Pădurea de liliac de la Ponoarele – ia liliacul de unde nu-i

A treia zi din minivacanța de 1 mai a fost rezervată pentru lungul drum spre casă, dar cu câteva opriri din floare-n floare prin niște locuri frumoase la care îmi stătea gândul de multă vreme.

Obiectivul principal era Pădurea de liliac de la Ponoarele, care a fost de fapt și motivul esențial pentru care am ales să mergem în județul Mehedinți în această perioadă, pentru că știam că în fiecare an, în jur de 1 mai, la Ponoarele este Sărbătoarea liliacului, deci SI-GUR găsim liliac înflorit în pădurea de liliac.

Înainte de asta însă am mai tras încă o fugă până la Turnul de apă din Severin, așa cum stabilisem de cu o zi înainte, pentru că vremea chiar se îmbunase la loc, și îmi doream să văd priveliștea de sus din turn și pe timp însorit. Și tare bine am făcut, pentru că de data asta am prins o super vizibilitate (probabil datorită ploilor din ziua precedentă), de se vedea tocmai până la Munții Retezat.

De asemenea am găsit un alt paznic decât cel de duminică, și la coborâre, văzând că sunt curioasă să aflu mai multe, ne-a spus o mulțime de povești, mai ales din perioada războiului, când Severinul a fost bombardat. Dacă ajungeți pe acolo și îl găsiți (e un domn un pic mai în vârstă), nu ezitați să-l trageți de limbă, merită!

După ce s-au terminat poveștile, ne-am luat la revedere de la turn și de la Drobeta Turnu-Severin, și am pornit spre liliacul de la Ponoarele. Inițial voiam să o luăm tot prin Herculane, dar drumul cel mai scurt era de fapt pe DN670, un drumuleț absolut demențial care traversează Geoparcul Platoul Mehedinți. Nu mai țin minte între ce sate era asta, dar când am zărit prima dată vârfurile albe alte Munților Retezat în depărtare, am oprit de urgență pe dreapta, că nu se mai putea :)

A se nota că poza nu redă nici 5% din nebunia ce ne-a încântat ochii la fața locului

Până la Ponoarele drumul ne-a încântat în continuare cu priveliști spre munții cei pudrați cu zahăr, așa că am ajuns pe neașteptate.

În Ponoarele… poliție peste tot. Am fost dirijați spre, se pare, o altă cale de acces spre pădure decât cea normală, și nu am putut înainta cu mașina decât câteva minute, până pe un platou (cred că cel de la Câmpul de lapiezuri). Mai departe, trebuia să continuăm la picior. N-a fost bai (eu una abia așteptam să mai fac ceva mișcare), doar că habar nu aveam cât aveam de mers până la pădurea de liliac (un sfert de oră, o oră, 2 ore? Surpriză :))

Dar am luat-o ușor la pas, printre frumoasele lapiezuri, savurând priveliștile în toate direcțiile. Și-am mers, și-am mers, printre case, pe uliță, ba la un moment dat cred că am trecut chiar și prin CURTEA unei case, urcând încetișor prin soarele ce deja se dovedea a fi mai puternic decât anticipasem că ar putea fi la început de mai. După vreo 15 minute am ajuns la un nou echipaj de poliție la care am putut cere niște indicații, dar deja era un haos total.

Sincer, mă gândisem încă de acasă că festivalul va atrage o mulțime de lume, și am stat pe gânduri dacă să mergem la Pădurea de liliac chiar când e sărbătoarea aceasta, dar până la urmă am zis „fie ce-o fi”. Maaaare greșeală am făcut! Și Doamne, de parcă n-aș fi pățită deja și n-aș ști că nu suport aglomerațiile… Uneori parcă gândesc cu șosetele, nu alta :))

Grămezi interminabile de oameni urcau alături de noi, care mai de care gâfâind și întrebând „cât mai e, Doamne, că mor!” (mai ales că la un moment dat a fost o pantă foaaarte abruptă de urcat), ba în pantofi de stradă, ba în toculețe (am văzut chiar și sandale cu tălpi ortopedice de minim 7 cm…), de-am zis că nu-i adevărat, nu alta.
Iar la finalul pantei cele abrupte, stai așa că încă n-am ajuns la Pădure. Deja îmi pierdeam răbdarea. Nu pentru că mi se părea lung, ci pentru că voiam să ajungem mai repede ca să putem scăpa mai repede de toată aglomerația.

Abia după vreo jumătate de oră am ajuns la o maaaare de mașini și un panou care anunța Pădurea de liliac, dar ia liliacul de unde nu-i, că eu nu vedeam niciun liliac (decât în curțile caselor pe lângă care trecusem mai jos, dar eu îl voiam pe ăla adevărat, de rezervație :)))) Se pare că cei ce ajunseseră în zonă mai devreme au putut înainta cu mașinile până acolo, după care s-a trecut la ocuparea celei de-a doua zone de „parcare”, cea spre care fusesem noi dirijați.

Ne-am uitat în stânga, ne-am uitat în dreapta, zic hai înainte, că poate e mai în față. Și mergem iară și mergem, și în loc de liliac… au început să apară tarabele. Tarabe… cu ce vrei și ce nu vrei: ochelari, haine, jucărele, brățărele, porcărioare.. ce vrei și ce nu vrei… o mulțime și pe o parte și pe cealaltă a drumului, dar liliacul…. nema.

Am crezut că o iau razna… Tot mergeam și mergeam, și nimic. Tarabe peste tarabe, și nu pricepeam nici cât mai e de mers până la pădurea vieții și nici de ce nu zăresc niciun liliac încă. Abia după încă vreo 10 minute am dat peste un jandarm de la care am reușit să aflu misterul.

– Domle, nu vă supărați, da’ unde e Doamne iartă-mă pădurea asta de liliac, că parcă zici că-i ascunsă sub o piatră, nu alta?

– Păi… e un pic mai sus aici la dreapta, după scenă (say what???), dar nu e înflorit încă, pentru că a fost prea frig aici sus….

Să-mi pice fața, nu alta! Am crezut că n-aud bine. Așa că am mai întrebat o dată. Dar răspunsul a fost identic. 2 echipaje de poliție întrebasem până acolo pe unde trebuie să o luăm spre pădurea de liliac, și nici una n-a binevoit să-mi spună că nu e înflorit.

Zic… bine bine, nu e înflorit, dar nu se vede așa măcar un PIC??? O urmă, ceva?

– Eh, ba da… se vede…

Dar nu părea prea convins.

Deja mi-era frică să le dau vestea și celorlalți, că după ce i-am târât atâta până aicea, prin căldură, aglomerație și printre tarabe, fără să le zic din prima cât e de mers, să le zic acuma că am venit degeaba… ai de capul meu!

Dar ce era să fac… a trebuit să le spun. Zic hai măcar să vedem dacă se vede vreo urmă de liliac. Mi-era frică să mai înaintez, dat fiind că m-am cutremurat la cuvântul „scenă”, dar până la urmă am îndrăznit.

Și-apăi… dacă până acolo fusese rău, mai departe am dat peste ceva greu de descris…. Muzică la maxim (de CEA mai bună „calitate”, mici sfârâind și-n stânga și-n dreapta, o agitație de nedescris, și tot ce voiam era să ies cât mai repede de-acolo, de preferință vie.

După scenă, am făcut dreapta după cum mi-a spus jandarmul, și din nou, în loc să dau de liliac, am dat peste niște maldăre de haine întinse direct pe jos, pentru că deh, unii n-aveau bani de tarabe, așa că puneau marfa direct pe jos.

Până în ultima clipă am speram să găsesc liliac în Pădurea de liliac. Măcar unul mic. Dar n-a fost chip. După maldărele de haine, am cedat psihic și am decis să plecăm cât mai repede de acolo. Din fericire am dibuit o cale să ne întoarcem la panoul informativ fără a trebui să revenim pe calea pe care venisem, și măcar pe această mică bucățică am avut parte de liniște și o vedere superbă spre Retezat, care mi-a mai potolit un pic supărarea.

Concluzia? Uneori nici la 1 mai nu e înflorit liliacul la Pădurea de liliac de la Ponoarele. Și mi se pare total jenant să faci Sărbătoarea liliacului înainte de înflorirea lui. Așa cum zicea un prieten… e ca și cum ai serba ziua cuiva fără ca el să fie prezent. Apăi ce petrecere ar mai fi și aia? All in all… regret că am mers la Pădurea liliacului în ziua în care s-a ținut această sărbătoare, clar nu e de mine așa ceva și voi reveni cu altă ocazie, când nu e rost de așa aglomerație. Până la urmă, scopul meu e să mă bucur în tihnă de natură, nu am nici cea mai vagă treabă cu bâlciurile.

Până la urmă totuși…. am încercat să văd partea plină a paharului. Dacă n-am fi venit la Ponoarele, poate n-am fi străbătut drumul acela superb pe platoul Mehedinți și n-am fi avut surpriza frumoasă pe care am avut-o. Deci… tot răul spre bine :)

Iar la coborâre înapoi pe lângă case, am făcut pe dracu–n patru (a se citi că m-am suit pe garduri :))) și tot n-am plecat de-acolo fără poze cu liliac :))) Apăi am venit să pozez liliac, doar nu era să plec cu mâna goală :))

Unde mai pui că am primit chiar și ceva în plus, pentru că 3 nori lenticulari tocmai ce se jucau fix atunci pe deasupra noastră, făcând un extraordinar spectacol pe cer, de ziceai că au venit OZN-urile, nu alta :)

La plecare, am constatat că nici pe platoul pe care parcasem noi nu mai permitea poliția accesul nimănui, așa că cei ce abia la ora aia veneau, trebuiau să lase mașina la șosea. Atunci să vezi distracție!

Next stop: Cheile Sohodolului. Un alt loc în care voiam să ajung mai demult, dar nu se aliniaseră încă stelele :)

The face :)

Vremea în continuare a ținut cu noi, și când am ajuns acolo parcă s-a făcut ȘI mai frumoasă. Sectorul propriu-zis de chei nu este foarte lung, așadar l-am putut parcurge dus-întors pe jos în destul de puțin timp, chiar și mergând agale și făcând poze. Ba chiar am intrat un pic și prin cele două nări, dincolo de care temperatura a scăzut brusc și în scurt timp, din răcoare mi s-a făcut chiar frig.

Ce bine-o fi să stai acolo vara pe caniculă….

N-am ratat nici inelul Doamnei, zis și Inelul de Piatră sau Inelul Miresei, spre care doar a trebuit să ridicăm privirile. De acolo de jos părea atât de miiiic, însă de fapt depășește cu mult înălțimea unui om din câte am văzut în poze. O drumeție până la el a rămas însă pe altă dată, căci drumul până la București era lung și noi mai aveam încă o oprire pe ordinea de zi :)

Și anume la Târgu Jiu. În ultimii ani am trecut razant pe lângă Târgu Jiu de foarte multe ori, dar niciodată fix PRIN el și nici n-a fost vreo ocazie în care să avem timp să ne oprim. De data asta însă nu mai aveam nicio scuză :) De fapt, chiar abia așteptam. Nu cred că văzusem niciodată operele lui Brâncuși (decât dacă poate am trecut pe la ele când eram mică, dar nu prea cred).

Prima oprire am făcut-o în Parcul Constantin Brâncuși, unde se află Poarta Sărutului și Masa Tăcerii, după care am mers și în Parcul Coloanei fără sfârșit.

Ce mi-a plăcut mie cel mai tare în schimb a fost vederea peste apa Jiului spre munți. Am rămas super surprinsă (plăcut, desigur) de „atracția” aceasta a orașului, dacă pot să-i zic așa. Chiar nu mă așteptam, și din acel moment Aleea Digului a devenit locul meu preferat din Târgu Jiu :D

La Masa Tăcerii n-am avut nicio șansă să fac o poză fără oameni așezați pe scaune…. chiar dacă am stat cel puțin vreo 10 minute prin zonă așteptând o minune…

Așa că până la urmă mi-am pierdut răbdarea și am plecat spre Coloana infinitului. Pe drum, din goana mașinii, ochii mi-au fugit la un moment dat în dreapta spre o clădire frumoasă, care m-am gândit că ar putea fi primăria. Am fost foarte încântată mai târziu când am verificat acasă și am descoperit cu plăcere că am avut super intuiție. N-am avut cum să-i fac o poză, dar ca idee, dacă treceți pe-acolo, dați un ocol și primăriei.

Ultima noastră oprire a fost la frumoasa Coloană fără sfârșit. Eu știam că se cheamă Coloana infinitului, dar se pare că denumirea originală este Coloana recunoștinței fără sfârșit, și i se mai spune și Coloana infinită.

Peluza aceea frumoasă, verde și circulară din jurul ei mi s-a părut cea mai elegantă și simbolică alegere. Mai mare dragul să te tolănești pe iarbă și să te bucuri de această piesă de artă atât de simplă și totuși atât de complexă. Poate cea mai deosebită din toate operele lui Brâncuși.

Am plecat de acolo cu zâmbetul pe buze, parcă cu un soi de împăcare în suflet. Și zâmbetul nu mi-a pierit de pe buze deloc repede, căci munții au fost în continuare alături de mine, mai întâi chiar de pe străzile in Târgu Jiu (mi se pare ABSOLUT fantastic să locuiești într-un oraș în care să vezi ditamai munții când mergi pe stradă, mai ales primăvara când sunt încă acoperite de zăpadă vârfurile) și apoi însoțindu-ne la drum încă cel puțin vreo jumătate de oră.

Și cam asta a fost minivacanța de 1 mai…. plină de locuri noi dar și locuri vechi redescoperite cu alți ochi sau din alte unghiuri, 3 zile cu vreme genială, chiar și când a plouat, un cocktail perfect pentru o ultima lună de primăvară. Acum… să vină vara zic :)

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

Dacă nu ați citit articolele anterioare, le găsiți aici:
Minivacanța de 1 mai, ziua 1: Ciucarul mare
Minivacanța de 1 mai, ziua 2: surpriză în Severin și un traseu de vis în Herculane

Traseul cu mașina de duminică: