studiem un pic :)

Notice the eye and the nose? :)

Iar bucuria maximă a fost când am ajuns la începutul brânei mult visate :D Ca să fim cât mai precauți, ne-am echipat fiecare cu un ham (fie normal, fie improvizat dintr-o cordelină sau un anou + o carabă) și ne-am asigurat de cablul care însoțește brâna pe toată lungimea ei.

De fapt mint, bucuria maximă a fost PE brână, pentru că atât de tare mi-a plăcut, încât la final mi-a venit să mă întorc și să mă mai „dau” o dată :D

Din pozele pe care le văzusem până atunci părea un pic scary, mai ales într-un punct, dar la fața locului a fost doar un deliciu. Ca de obicei, pozele sunt mereu înșelătoare în cazurile acestea. Dar cred că e mai bine să te aștepți la ceva dificil și să descoperi acolo că e mai ușor decât ți-ai imaginat decât să te gândești că va fi ușor și acolo să vezi că întâmpini dificultăți. Să nu se înțeleagă însă că este un traseu ușor, ci doar că mie personal mi s-a părut mai ușor decât mă așteptam. E doar o chestie de percepție personală. Când tragi linie până la urmă, Brâna aeriană este un traseu nemarcat expus, și se pot întâmpla multe pe acolo.

Recomandarea mea este să nu încerci acest traseu decât dacă ai experiență considerabilă și doar cu echipament (inclusiv cască). Asigură-te neapărat de cablu și parcurge brâna doar în sensul de urcare. De asemenea, nu aborda traseul pe ploaie sau după ploaie (vreme umedă) sau în zilele reci și înnorate de primăvară/toamnă când iarba este înghețată (adesea în luna oct/nov). Update 2021: A se lua aminte de accidentul mortal din 2021 când o persoană experimentată a murit câzând de pe Brâna aeriană, în timp ce parcurgea traseul în coborâre, la finalul zilei. Nu cunosc detalii despre locul din care a căzut, dar, dacă acest lucru s-a întâmplat pe porțiunea cu cablu, accidentul nu s-ar fi produs dacă ar fi fost asigurat.

Cu zâmbetul larg din ureche până în ureche, am ajuns la finalul Brânei Aeriene mult mai repede decât mi-aș fi dorit. Zâmbetul însă mi-a pierit rapid, pentru că imediat ce am terminat brâna am ieșit într-un vânt care mi-a băgat frigul în oase instantaneu. Mâinile mi-au înghețat pe loc, și chiar dacă mi-am pus repede mănuși, n-am reușit să mi le mai încălzesc.

Mai rău, pe Creasta Văii albe, o altă frumusețe de traseu, am și urcat în umbră majoritatea timpului, și fiindcă vântul încă sufla, n-am scăpat de dârdâială.

Pe scurt, până am ieșit în platou am tras un frig cum n-am mai îndurat cred că niciodată. E drept că era vina mea. Pantalonii mei tip colant, chiar dacă sunt căptușiți, nu erau suficienți pentru un astfel de vânt.

Pintenul Văii Albe

Totuși, când am ieșit sus la soare am putut sta un pic pe iarbă cu toții ca să ne odihnim nițel, și acolo n-a mai fost atât de frig, dar mai departe tot n-am reușit să mă încălzesc foarte tare. Iar de mâini nici nu mai zic, mi-au rămas sloi în continuare. Singura îmbunătățire a fost abia când mi-a dat Dorin mănușile lui super groase, dar nici cu ele nu mi s-au decongelat, ci doar a devenit suportabil.

Ce-mi mai place pe margine :P

Echipa: Petru, Adi, Andrei, Alex, Andrei, Irina, eu, Oana și Dorin

Odată ajunși la marcaj am revenit pe traseu cunoscut. Am mers drept pe plat până pe Vf. Caraiman, am revăzut Crucea Caraiman care mi-e atât de dragă, apoi am zburdat rapid pe Brâna Caraiman, unul dintre traseele mele marcate de suflet din Bucegi, de care am încercat să mă bucur chiar dacă din fugă pentru că încă mă luptam cu frigul, iar la ora 17:50 am fost la Cabana Caraiman.

De acolo am intrat în linie dreapta spre Bușteni pe traseul „Jepii mici”, pe care am apucat să îl facem doar o treime pe lumină, căci apoi s-a lăsat întunericul.

Am apucat însă, spre încântarea mea, să admirăm pădurea atât de frumoasă de zade și brazi intercalați care împânzește ambii versanți ai Văii Jepilor, să ne bucurăm de cerul ce se înrozise la apus și chiar să mă și încălzesc un pic (spre surprinderea mea, care mă așteptam să îmi fie și mai frig pe măsură ce se lăsa seara), după care am continuat la frontale.

Nu mai făcusem niciodată un astfel de traseu la frontală, iar numărul total al traseeleor făcute de mine pe timp de noapte până atunci le puteam număra pe degetele de la o mână, și tot îmi rămâneau. Plus că mereu a fost vorba de ceva ușurel.

Mă gândeam că poate îmi va fi uneori greu să văd pe unde calc sau să gestionez pasajele mai dificile, dar spre surprinderea mea a fost super ok, și n-am întâmpinat greutăți din cauza întunericului.

Ba mai mult, am constatat că îmi amintesc o mulțime de detalii de la primul meu contact cu Jepii mici, în 2010, când am fost în urcare pe acolo, și în plus am avut de data asta și ocazia să admirăm puzderia de steluțe de pe cer stingând cu toții frontalele ca să facem complet întuneric în jur. Noroc că eram mai mulți, altfel probabil mi-ar fi fost un pic teamă să stau în beznă mai mult de câteva secunde :P

Am ajuns jos în Bușteni undeva în jur de ora 20:30. Am mers să mâncăm, ne-am pus burțile la cale și apoi am pornit înapoi spre casă. Abia atunci, când am intrat pe facebook și am văzut ce se întâmplă în București am realizat amploarea tragediei din Colectiv. Mi s-a strâns sufletul, mi-am amintit imediat concertul Robin & the Backstabbers la care am fost și eu acolo. Știu exact unde am stat. În dreapta, lângă scenă. Dacă s-ar fi întâmplat atunci, cel mai probabil n-aș mai fi ieșit vie de acolo.

Am înghițit în sec și m-am gândit la scenele de coșmar ce s-au petrecut acolo, la ce au trăit oameni ăia, la ce au văzut salvatorii, la familiile și prietenii celor care n-au supraviețuit sau care se zbăteau în spitale între viață și moarte. Și tot nu știam încă ce va urma. Am mers acasă și am adormit cu greu, chiar dacă eram foarte obosită. După ziua aceea… nimic nu a mai fost la fel. Să nu uităm.

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

Mulțumesc mult colegilor pentru pozele lor, pe care le-am inserat pe ici pe colo printre ale mele. Dacă vreți să vedeți mai multe poze faine din tură, aici găsiți albumul lui Andrei.