Unele dintre cele mai greu de scris jurnale sunt cele despre turele sau călătoriile care mi-au adus atât de multe, m-au umplut de o energie așa frumoasă și au fost atât de intense încât parcă mi-e frică că nu o să-mi găsesc cuvintele, că nu o să pot fi capabilă să descriu corect tot ce am trăit. Dar e o teamă împletită cu atâta bucurie în suflet că ajung să nu mai știu exact ce e cu mine înainte să mă apuc de scris și în timp ce scriu.
Acesta e unul dintre acele jurnale. Aș fi vrut să îl pot scrie cumva în timp ce pășeam pe potecă, să fi inventat o posibilitate ca gândurile și trăirile din acele momente să mi se aștearnă singure pe o hârtie, ca să fiu sigură că nu pierd niciun detaliu. Sau aș fi vrut măcar să îl scriu imediat ce m-am întors, dar iată că nu s-a întâmplat așa. Acum pot doar să sper că voi fi în stare să îmi amintesc și să redau tot ce am primit în acea frumoasă zi de iunie la intensitatea la care s-au întâmplat toate.
Luna trecută, mai exact pe 22 iunie, am făcut prima mea tură solitară. Înainte să plec nu știam exact de ce am simțit nevoia să merg singură pe munte, dar într-un mod total întâmplător, până la finalul zilei am aflat.E lesne de înțeles că mi-a fost frică. De mult timp mi se plimba prin cap întrebarea „oare cum ar fi să fac o tură singură?” dar mereu simțeam că mi se cam strânge inima de spaimă când mă gândeam la asta. Dar muntele are el așa un mod de a te învăța atât de multe despre tine, încât nu e de mirare că la un moment dat poți ajunge să vrei să îți depășești fricile. Sau măcar o parte din ele :)
Așa că din momentul în care am simțit asta, am început să pun la cale un plan. Hmmm… unde să merg eu prima data singură? Păi… nu mă bag direct în pădure, că de aia chiar mor de frică. Să aleg un traseu doar în golul alpin zic. Și eventual să fie doar de o zi, să începem totuși cu ceva mai ușurel. Că vorba aia, dacă ți-e frică să mergi cu liftul, mai întâi mergi și tu 2-3 etaje, nu urci din prima până la 10 :P
Aveam de gând să merg în Parâng în weekendul 20-21 iunie. Se preta perfect, plus că fiind și vremea perfectă pentru rododendron, speram să găsesc și așa ceva pe-acolo. Numai că…. ce să vezi? Socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, și m-am trezit înainte de weekendul cu pricina complet debusolată, pentru că se anunțau precipitații. Planul meu se dusese pe apa sâmbetei. Dar n-aveam de gând să mă las bătută! Îmi doream prea mult ca să las o amărâtă de vreme să-mi strice visurile!
Așa că mi-am pus duminică un pic mintea la contribuție și am fabricat repede un plan B: mă duc la Bâlea! Da, mâine, luni! Ce-are??? :))) Nu știu exact cât rododendron o să găsesc pe-acolo (probabil puțin spre deloc, dar ce mai contează?!), dar un rotocol al căldării Bâlea și eventual un Vânătoarea lui Buteanu e perfect. Mai ales că pornesc dintr-un loc cu ceva civilizație, civilizație pe care o să o pot zări aproape mereu din creastă, ceea ce mă va ajuta mult la psihic. Perfeeeect! Așa facem! (aici vorbeam eu cu mine, desigur :))))
Dar… hmmmm… ups! Ce se vede pe prognoză? Mâine e frumos dar astăzi sunt șanse de ninsoare? Asta nu e prea bine! Panică-n coteț! :)))
Moment în care pe umeri mi-au apărut cei doi pe care îi cunoaștem cu toții atât de bine: îngerașul și demonul. Demonul de colo: Hai duuuuu-te, și ce dacă e posibil să ningă?!?! O să ningă doar un pic! Sau chiar deloc. Și dacă ninge, acuma câââââtă zăpadă o să poată fi??! Și na, poate se topește până ajungi tu! Sigur nu-i dracu-atât de negru! :)))) Uită-te la mine, eu sunt roșu de fapt! :))) Hai du-teeeeeee!!
Dar îngerașul precaut: Aoleu, cum adică? Zăpadă?? Dar e periculos! Dacă aluneci pe undeva și cazi? Ești nebună? Cum să te duci singură pe traseu în așa condiții?? Da’ doar n-au intrat zile în sac! Stai măi fată acasă, ce-i în capul ăla al tău? Tărâțe???
No, și tot așa s-au certat ăștia doi pe umerii mei de mi-au făcut capul calendar. Acuma… amândoi aveau dreptate… dar care să aibă dreptate mai tare? Am stat, m-am gândit, m-am răzgândit, am întors problema pe toate părțile, dar până la urmă am zis „Gata! Eu mă duc! Fie ce-o fi! Văd eu acolo la fața locului!” Și dusă am fost! :)
Luni dimineață la ora 5:30 am ieșit pe ușă. Am încercat să plec la 5, dar nu mi-a ieșit (femeile astea… :)))
M-am urcat la volan, și-am plecat. Pentru această minunată escapadă, am primit frumoasa mașină a prietenei mele Adina, zisă și Ouțul (mașina, nu Adina :)))) Problema era că… era prima dată când o conduceam, și culmea, nici nu aveam semnalizare :)))) Zic, taci, că merg numa’ drept! :))))) Nu depășesc, nu fac stânga, nu fac dreapta! :))))
Inițial mi-a fost teamă un pic. Mă gândeam că băi, poate o fi greu de condus, poate-s pedalele mai ciudățele… Dar de unde! Cum am băgat a-ntâia și-am pornit de pe loc, am simțit de parcă aș fi condus-o de o viață. De parcă era mașina mea și deja o știam pe de rost! Nu cred să mă mai simțit niciodată atât de flower power la primul contact cu o mașină. Am simțit că stelele se aliniază. Ar fi super dacă s-ar putea alinia ele în așa fel încât să am și semnalizare, but hey, nu le poți avea pe toate în viață :))
Am plecat așadar extrem de fericită! Am dat drumul la radio, muzică frumoasă, happy mood, beautiful road ahead, nici nu puteam să–mi doresc mai mult în acel moment.
Iubesc să conduc. Mai ales singură în mașină. Și acum pot adăuga și „MAI ales spre munte”. E sentimentul acela de libertate. Că toată lumea e ta, că tot drumul e al tău, că muzica aia care cântă la radio e fix ce simți tu atuncea.
Am gătat autostrada destul de repede, și apoi am făcut dreapta spre Curtea de Argeș. La naiba, știam eu că nu pot merge numai drept :)))) Dar am mers pe burtă, nu m-a văzut nimeni că n-am semnalizat :)))
Iar după aceea, CHIAR că numai drept am mers :) Am intrat în linie dreapta spre Bâlea lac pe DN7c, și simțeam că nimic nu mă poate opri. Decât…. hmmmm… dar ce se vede acolo în zare?
Chiar de dinainte de Curtea de Argeș am început să văd munții în depărtare. Vârfurile păreau albe, dar am zis că…. eeeeeh, mi se pare. Dă-i înainte, Alexandra!
Dar cu cât m-am apropiat mai tare și din când în când îmi apăreau din nou la orizont, mi-am dat seama că de fapt nu mi se pare, ci chiar e zăpadă sus. Ups!
Când am ajuns la ora 8 fix la Lacul Vidraru deja n-am mai avut niciun dubiu. Era mai clar ca lumina zilei: sus e zăpadă! Și dacă pe partea sudică e așa, apăi nici nu vreau să mă gândesc cum o fi pe nord. Dar după ce am ieșit un pic din mașină să fac o poză (timp în care am încercat să nu mor de frig :))) am urcat la loc și i-am dat mai departe conform planului.
Tot ocolul lacului Vidraru a trecut destul de repede, apoi au urmat serpentinele frumoase din golul alpin și în 2 timpi și 3 mișcări am trecut și tunelul. La ora 9 fix am fost la Bâlea. Peisajul… pe cât de fenomenal, pe atât de scary.
Am ridicat ochii în sus spre Șaua Caprei și oriunde te uitai era numai zăpadă. Am înghițit în sec și m-am gândit „hmmm… hai mai bine să mă duc să fac vreo 2 poze”. Pe principiul… „când ai o decizie grea de luat, mai bine o amâni un pic” :))))
De la punctul de belvedere toată Valea Bâlii era verde și frumoasă, în totală contradicție cu ce era sus în căldre. Norii însă dansau deja pe deasupra ei, și am înțeles încă din acel moment că anunțau o zi fenomenală de care voiam să mă bucur, atunci și acolo.
Am revenit așadar la mașină ca să iau o decizie. Am stat și am analizat. Planul meu inițial era să urc pe bandă albastră pe brâna de deasupra lacului până spre Șaua Paltinului și ulterior că cobor înapoi la lac din Șaua Caprei. Dar la o privire mai atentă varianta asta a trebuit sa o scot din start din calcul.
Asta pentru că pe traseu am observat vreo 5-6 limbi de zăpadă veche care încă mai rămăseseră din iarnă, iar cu zăpada aceea nouă picată pe deasupra, m-am gândit că aș avea șanse mari să alunec la vale. Dar nici urcarea clasică și directă spre Șaua Caprei nu-mi surâdea, pentru că părea destul de înzăpezită. M-am gândit un pic și la un plan B, și anume să cobor înapoi cu mașina până aproape de Cabana Caprei și să fac un circuit pornind de acolo, pe la Fereastra Zmeilor și Lacul Capra, dar îmi aminteam că și pe acolo e ceva brână și mi-a fost să nu întâlnesc probleme chiar mai mari.
No, păi atunci ce să fac? Am stat, m-am gândit, m-am codit, am rumegat… Am mai vorbit un pic cu îngerașul și drăcușorul… dar până la urmă tot drăcușorul a învins. Vorba aia… „nu riști, nu câștigi” :)
Am apreciat că totuși riscul nu este atât de mare pe urcarea clasică spre Șaua Caprei, și că deși e stâncos, cu atenție nu ar avea ce să se întâmple. Și în orice caz, dacă văd că se îngroașă gluma, mă întorc.
Ca să fiu totuși sigură că nu mă întorc din alt motiv (adică de frică că sunt singură), am pus repede o postare pe facebook. Pe principiul „dacă vrei să faci ceva, zi-i cuiva, și apoi îți va fi rușine să nu duci acel lucru la capăt”. Ei, eu am ales să spun TUTUROR, ca să știu o treabă :))))
Apoi am făcut o cruce, am zis Doamne ajută, și am pornit.
Bâlea Lac – Șaua Caprei: 45 min
Se spune că primul pas e întotdeauna cel mai greu. Dar n-am simțit asta. Mi s-a părut chiar simplu. Am pornit foarte senină pe traseu, iar după nici 10 minute am primit primul cadou: câteva floricele roz de rododendron parcă mă așteptau special pe mine, de parcă știau că îmi doream foarte tare să le văd. Iar după asta, surprizele au venit una după alta cu așa o viteză și până la finalul zilei am primit atât de multe lucruri frumoase, încât nu am putut să nu mă gândesc „oare ce am făcut eu să le merit pe toate???”.
Pe măsură ce urcam din ce în ce mai sus, am realizat că problema zăpezii nu era așa de mare precum părea de jos. Marcajele erau în mare parte descoperite, stratul era foarte subțire, de alunecat nu alunecam deloc, și totul mergea strună. Desigur, eram cu ochii în 14 și super atentă la fiecare pas, dar per total lucrurile stăteau mult mai bine decât mă așteptam. Așa că nu am avut niciun motiv să decid să mă întorc. Tot înainte!
Atâta doar că în urma mea era un spectacol pe cinste, și mie îmi venea numai să mă opresc și să fac poze. Partea amuzantă a fost când mi-am dat seama că…. ia te uită, pot să stau cât vreau, că nu inoportunez pe nimeni :P
Norii se mișcau cu o viteză impresionantă. Căldarea Bâlea era ba luminată de soare, ba acoperită de ceață. Numai un pic dacă întorceam capul să urc, la următoarea oprire peisajul era deja schimbat total. Mi-am făcut griji serioase că în ritmul ăla o să îmi ia de 2 ori mai mult să fac un traseu :)))
Plus că și pe jos pe la picioare îmi captau atenția tot felul de floricele și plăntuțe care mai de care mai viteze în calea zăpezii și îmi cereau și ele să le fotografiez. Mă gândeam iară… „Cum oare să am eu norocul să fiu aici, acum? Să fi nimerit fix după o ninsoare de final de iunie, ceea ce nu e un lucru extrem de des, și să fi prins un asemenea spectacol de nori?”
Ceața m-a ocolit aproape toată urcarea. Dar spre final, m-a înghițit. Am fost fascinată de cât de radical se poate schimba modul în care percepi un peisaj atunci când dispare soarele și totul e sub ceață. Peisajul în jur a devenit chiar un pic scary, ca în filmele apocaliptice în care pământul îngheață brusc în câteva secunde.
Dar am continuat să urc. Nu mint, eram atentă la fiecare zgomot. Inițial tresăream la fiecare mică mișcare, dar am realizat imediat că era doar zăpadă ce pica, pentru că temperatura fiind în creștere, se topea destul de rapid și din locuri expuse ajungea să se desprindă și să cadă.
La un moment dat însă… am auzit un zgomot ce nu mai semăna cu cele cu care mă obișnuisem. Și ridicând ochii, am depistat imediat o mișcare undeva mai sus de mine. Pentru un moment cred că mi-am ținut respirația.
Dar pe urmă mi-am dat seama că e doar un om :))) Și că ale lui trebuie să fie urmele de pași proaspete pe care le zărisem pe traseu. Următorul gând a fost însă „dar oare ce face omul ăsta singur pe munte? Oare ar trebui să îmi fie teamă?”. Moment în care am realizat că și eu sunt singură :)))) Probabil par dubioasă la rândul meu :)))
Sus în șaua Caprei când am ieșit, ne-am și întâlnit. I-am dat bună ziua, după care mi-am văzut de treaba mea și am mers mai departe spre Lacul Capra. Era un bărbat la vreo 45 de ani să zic (nu le am cu vârstele ABSOLUT deloc, dar îmi dau și eu cu presupusul) și părea inofensiv. Mă rog, nu pot să neg, am fost apoi atentă să văd ce are de gând, dacă pleacă sau vine și el spre lac, dar pe urmă nu l-am mai văzut.
La Lacul Capra m-am hotărât să fac o pauză. Când am ajuns, ceața era așa de jos încât abia se vedea săracul. Dar n-am stat nici 5 minute că spectacolul a și început. În doar câteva clipe, toată ceața s-a ridicat și mi-a arătat nu numai lacul în toată splendoarea lui, ci și marele Mușeteica și celelalte vârfuri vecine cu el. Am amuțit. Nu că până atunci aș fi vorbit singură de nebună, dar în acel moment chiar am simțit că trăiesc ceva vis, că nu avea cum să fie real așa ceva.
N-am știut dacă să pozez, să filmez sau să mă uit uluită la ce se-ntâmplă. Am ales ultima variantă, și din când în când un pic din prima :P Ca să nu ajung cumva acasă și să mă întreb dacă mi-am închipuit sau chiar a fost adevărat.
Lucrurile se schimbau atât de repede încât uneori nici măcar n-aveam timp să încadrez și să focalizez, că deja era cu totul altceva. Am ajuns în felul ăsta să rămân la lac aproape jumătate de oră, nevenindu-mi a crede ce mi-e dat să trăiesc. Am scos și trepiedul un pic, să-mi fac și eu o poză, după care pe la 11 m-am urnit până la urmă din loc.
Planul era ca de acolo să urc spre Vânătoarea lui Buteanu, însă versantul era plin de zăpadă și în plus vârful era acoperit de ceață și nu părea că se clintește de acolo, așa că am luat decizia de a porni mai departe spre creastă. Era deja a doua schimbare de plan pe care o făceam, dar când te confrunți cu astfel de situații speciale, cel mai inteligent e să fii flexibil și să adaptezi planul din mers, în funcție de condiții.
Șaua Caprei – Vf. Iezerul Caprei – Șaua Paltinului: 2-3 h
Începând din Șaua Caprei spre Vf. Iezerul Caprei intram pe traseu nou pentru mine. Era singura porțiune de creastă dintre Vf. Negoiu și Vf. Moldoveanu pe care nu o făcusem încă, dar știam cam la ce să mă aștept, și am pornit entuziasmată.
Am căutat să urmăresc marcajul pe versantul cel abrupt, dar pe alocuri era acoperit de zăpadă, așa că am urcat cam de-a dreptul, urmând calea ce mi se părea cea mai la îndemână. Sau îndepicior mai bine zis :))) Oricum potecă foarte bătută nu prea era.
Pe măsură ce mă ridicam deasupra lacului, totul părea din ce în ce mai ireal. Ceața dansa necontenit, panta înclinată mă solicita, îmi simțeam fiecare bătaie a inimii și dacă mă concentram un pic puteam chiar să-mi imaginez cum îmi curge sângele prin vene. Nu îmi auzeam decât respirația, în rest era complet liniște. Rar ai ocazia să simți cu adevărat că trăiești. Dar pentru mine acela a fost un astfel de moment.
Din loc în loc mă mai opream și aruncam câte o privire spre lac. Și apoi spre culmile înzăpezite. Îmi venea greu să cred că de fapt e vară.
În jumătate de oră de jos din Șaua Caprei am și ajuns pe Iezerul Caprei. În momentul în care m-am aflat lângă stâlp, ceața acoperea aproape tot peisajul, așa că m-am hotărât să mă așez un pic și să aștept să treacă. Nu e ca și cum mă grăbeam vreundeva. Și vorba aia… „Câteodată așa îmi vine un chef de muncă… dar mă ghemuiesc într-un colț și aștept să-mi treacă” :)))) De regulă trece repede :)) Cam așa a fost și cu ceața. Am stat un picuț, am mâncat câte ceva de prin rucsac… și peste vreo 25 de minute s-a și dus, și m-a lăsat să mă bucur în voie de tot peisajul, 360°.
Doar că sincer nu știam în ce parte să mă uit mai degrabă. În orice direcție priveam îmi venea să plâng de bucurie. Eram de doar vreo 2 ore pe munte și deja primisem atâtea…. Iar în liniștea aceea în acel moment, un singur gând mi-a venit în minte: „și dac-ar veni acum ceața și ar înghiți tot muntele iar până la finalul traseului n-aș mai vedea nimic altceva, eu tot aș fi fericită.”
Dar iată că n-a fost așa. Nici pe departe. Imediat ce am plecat de pe vârf lucrurile au devenit și mai interesante. Creasta s-a subțiat și din acel moment a început să îmi solicite un pic și creierașul.
Mai întâi traseul coboară un pic până undeva aproximativ deasupra tunelului, de unde se vede și o bucățică din Transfăgărășanul Argeșan și Sediul Salvamont Cota 2000, după care începe să urce iar, până pe Vf. Paltinului, pe o creastă ascuțită ce poate părea un pic scary la prima vedere, dar de fapt nu e chiaaaar așa de speriat.
Pe alocuri am întâlnit pasaje stâncoase care în mod normal nu ar fi prezentat probleme, dar atunci, în prezența zăpezii, au impus maximă atenție. În alte rânduri limbile de zăpadă veche mi-au pus mintea la contribuție și m-au determinat să caut soluții de ocolire. Alteori… poteca devenea așa îngustă că nu aveam de ales decât să calc direct prin zăpada viscolită, și uite așa am ajuns la un moment dat cu un picior afundat tocmai până la genunchi. Recunosc că pe alocuri mi-a bătut inima mai tare, mai ales când trebuia să fac echilibristică și în stânga mea era hăul, dar am cântat tot timpul și m-am îmbărbătat singură cu o vorbă bună din loc în loc, că dacă nu eu, atunci cine era s-o facă? Marmota? :)))
– Osho
Undeva la vreo oră și un sfert după ce-am plecat de pe Iezerul Caprei am ajuns pe un frumos balcon înierbat cu vedere spre Căldarea Bâlii, și am hotărât să mai fac o mică pauză, mai ales că ieșise și soarele și așa stăteam și eu să mă încălzesc un pic. Cam ca șopârlele :))) Și atunci mi-am amintit că dimineață când postasem pe facebook am zis că mai dau un semn de pe la jumătatea traseului.
Iau telefonul din rucsac, îl scot de pe „airplane”, dau să deschid datele… iar când să intru pe facebook… am înlemnit. La postarea mea de dimineață am găsit câteva sute de like-uri și câteva zeci de comentarii, toate numai încurajări. Atât de la prieteni cât și de la oameni pe care nu i-am văzut sau cu care nu am vorbit niciodată, dar care și-au rupt din timp să-mi spună o vorbă bună sau să-mi dea un like. Am crezut că visez! Am început să plâng și să râd de fericire în același timp. E greu de explicat ce am simțit în acel moment, singură fiind în creastă, cu niciun fel de ființă în imediata apropiere. Pentru o clipă n-am mai fost singură acolo sus, ci au fost lângă mine încă vreo câteva sute de oameni. Încă de la primul pas nu am mai simțit că mi-e frică, dar toată energia pozitivă primită de la cei ce s-au gândit la mine a fost ceva ce m-a ridicat ȘI mai sus de altitudinea la care eram.
Am rămas apoi în continuare pe iarbă, absorbind liniștea și mulțumindu-i lui Dumnezeu că mă iubește și are grijă de mine.
Acum realizez că atunci la momentul respectiv am fost atât de euforică și am trăit atât de intens fiecare clipă încât acum dacă încerc să-mi amintesc cu exactitate succesiunea evenimentelor și unde eram mai exact în fiecare poză, nu reușesc foarte bine. Ceea ce nu prea mi s-a mai întâmplat niciodată. Încă nu știu dacă e un lucru rău sau bun, dar am așa o senzație că rău n-are de ce să fie :)
Pe Vf. Paltinului nu știu exact când am ajuns, căci nu e marcat cu vreun stâlp, pot doar să bănui unde era, și anume într-un loc de unde am asistat de asemenea la o nebunie de joc de nori, pe care cu greu l-aș putea descrie în cuvinte. Și oricum, probabil numai florile l-ar putea înțelege pe deplin.
La scurt timp după ce am făcut această poză, ceața a înghițit din nou totul, și am început coborârea spre Șaua Paltinului prin vizibilitate foarte redusă. În timp ce coboram, am început să aud marmoțelele vociferând și anunțându-se una pe cealaltă de prezența mea. M-am uitat eu atent să văd dacă nu cumva zăresc vreuna, dar n-am avut noroc.
Și apoi au tăcut repejor, lăsând din nou loc unei liniști depline. La un moment dat însă, liniștea s-a întrerupt brusc, căci cum coboram eu așa cătinel cătinel, am început să aud un fluierat. Și nu era de marmoțică, ci complet diferit. Inițial se auzea înfundat, și pentru un moment am crezut că e vântul care îmi suflă în fluierașul de la rucsac. Dar chiar și după ce l-am acoperit cu mâna, fluieratul a continuat. ȘI mai mult de atât, pe măsură ce coboram, se auzea din ce în ce mai tare. Și atunci mi-am dat seama că e un om. Problema era că din cauza ceții, nu-l vedeam, nu știam unde e, ci doar îl auzeam.
Brrrr… ce sentiment straniu. M-am gândit pentru o secunda „Aoleu să vezi că-i vreun cioban și se ia de mine pe-aicea!”, dar nu mai fac nici 10 pași că deodată îmi iese în cale proprietarul fluieratului: un băiat cu un ditamai rucsac în spate. Zic… Bună!
El: hello!
Oh, ok then, hello!
Și uite așa l-am cunoscut pe Michael. Un tânăr de 20 de ani din Germania care venea dinspre Negoiu și care de fapt venise cu autostopul tocmai de la el de-acasă, de pe lângă granița cu Olanda. Am schimbat câteva vorbe, mi-a zis că a petrecut două nopți foarte reci în Refugiul Călțun (cel vechi, vai de el), și acum voia să coboare la Bâlea. I-am arătat pe unde să o ia, după care i-am urat drum bun, căci voiam să mă mai învârt un pic în zonă să vad dacă dibuiesc pe ceață coborârea spre Refugiul Salvamont Bâlea. I-am zis că dacă n-o găsesc, o să vin și eu pe acolo, dar în orice caz, să aibă grijă la limbile de zăpadă.
Șaua Paltinului – Bâlea Lac: 45 min
Și până la urmă așa a fost, pentru m-am învârtit un pic prin zonă și mi-am dat seama că nu e pe acolo, așa că m-am înscris și eu pe banda albastră spre Bâlea. Am văzut-o până la urmă că era un pic mai jos, însă am decis totuși să rămân tot pe banda albastră. Și la scurt timp după aceea tura mea solitară s-a încheiat, pentru că văzându-mă că mă apropii, Michael m-a așteptat să ajung la el și am pornit mai departe împreună. Într-un fel mi-a părut bine, că l-am ajutat cu unul din bețele mele, pentru că el nu avea deloc și nu prea se descurca la micile limbi de zăpadă, pe de alta mi-a părut un pic rău, pentru că tare îmi mai plăcuse singură pe traseu :P
Per total însă, a fost o treabă foarte bună. Jos la Bâlea l-am dus să mănânce o ciorbă bună la cabană, după care, întrebându-mă dacă nu știu un loc ieftin unde ar putea să doarmă la căldurică, l-am dus la Refugiul Salvamont unde am rugat pe domnul de serviciu să îl primească pentru o noapte. Răspunsul a fost afirmativ, așa că am fost foarte bucuroasă că l-am putut ajuta și, după ce ne-am luat la revedere, m-am îmbarcat și eu din nou la bordul Ouțului și am pornit la drum ca vântul și ca gândul spre București.
O singură oprire am mai făcut, preț de câteva minute, la Cascada Capra, după care pe la ora 20:30 am și ajuns înapoi acasă la București. Au fost 15 ore fantastice, 15 ore în care am trăit cât pentru 15 zile poate, și care m-au umplut de atâta energie încât nici măcar nu m-am simțit obosită după ce am intrat în casă. Cred că de fapt în loc să adun oboseală, am adunat odihnă în cele 15 ore.
Spuneam la începutul jurnalului că înainte să plec nu știam exact de ce am simțit nevoia să merg singură pe munte. Dar iată cum uneori unele răspunsuri le găsești fără nici măcar să le cauți. Căci seara înainte de culcare, în timp ce citeam din cartea pe care o începusem cu câteva săptămâni în urmă, am ajuns la un moment dat la următoarele cuvinte:
– Osho
***
Cum mi s-a părut prima mea experiență singură pe munte? În doar 2 cuvinte: Mai vreau! :) Pur și simplu mi-a plăcut la nebunie! Înainte să plec nu-mi imaginasem că o să-mi placă atât de mult, probabil mă concentram prea mult pe faptul că trebuie să îmi depășesc frica. Dar iată că odată ce frica e înlăturată, de după ea se ivesc numai și numai lucruri bune. La fel cum după ce-ți iei un văl de pe ochi, vezi muuuult mult mai bine :)
Bâlea Lac – Șaua Caprei – Lacul Capra – Vf. Iezerul Caprei – Șaua Paltinului – Bâlea Lac
Marcaj: + +
Durată: 5h (cu multe pauze)
Munții: Făgărașului
Punct plecare: Bâlea Lac (2030 m)
Altitudine max.: Vf. Iezerul Caprei (2417 m)
Diferență nivel: + 500 m / – 500 m
Tip traseu: drumeție
Surse apă: Lacul Capra
Stare marcaj: ok
Hartă: Munții Fărăgașului Munții Noștri
Sezonalitate,traseu periculos pe timp de iarnă
Data: 22 iunie 2015
Ai un talent extraordinar la scris! Si fotografiile sunt superbe. Mi-ai dat curaj sa plec si eu singura intr-o buna zi :)
Multumesc mult, Ana! Mergi linistita! Chiar nu e asa de greu pe cat pare! :)
Super! Bravo!
Sa-ti invingi fricile, sa-ti depasesti limitele nu-ti pot aduce decat satfisfactii, in plus de dezvolta pe tine ca om. Te felicit, dar iti spun sincer ca pentru o experienta ca asta nu pre as avea curajul :D. Nu de muntele in sine, de zapada, de animale, de singuratate mi-ar fi frica ci culmea, exact de oameni. Desi ma gandesc ca poate psihopatii nu umbla chiar prin creierii muntilor :)).
Mersi mult Larisa!
Da, sa stii ca si mie mi-e mai frica de oameni decat de animale…
Hmm, recunosc ca si mi-e imi este deseori mai frica de oameni decat de animale, astfel ca as lua-o la sanatoasa cu viteza daca as vedea un omulet in oarecare pustietate :D:D
Buna, Alexandra!
Ca intotdeauna, m-ai lasat cu gura deschisa. Pozele sunt fenomenale. Doamne, ca frumoasa tara avem!
Chiar ma intrebam daca vei pleca vreodata singura pe munte. Sincer, nu credeam, dar experienta avuta cred ca-ti va indruma pasii iarasi.
Ai avut parte de o tura superba, ai avut de toate, inclusiv faptul ca ti-ai depasit fricile sau frica de ceva necunoscut. Ma intreb daca, chiar a fost vorba de frica!
Ma incanta toate aventurile traite de tine si mi-as dori sa am harul tau de a povesti toate aventurile mele pe munte. Nu sunt atat de spectaculoase, dar sunt ale mele.
Cu mult drag, iti urez numai de bine pe carari de munte si nu numai.
Valentina
PS Am vazut ca n-ai uitat sa-ti „imortalizezi” „bocanceii”
Buna Valentina! Iti multumesc tare mult pentru toate cuvintele tale frumoase! :)
Esti foarte draguta!
Si tie iti doresc de asemenea numai bine si carari cu soare!
Felicitări, Alexandra!
Multumesc frumos, Sorina!
Foarte frumos! Regulile scrise sau nescrise mai trebuie si incalcate (mersul singur pe munte). La atatea ture pe munte, nu se mareste asa mult factorul total de risc de la o tura solitara. Si e si pacat sa nu faci asta o data. Sau de cateva ori :D. Foarte captivant si articolul, felicitari!
Multumesc tare mult, Cristi!
Intr-adevar, unele reguli merita incalcate, mai ales daca ai discernamant si esti bine ancorat in realitate astfel incat sa fii foarte atent.
da unele reguli pot fi incalcate dar ar fi trebuit inceput cu pericolele care apar la o tura solitara asta inseamna discernamant…sa fii atent? cu muntele nu e de joaca mai ales cu acel traseu ,ai avut conditii meteo bune, nu este o idee buna de a incuraja si alte persoane sa incerce asa ceva fara sa stie la ce se expun.limitele trebuiesc sa fie depasite dar nu fortat…ai realizat poze minunate si cred ca vor urma si altele daca la o eventuala tura solitara ai avea si un plan de rezerva..nu toata lumea realizeaza ce inseamna sa fii ancorat in realitate….
Wow, wow, wow, ce poze superbe, ce frumoasa e Romania noastra!!! Nu am cuvinte sa descriu cat de mult imi plac pozele. Felicitari, ai un mega-talent! :)
Multumesc din suflet, Andreea! :)
Well, tocmai ne pregatim de un concediu care includea si Transfagarasanul, fara trasee. Cred ca tocmai m-am razgandit. Pozele sunt rupte din alta lume! Multumesc pentru idei! :)
N-ai pentru ce, Ana! Multumesc si eu! :)
Urcati si pe Vanatoarea lui Buteanu daca mergeti in zona, e scurt si usurel traseul!
Eu ma gandeam si la un Negoiu, trasee usurele tot am mai facut in ultima perioada si am dori ceva mai solicitant. Dar am sa tin cont si de sfatul tau. Multumesc!
Da, da, neaparat! Baga Negoiu! :) Vreme superba iti doresc!
BUNA ALEXANDRA. CITIND JURNALUL TAU DESPRE BILEA LAC SI CALATORIA TA DE UNA SINGURA SINCER SA-TI SPUN DESI NU AM FOST NICIODATA IN ZONA PARCA MA VEDEAM PE MINE IN LOCUL TAU SI MA MINUMAM CE FRUMUSETI AVEM.I-TI DORESC NUMAI BINE SI ASTEPT CU INTERES UN NOU JURNAL
Multumesc tare mult, Cristian! Si tie iti doresc asemenea! :)
Minunate imagini! Mulțumim! Ai nimerit cea mai bună zi posibilă. Cu flori, cu ceață, fără ceață, zăpadă, nori care fug… Felicitări și să știi că te invidiez puțin, dar mă bucur pentru tine și pentru oricine altcineva care are parte de fericiri de genul acesta. Multe bucurii asemănătoare!
Mersi frumos, Veronica!
Intr-adevar, am nimerit o zi cum nu se putea mai frumoasa! Am avut maaare noroc!
Si tie iti doresc asemenea!
noroc daaa acesta e cuvintul corect..referitor la condiiile meteo
BRAVO! esti tare.
In weekendul 15-16 august am dori sa mergem la munte cativa prieteni dar inca mai cautam si alti doritori. suntem tot din Bucuresti, nu ai vrea sa mergem toti? Ne dai si o idee de traseu:)
Mersi Raluca!
Pe 16 august e ziua mea, si am deja planuri :)
Poate ramane pe alta data. Carari cu soare!
La multi ani si la mai multe trasee:)
Multumesc mult! La fel!
Bravo Alexandra ! Chair ma gandeam la un moment dat la tine ca nu stiam sa fi fost singura in vreo tura. Am trecut prin aceleasi experiente anul trecut si poanta este ca acuma se roaga lumea de mine sa mergem impreuna si eu vreau singura. Exagerez acuma, dar cert este ca am invatat in felul acesta sa imi pastrez un echilibru al naibii de bun in viata. Poate ne intalnim singure pe munte, doamne fereste sa facem o tura impreuna ! :))
:)) Foarte tare, Iuliana!
Mai, sincer acuma si eu incerc sa fac cumva sa mai merg singura, ca tare mi-a placut! :P
Esti cea mai tare,Alexandra! Felicitari !!! Ma bucur pentru emotiile si experienta traita la maxim! La cat mai multe „eliminari de frici”! Drumuri usoare si cer senin…ca la pozat esti maestra!
Multumesc din suflet, Cristina!
Eh, am si avut ce poza :)
Frumos! Ma bucur pentru tine!
Multumesc mult!
Felicitari!
Atat pentru tura in sine, cat mai ales pentru modul cum descrii. Modul cum gusta cititorii, inclusiv eu, imi arata o clasa superioara de drumet/calator. Multi oameni merg la munte, insa putini vad frumosul oferit de munte. O piatra, un firicel de iarba, … totul. Observ asta in turele in care sunt impiedicat sa fac poze, pentru ca ceilalti.. nu vad „ce vad eu”, sau sunt prea grabiti.
Iti multumesc pentru calatoria virtuala, pe care probabil o s-o materializez intr-una reala, cat de curand. Trasee pentru ture de-o zi, relativ accesibile oricui (fizic vorbind).
Mult respect!
Multumesc mult de tot, Daniel, pentru aprecieri! Ma bucur ca suntem pe aceeasi lungime de unda!
Carari cu soare si numai bine!
Felicitari Alexandra si multumim pentru postarile tale ! Citesc cu drag … si ce sa mai spun de fotografii !!! Superb !
Multumesc mult, Daniela!
Cu multa placere! Ma bucur! :)
Buna Alexandra! Vreau sa iti spun ca am intrat din greseala pe acest blog,nu stiam ca exista unul atat de bun, bine pus la punct si explicit..eu cum sunt pasionat de munte, de tot ceea ce inseamna liniste, aer curat,salbaticie, ti-am citit toate turele facute de tine pana acum..Felicitari pt tot ceea ce faci!!! Duminica asta cred ca ajung pe la Balea si vreau sa fac un traseu asa lejer Balea Lac – Saua Caprei – Vf.Vanatoarea lui Buteanu.Vara asta vreau sa ajung si pe Negoiu sau Moldoveanu, partea proasta ca nu prea am cu cine sa mai merg..important e sa fie vreme buna! O zi usoara si succes in tot ceea ce faci!
Multumesc mult, Marian!
Asemenea iti doresc si tie! Bafta cu traseele pe care ti le-ai propus! :)
Buna Alexandra! Incep prin a-ti spune ca sunt tare incantat de acest blog..Cum sunt pasionat de munte, am citit toate turele facute de tine pana acum..sunt superrrr! Bravo, felicitari pt tot ceea ce faci :) Duminica asta vreau sa dau o tura pana la Balea si ma gandesc sa fac si eu un traseu destul de lejer de ex. Balea Lac-Saua Caprei-Vf.Vanatoarea lui Buteanu..e scurt si se merita! Vara asta vreau sa ajung neaparat pe Negoiu sau pe Moldoveanu dar sa vad daca am cu cine ca acum toti vor doar la mare :)) care e mai dificil de facut dupa parerea ta? O zi frumoasa :)
Mi-a sarit in ochi paragraful :”Am rămas apoi în continuare pe iarbă, absorbind liniștea și mulțumindu-i lui Dumnezeu că mă iubește și are grijă de mine.”
Cred ca iesea mai interesant daca foloseai in loc de „iarba” – „LSD”, „mescalina” sau „ciuperci halucinogene”.
:D
Bravo! Frumos scris
Bravo! Frumos scris, dar pozele m-au lasat masca. Frumoasa tara mai avem.
Mersi frumos! :)
Da, asa e!
Felicitari Alexandra! Felicitari pentru tura, felicitari pentru cum ai descris emotiile greu de pus in cuvinte care te cuprind in astfel de momente si nu in ultimul rand felicitari pentru poze.
Buna decizia de a nu urca pe Vanatoarea lui Buteanu in conditiile respective.
Astept cu interes urmatoarele jurnale si ca de obicei:
Carari cu soare (si nori, ceata, zapada sau ce-o da Domnul)!
Toma
Multumesc tare mult, Toma!
Te mai astep cu drag pe aici! :)
Carari cu soare si tie!
Minunate pozele si minunata experienta! E prima data cand ajung la tine pe blog si sunt foarte impresionata! <3
Multumesc tare mult, Cora! :) Ma bucur mult ca ti-a placut ce ai gasit la mine pe blog!
Te mai astept cu drag pe aici! :)
Frumos ,sensibil !
Multumesc!
Foarte frumos redactat articolul. Sa nu iei asta ca pe o insulta(pentru bloggeri cam asa ar suna, destul ce ciudat) dar imi plac mai mult fotografiile decat ceea ce ai scris. Nu e mare diferenta, dar exista comparatie intre ele. Pur si simplu m-au lasat fara cuvinte imaginile, pentru ca de mult timp imi propun sa am si eu o astfel de vacanta prin muntii romanesti.
Multumesc tare mult, Stelian! :)
Nu o iau deloc ca pe o insulta :P Iti multumesc frumos pentru aprecieri! :)
Iti doresc din suflet sa ai parte de excursiile pe care ti le doresti!
Te mai astept cu drag pe aici!
Frumos! Și eu am reușit anul acesta să merg pe Transfăgărășan! Am mai fost în anul 1977, dar… eram cam micuță atunci și nu am înțeles mare lucru.
Pozele sunt …superbe!
Bravo!
Arată tuturor ce țară frumoasă avem!
Aștept alte imagini la fel de frumoase!
Multumesc tare mult, Luminita! :)
Bravo, Alexandra! A trecut ceva timp pana am reusit sa citesc jurnalul, dar mi-a placut mult. Parca am fost acolo sus, alaturi de tine :-) Si pozele-s tare faine, spectacolul naturii e minunat :-)
Multumesc mult de tot, Bogdan! :)
Ma bucur ca ti-a placut!
Foarte faine fotografiile! Ai avut mult curaj să porneşti singură pe munte, dar e drept că de multe ori avem nevoia să mai fim singuri cu natura. Ai un stil foarte fain de scris şi urmăresc cu plăcere de când mi-au zis nişte prieteni de blog. La cât mai multe excursii!
Mersi fain! Ma bucur ca ti-a placut ce ai gasit la mine pe blog! Te mai astept cu drag pe aici!
Felicitari Alexandra pentru curajul de a urca singura pe munte! Ai transmis foarte frumos emotiile traite prin cuvinte si fotografii. Sa ai parte de cat mai multe si sa ne fericesti si pe noi cu relatarile tale impresionante!
Multumesc din suflet, Irina! Ma bucur mult ca am reusit sa transmit ce am trait :)
Si voua va doresc cat mai multe calatorii frumoase! :)
Si mie imi place sa conduc pe sosele montane, iar Tranfagarasanul mi se pare cel mai frumos. Mai frumos decat Transalpina.
In ce priveste drumetia solitara, eu sunt satul pana-n gat. De peste 10 ani numai asa am calatorit. Chiar daca la inceput mi s-a parut placut, repede am inceput sa regret ca nu pot schimba o vorba cu cineva. Mai ales daca este vorba de trasee mai lungi, sau de mai multe zile.
Chiar ieri m-am intors dintr-o iesire scurta (o saptamana) in Ciucas si Bucegi. Din nou am regretat ca am mers singur, dar n-am ce face. Nici anul asta n-am putut convinge pe nimeni sa ma insoteasca. Nici chiar gratuit! Ba am mai primit o replica care m-a ingrozit: „Mi-am pus aer conditionat si o sa stau in casa la TV. Ce rost mai are sa ma duc la munte?”. Adica ceva de genul „Ce, la TV nu se vede lafel de bine?”
De asta intalnim pe munte tot mai putini romani.
Inchei si eu cu felicitari pentru aceasta tura si in special pentru poze.
Iti multumesc tare mult, Mihai!
Intr-adevar, foarte mult calatorit de unul singur duce de regula la o nevoie acuta de a mai schimba o parere cu cineva…
Vorba aia… ce-i prea mult strica… Trebuie gasit un echilibru.
Iti doresc din suflet sa gasesti parteneri pentru calatoriile pe care vrei sa nu le faci singur!
Ca de la un om pasionat de calatorii si fotografie catre un altul: FELICITARI! Cuvintele le devorez, fotografiile imi dau energie. Bravo si la mai mare!
Iti multumesc din suflet, Bianca! :)
Servus Alexandra
Inteleg perfect ce ai simtit. Si eu merg de obicei cu cel putin un omuletz langa mine. Ieri am simtit tot asa nu stiu de ce nevoie imperioasa sa plec singur. Vroiam sa fac un traseu greu pentru o zi si anume Plaiul Foii – Spirlea – Zaplaz – Lanturi – La Om – Creasta Nordica – Padina Popii – Plaiul Foii (locul de parcare). Numai ca uneori socoteala de acasa nu e ca in targ si pe la Spirlea am inceput sa simt o oboseala nefireasca. Intr-un cuvant nu ma simteam bine, facem 50 de m si ma opream si tot asa. Dupa ce am plecat de la Spirlea in sus mi-am dat seama ca starea asta persista si am decis ca e mai intelept sa renunt. Asa ca am facut cale intoarsa, ceea ce nu ma carcterizeaza deloc, dar uneori e mai bine sa fii realist, ceva nu a functionat de data asta. Ca stare de spirit am simtit acelasi lucru, am vrut sa fiu eu cu mine pe la Lanturi si apoi in creasta Pietrei Craiului. Din pacate de data asta nu a iesit cum am planuit, dar nu au intrat zilele in sac. Asteptam si alte povestiri din vara asta. Zi frumoasa in continuare
Gabi, in primul rand mersi frumos ca mi-ai scris :)
In al doilea rand, cred ca ai luat o decizie foarte inteleapta. Si mai mult decat atat, la momentul potrivit.
Imi doresc ca toti cei ce merg pe munte sa gandeasca la fel ca tine!
In alta ordine de idei, nu-ti fa griji, sigur va fi sa fie data viitoare! :) Iti tin pumnii si sper sa gasesti pe munte raspunsurile pe care le cauti sau sa ai pur si simplu o experienta minunata doar tu cu tine acolo sus :)
Te mai astept cu drag pe aici! :) Zi faina si tie!
Buna Alexandra,
In primul rand felicitari pentru modul in care reusesti sa relatezi toate experientele de calatorie pe blog.
M-a inspirat foarte mult si vinerea trecuta am facut si eu aceeasi tura de la lacul Balea. A fost superb, am prins vreme foarte frumoasa si ne-am incarcat cu energie cat pentru un an.
Tine-o tot asa, abia astept sa mai citesc aventuri noi!
Cu drag,
Raluca
Super! Ma bucur mult!
Carari cu soare si voua! :)
Alexandra, te citesc cu multa placere de ceva vreme. Multumesc ca imi aduci muntele aproape. :)
Cu mult drag te imbratisez.
Multumesc si eu foarte mult, Aura! :)
Ca tot ai inclus ceva de Osho, poate te uiti si la linkul de mai jos. Tipul e mai profund, chiar zicea Osho ca a-l asculta e ca si cum cineva te-ar pune sa mesteci nisip, dar dupa cum spuneam le zice mai cu esenta (unele sunt cu subtritari si in romana, la video):
http://www.jkrishnamurti.org/index.php
Wow, multumesc mult mult tare de tot!!
Doamne ce frumos! Incredibil de fain ai surprins trecerea de la iarna la primavara. Congrats! :)
Thanks! :)
Buna,
Stii cumva daca se poate face creasta Fagarasului in perioada 28 iunie-3 iulie fara echipament de iarna? Am putea afla undeva daca e/cat e de mare zapada pe acolo?
Buna! Mai este ceva zapada pe creasta, dar daca aveti noroc, s-ar putea face.
Cel mai bine este insa sa sunati la salvamont pentru a afla daca sau cata zapada mai este.
Multa bafta!
Cu fiecare articol ce-l citesc imi dau seama ca ramai cu atat de multe si frumoase amintiri… Fotografiile sunt extraordinare!! Ai surprins cele mai minunate peisaje. Pot sa marturisesc ca vizitez de fiecare data blogul tau cu mult drag.
La cat mai multe plimbari de genul acesta si multa sanatate! Pupici de undeva de la poalele Pietrei Craiului..
Iti multumesc din suflet, Ioana! Esti tare draguta si m-a bucurat mult mesajul tau! :) Te pup si eu cu mare drag!
Hei
Mi-ai facut dimineata mai frumoasa,am ras singura cu castile in ureche intr-un birou plin de oameni vizualizand excursia ta minunata pe creste .Multumesc frumos,ai un still aparte de a scrie si ma faci sa-mi doresc sa mi pun rucsacul in spate si sa vreau sa plec acum pe munte.
La cat mai multe ture pline faine iti doresc!