Proaspăt întorși din Alpi, la final de august am reușit să facem o a treia tură în Făgăraș pe anul 2014, una care de asemenea a tot fost amânată săraca de vreo 2-3 ani. Am încercat să o facem chiar înainte de a pleca în Alpi, însă din păcate vremea rea din nou ne-a ținut departe. Dar ca și la celelalte 2 ture amânate și răs-amânate, nici de data asta nu aveam să mă mai las bătută. Și se pare că vara lui 2014 a fost într-adevăr una în care toate visele făgărășene mi-au fost în sfârșit împlinite.
Iar dacă în 2013 mi-am petrecut ziua de naștere în Slovacia pe vf. Gerlach, anul acesta mi-am petrecut ziua de nume (Sf. Alexandru), 30 august, tot pe munte, dar la noi în țară, pe Custura Sărății.
SÂMBĂTĂ, 30 august 2014
Deși știam de la prieteni că pe Dealul Negru se surpase un mal și se făceau uneori cozi de mașini pentru că pe acel segment se circula doar pe un sens, am plecat din nou nu foarte dimineață din București, pe principiul ”nu ne grăbim pentru că nu trebuie să ajungem azi decât până la Cabană”.
O idee foarte proastă, desigur, pentru că am ajuns pe Dealul Negru chiar când era mai aglomerat și am stat bară la bară de ne-a ieșit pe nas. Dar culmea, întâmplările ne caută chiar și când nu facem nimic.
Cum stăteam noi așa în mașină și înaintam cu viteza luminii stinse sau a melcului beat, deodată ne bate o femeie în geam. Mai să mă sperii la cât de concentrată eram la o scamă de pe bord. Dau geamul jos (că era în dreptul meu) și mă uit nedumerită.
– Puteți vă rog să mă ajutați să îmi repornesc mașina? Că mi-a murit bateria…
– Ăăăăă, da…. Dar știți… noi nu avem cabluri…
– Ah, nu, că am eu!!
Doamna părea să aibă experiență :))
Zic… ah, bine atunci! Hai să vedem!
Numai că mă uit la mașina doamnei… e un pic mai sus decât noi, cu botul în aceeași direcție, deci n-avem cum să ne cuplăm. Așa că îi zic să o lase să coboare un pic până în dreptul nostru. Dar să vezi drăcie. Cică nu poate s-o lase pe liber, că are nu știu ce scamatorie de sistem inteligent la mașină și nu pleacă de pe loc sub nicio formă. Noi suntem în coloana de mașini…. apăi cum naiba să facem?
Mă uit în dreapta… suntem în fața teraselor cu mici, și fix unde ne aflăm noi e o bordură și după ea un hău. Chiar nu ne duce capul cum să facem. Și e așa un haos că abia mai poți să gândești. La terase micii sfârâie pe grătare și e gălăgie, din boxe urlă niște muzică dubioasă, lumea din mașini a început să claxoneze…
Dar cu o grație de gazelă, să ne fi văzut ce frumos am întors în toată nebunia aia fix în mijlocul șoselei, de cred ne-a înjurat toată lumea pentru că nu aveau cum să priceapă ce vrem să facem (cel mai sigur au zis că ni s-a făcut brusc poftă de un mic și ne-am oprit să ne ghiftuim :)))), dar nu e ca și cum aveau unde să se grăbească… câțiva metri mai jos, tot bară la bară se stătea.
Cu cablurile… mai greu. Noroc că au venit niște bărbați de pe acolo să ne ajute, că noi habar n-aveam cum se face. Dar așa cum mă așteptam, s-a rezolvat în câteva secunde și femeia avea din nou curent „la bord”.
La final, am întors la fel, cu aceeași grație de gazelă, în mijlocul șoselei, și ne-am reluat locul în coloana de mașini, așteptând să ajungem odată la malul cela surpat.
Adevărul e că în fond m-am bucurat că am putut da o mână de ajutor, nu de alta dar în afară de fapta bună, chiar ne plictiseam de moarte de atâta așteptare în mașină și înaintare cu câțiva centimetri pe minut.
Din fericire după acest mic eveniment, așteptarea a luat destul de repede sfârșit, și ne-am continuat mai departe drumul până în Porumbacu de Sus fără alte evenimente.
În Porumbacu de Sus… lucrurile însă s-au schimbat un pic. De la ieșirea din sat începe un drum forestier care nu era tocmai cel mai plăcut forestier din lume. Nu a fost chiar groaznic (în niciun caz ca cel spre Suru), dar am stat un pic cu emoții (posibil multora să li se pară chiar lejer). În afară de prima intersecție (cea de la Gura Jibrii), unde e clar la stânga, au mai urmat ulterior câteva intersecții în pădure, iar la una sau doua era neclar, pentru că nu erau semnalizate, dar de fiecare dată am reușit să ținem drumul cel bun (care e marcat permanent cu triunghi albastru).
De circulat mai repede de 20km/h nu cred să fi fost vorba prea des, iar după aproximativ 30 de minute am ajuns la Carieră. Nevăzând decât o mașină și întâlnind 2 oameni care păreau localnici, i-am întrebat dacă acolo lasă mașinile, și ne-au spus că mai putem urca încă vreo 1-2 km. Zis și făcut. Am mers mai departe, și după aprox. 1 km am ajuns într-adevăr la un grup mai mare de mașini, de unde am dedus că acolo se lasă mașina. Dar tocmai când ne echipam, un domn dintr-un grup de turiști care coborau ne-a zis că putem continua ÎNCĂ 1 km, ca mai scutim niște timp, că drumul e bun, și sus mai sunt locuri „de parcare”.
Drumul într-adevăr se vedea că se continuă la stânga cu o curbă, așa că ne-am lăsat convinși. Mare greșeală! După curba aceea, drumul a devenit mai prost și mai abrupt ca până atunci, ceea ce n-ar fi fost chiar așa o mare problemă. Dar odată ajunși în capăt, am realizat că nu mai aveam unde parca. Și nici măcar ASTA nu ar fi fost mare problemă, că nu era bai să ne întoarcem și să o lăsăm 1 km mai jos, ci că din cauză că era plin de mașini, nu aveam loc să întoarcem, drumul fiind destul de îngust. Așa că în final nu ne-am făcut decât un pachet de nervi, și am fost nevoiți să o lăsăm într-un loc nu foarte ok, cu speranța că nu se va întâmpla nimic rău până a doua zi.
Na, așa ne trebuie dacă ne luăm după sfaturile binevoitoare ale altora…
Capăt drum forestier – Cabana Negoiu: 1h 30
Din fericire am reușit extrem de rapid să ne descotorosim de pachetul de nervi imediat ce am luat în primire poteca, chiar dacă la început e destul de abruptă.
Cu fiecare pas și fiecare copăcel frumos am început să mă relaxez din ce în ce mai tare, și fiecare respirație plină de aer curat m-a bucurat ca de fiecare dată. Nature will do that to you :)
În fix o oră jumătate cum scria pe indicatorul de jos am ajuns la Cabana Negoiu, una dintre cele mai vechi cabane din Carpații noștri. Firește, nu în forma actuală, dar oricum, nici clădirea aceasta nu e tocmai foarte nouă, fiind deschisă în 1963. La prima vedere pare un mare hotel cocoțat pe munte, dar dacă privești atent, îți dai seama imediat că în esență tot o cabană montană e.
Intrând la parter să anunțăm că am venit și să primim camera, interiorul vechi parcă m-a teleportat un pic în anii 70-80. Gândindu-mă cu emoție că și ai mei (mama, mătușa și bunicii mei) au fost aici într-o aventură epică în anul 1969 (pe când mama avea doar 15 ani), m-am întrebat dacă și atunci arăta aproximativ la fel.
Sigur, acum sunt pe pereți și fotografii noi sau postere, și se văd îmbunătățiri aduse, dar în esență nu cred că s-a schimbat chiar așa de mult. În timp ce ne potoleam foamea, în sala de mese am auzit, spre surprinderea noastră, chiar și limbi străine, germana în special. E adevărat că în Făgăraș am întâlnit de-a lungul anilor cei mai mulți turiști străini, dar până acum i-am întâlnit doar pe trasee, niciodată în cabane. A fost un sentiment fain.
După ce ne-am luat camera în primire, am ieșit un pic și pe balcon ca să ne bucurăm de peisaj (băncuțele sunt la fix, cu vedere directă spre Custura Sărății) și apoi am mai investigat un pic și împrejurimile cabanei ca să luăm niște aer. Ne-am dat și în leagăn, bineînțeles, ca orice oameni normali :) iar la apus am mers pe micul vârfuleț din fața cabanei, de unde am admirat atât zările cât și vârfurile, privind cu emoție spre traseul pe care doream să îl facem a doua zi.
DUMINICĂ, 31 august 2014
Dimineața a venit cu vremea bună ce se anunțase la prognoză, așa că n-aveam mari griji decât să nu vină vreo ceață deasă în creastă. După micul dejun am pornit așadar spre Vf. Șerbota, anunțând pe dl. Cabanier de traseul pe care urma să îl facem și că vom reveni în jur de ora 15-16, rugându-l și să ne găzduiască până la întoarcere o parte din bagajul de care nu aveam nevoie.
Cabana Negoiu – Vf. Șerbota: 2h 40
În liniștea dimineții ne-am trezit singuri pe potecă. Fiind încă destul de devreme, aproape tot traseul până pe Vf. Șerbota l-am parcurs prin umbră, chiar și după ce am ieșit în golul alpin, putând admira însă Muchia Puha în toată splendoarea ei, scăldată complet în lumina frumoasă a dimineții.
Pe poteca noastră însă, roua dimineții a făcut cunoștință cu bocancii noștri și m-a îndemnat nu o dată să mă aplec asupra pământului și a ierbii cu aparatul de fotografiat la ochi.
Și nici în urmă priveliștea nu era de lepădat, Cabana Negoiu făcându-se din ce în ce mai micuță pe măsură ce urcam mai sus și mai sus, rămânând în spate pe Piciorul Șerbotei, cu depresiunea Făgărașului în planul cel mai îndepărtat.
Deși mă așteptam ca urcușul pe Piciorul Șerbotei până pe Vf. Șerbota să fie abrupt și continuu, a fost mai mult decât acceptabil, și nu ne-a obosit prea tare.
Pe vârf am luat o mică pauză pentru o gustare și ceva dulce ca să prindem puteri pentru mai departe, după care am făcut cu mare entuziasm primii pași pe Custura Sărății. Multă muuultă vreme am visat să fac acest traseu și în sfârșit eram gata „să luăm startul”.
De oriunde ai privi-o, Custura Sărății e ca o lamă de cuțit ce nu poate stârni decât emoție. Pentru unii, emoții amestecate cu teamă, pentru alții, emoții amestecate cu bucurie. Teamă nu pot să spun că aveam, ci doar multă multă bucurie și nerăbdare. Dar auzind atât de multe despre acest traseu, despre care se spune că e cel mai dificil traseu marcat din România, eram extrem de curioasă să văd cam cât de dificil este cu adevărat, având deja alte trasee de la noi din țară și din afară cu care l-aș putea compara.
Vf. Șerbota – Custura Sărății – Șaua Cleopatrei: 2 h
Imediat după ce am coborât de pe Vf. Șerbota, totul a devenit destul de aerian. O adevărată plăcere! Nu mi-a fost greu să-mi imaginez că sunt o gimnastă la proba de bârnă :) Mă rog, una așa… mai mediocră :))
Primul pasaj cu cabluri și lanțuri nu a întârziat să apară. Însă începutul n-a fost unul foarte încurajator, pentru că fix prima lungime de cablu era ruptă (de fapt primul punct de ancorare cedase). În situația dată părea destul de greu de ajuns la a doua lungime de cablu, dar cu puțină concentrare și îndemânare ne-am descurcat până la urmă. Cu așa un început delicat, m-am întrebat dacă toată Custura o fi la fel.
Următorul pasaj a fost mai ușor, însă al treilea a fost de asemenea delicat. La prima tentativă de descățărare nu mi-a plăcut (mi se părea că nu ajung cu piciorul la următoarea priză, pe care oricum nu o puteam vedea), și am revenit în poziție inițială ca să mai analizez o dată situația. A doua încercare a fost cu succes. Coborând sub pasaj și uitându-mă în urmă, mi s-a părut că la urcare s-ar putea să fie mai greu, fețele fiind cam spălate. Dar n-am încercat acuma să-l și urc înapoi ca să am de unde să cobor iar, am zis că oricum vom afla peste 1 an sau 2 când vom reveni pe aici în sens invers.
După aceste 2 pasaje delicate de la început, am continuat mai departe ȘI mai curioși. Oare ce mai urmează? Oare o să fie la fel de interesante pasajele? Sau o să fie ușoare? Well…. there’s only one way to find out! :)
Până una alta ne-am trezit cu o mică surpriză de creastă: ceața, acel musafir neinvitat care apare când ți-e lumea mai dragă. Dar din fericire era doar pe partea stângă a crestei, formând acel minunat fenomen care mereu creează mister, ca și cum creasta ar despărți două lumi diferite. Din acest motiv și pentru că nu era deloc deasă, ne-am putut continua liniștiți mai departe traseul, fără a avea nicio problemă de vizibilitate, chiar și când marcajul trecea ușor pe partea stângă a crestei.
Pasajele care au urmat au fost un adevărat deliciu. Cu fiecare priză devenea mai antrenant și, curioasă să văd ce avea să urmeze, fiecare pas pe un traseu nou era o mare încântare.
Pasajele n-au fost deloc foarte delicate. Pe alocuri chiar nu era deloc nevoie să ne folosim de cabluri / lanțuri, fiind uneori chiar mai ușor dacă nu urmam întocmai linia indicată de ele.
Cam pe la jumătatea pasajului însă, am întâlnit încă un pasaj delicat, unde, pe o față destul de spălată, a fost montat un lanț într-un fel de zig-zag. Pentru că orientarea feței e cam ciudată, de sus nu prea mi-am dat seama la ce ar fi utilă acea aranjare în zig-zag, dar până la urmă m-am descurcat eu cumva. Ocazie cu care mi-am dat seama încă o dată ce bine mi-e la cățătare/descățărare că am picioarele lungi. În același timp totuși, mi-am pus întrebarea cum se descurcă sau cât de greu le e persoanelor mai scunde, sau cu picioare scurte…
Acesta a fost, cred, și ultimul pasaj de coborâre de pe Custura Sărății (în acest sens, firește), după aceea traseul începând să urce spre Șaua Cleopatrei, urmând doar încă 2-3 pasaje cu lanțuri, din care ultimul mi-a plăcut cel mai mult. Chiar de pe tot traseul de fapt.
A fost un hornuleț simpatic la care mi-am folosit exclusiv mâinile (și picioarele, duuuh :))), fără a face deloc uz de lanțuri. Și asta nu doar pentru că a fost o reală plăcere să simt eu la mână toate prizele și să mă bucur de cățărare, ci și pentru că per total e mai sigur. Și asta e valabil pentru toate pasajele, nu doar acesta. Pentru că nu mi-a fost greu să îmi dau seama că acea primă lungime de cablu pe care am găsit-o cedată, nu a cedat săraca așa… din senin, în timp ce contempla inertă la nemurirea sufletului, ci a cedat în timp ce se ținea cineva de ea.
Și în condițiile în care acolo totul e aerian și te ții de cablul ăla fiindcă chiar ai nevoie, că altfel ai cădea, să ți se rupă un lanț în timp ce îl ai în mână nu pot decât să-mi imaginez că nu e amuzant deloc, și mai mult decât atât, poate produce accidente, și alea chiar foarte grave sau fatale.
Așa că e mult mai sigur să folosim prizele naturale din dotare, pentru că ele nu pleacă nicăieri (bineînțeles, mai întâi le verificăm). Unde mai pui că până nu demult, pe Custura Sărății nu existau lanțuri, așa că o soluție fără a ne folosi de ele sigur există mereu.
După ieșirea din ultimul horn am avut o ultimă priveliște deosebită spre întreg traseul Custura Sărății. Și în timp ce simțeam bucuria imensă după ce l-am terminat, nu puteam să nu ne și minunăm. Cât de greu pare de crezut din poziția aceasta că un marcaj turistic și-a putut face loc pe ceea ce nu pare altceva decât o lamă de cuțit! O lamă de cuțit care de fapt e plină de cotloane, săritori și hornuri care mai de care mai frumoase și mai interesante, care la final m-au făcut să vreau să „mă mai dau o data” :)
Însă ca să fie mai interesant, îmi propusesem deja de dinainte ca acea următoare dată să fie în sens invers. Judecând la final, sensul în care am parcurs noi acum Custura Sărății este preponderent în coborâre. Nu îmi dau seama dacă în urcare ar fi mai greu sau mai ușor. În general vorbind, orice pasaj este mai greu de descățărat decât de cățărat, însă au fost vreo 2 pasaje la care, uitându-mă după ce le-am descățărat, nu păreau foarte ușor nici de cățărat.
Dar per total, în afară de acele 2 pasaje de la început (primul și al treilea) și cel cu zig-zag-ul, nu mi s-a părut nimic extrem de dificil sau delicat. Cel mult doar aerian, dar e de la sine înțeles că nimeni cu rău de înălțime n-ar trebui să se încumete din start să facă Custura Sărății. Și la fel, nici cineva fără experiență pe trasee de acest gen un pic mai ușurele nu ar trebui să îl încerce. Ca fapt divers, până la final cred că am numărat aproximativ 18 pasaje cu lanțuri sau cabluri în total. Probabil cea mai mare cantitate de fier / metru de traseu din România :)
Din Șaua Cleopatrei nu ne-a mai rămas nimic de făcut decât să coborâm spre Cabană. Am fi putut urca și pe Vf. Negoiu, însă prin ceața aceea chiar nu avea rost.
Șaua Cleopatrei – Cabana Negoiu: 2h 30
Prima porțiune am parcurs-o printr-o ceață destul de groasă, ce transforma tot peisajul într-unul plin de mister. Un turn ascuțit ca o suliță se deosebea din tot cadrul plin de lespezi masive, arătând de parcă ar vrea să străpungă toată negura ce ne învăluia.
Mai jos însă, pe măsură ce am coborât un pic, ceața a rămas deasupra capetelor noastre, lăsând loc peisajului din vale, de unde se ridica valuri valuri de parcă toată căldarea ar fi fost un ceaun fierbând pe foc din care ieșeau aburi. Pentru un moment am zărit cabana printr-o fereastră din ceață, după care a dispărut din nou, ca și cum nici n-ar fi fost.
Traseul ne-a condus apoi pe la Piatra Prânzului, a coborât pe dreapta pragul căldării (nu atât de abrupt pe cât mă așteptam), și în curând am avut vedere directă spre frumoasa cascadă ce curge peste Piatra Caprei. Aici am făcut o pauză ceva mai lungă, pentru că am scos un pic aparatul să filmez, lucru de care n-am avut timp să-l anunț pe Cristi, care o luase înainte, așa că ne-am reunit jos în căldare un pic mai târziu, unde l-am găsit moțăind bine mersi pe iarbă. Ce bine o fi fost! :)
Privind în urmă la această minunăție de cetate de piatră și observând indicatorul de doar 30 – 45 de minute până la Cabana Negoiu, mi-am dat seama cât de mică este distanța între două lumi atât de diferite. Pentru că pentru cineva care n-a urcat niciodată pe munte mai sus de o cabană, un astfel de loc poate părea de pe altă planetă.
Pornind mai departe pe potecă, am descoperit un traseu foarte plăcut. Nu coboară niciodată prea brusc, de fapt mai mult merge pe cota de nivel, și este amenajat cu multe podețe care facilitează trecerea, ba e chiar un pic spectaculos aș putea spune, fiind suspendat așa pe lângă perete. Cred că e prima dată când am văzut un traseu așa amenajat la noi în țară.
Ajunși înapoi la punctul de plecare, am trecut mai întâi pe lângă cabana micuță cea veche, cu obloane roșii, și apoi am revenit la cabana cea mare, în care s-a nimerit să intrăm chiar un pic după ora 16, când bucătăria intră în pauză. Neștiind însă acest lucru, am întrebat pe dl. cabanier dacă au ceva de mâncare și dânsul a fost tare drăguț și ne-a adus 2 ciorbe. Felul 2 nu mai aveau, dar oricum nu voiam să mâncăm prea mult pentru că mai aveam totuși de coborât și până înapoi la mașină, așa că a fost perfect.
Cabana Negoiu – Capăt dr. forestier: 1 h
La fix ora 17 am pornit din loc pentru ultima oară, luându-ne la revedere de la Cabana Negoiu și de la dl. Cabanier, sperând să ne revedem sănătoși.
Pe traseul până la mașină am trecut din nou și pe lângă săgeata spre Cascada Șerbota, la care din păcate n-am mers, pentru că era cam târziu, dar e foarte frumoasă și m-am gândit că data viitoare trebuie neapărat să ne ducem. N-ar fi vorba decât de vreo 30 de minute dus-întors + cât mai stai pe-acolo…
Înapoi la mașină, din fericire o parte din celelalte mașini plecaseră deja, așa că acum am avut loc să întoarcem, și am putut „încăleca pe-o șa” la finalul poveștii :)
Munții Făgărașului
Punct plecare: Capăt drum forestier de pe valea Râului Mare al Porumbacului (950 m)
Altitudine max.: Vf. Șerbota (2331 m)
Traseu: Sâmbătă
Capăt drum forestier – Cabana Negoiu: 1h 30
Duminică:
Cabana Negoiu – Vf. Șerbota – Custura Sărății – Șaua Cleopatrei – Cabana Negoiu – Capăt dr. forestier: 9-10 h
Diferență nivel: +1400m / -1400m (din care S: + 600 m și D: +800m / -1400m)
Tip traseu: drumeție + scrambling
Surse apă:
– Cabana Negoiu
– la 30 de min mai jos de Piatra Prânzului
– în Căldarea Sărății
Stare marcaje: bună
Atenționări: Custura Sărății este un traseu marcat dificil
Data: 30 – 31 august 2014
DESFĂȘURĂTOR
17:30 Capăt drum forestier
19:00 Cabana Negoiu
***
08:10 Cabana Negoiu
08:20 Bifurcație Vf. Șerbota
10:50 Vf. Șerbota
11:25 Plecăm de pe vf. Șerbota
13:30 Șaua Cleopatrei
14:20 Piatra Prânzului
15:20 Căldarea Sărății
16:00 Cabana Negoiu
17:00 Plecăm de la cabană
18:00 Capăt drum forestier
CABANA NEGOIU
Condiții:
- cabană mare, cu parter + 2 etaje
- multe camere cu 2 paturi
- grup sanitar (inclusiv wc-uri) în interior, la parterul cabanei, apă rece la chiuvete
- apă potabilă
- camere curate
- se servește masa în intervalele 7-9, 14-16, 19-21
- mâncare bună
- noi am fost repartizați într-o cameră cu 2 paturi, cu cheie, în care mai existau o masă și o sobă
- fiecare pat avea 2 pături: una mai grosuță, și una subțire. Pentru o persoană friguroasă e posibil să fie cam puțin (eu am avut sacul meu de dormit, deci n-aș putea să mă pronunț).
preț cazare: 40 lei / persoană în camera cu 2 paturi. Prețuri mai mici în camere cu mai multe paturi.
Telefon rezervare: 0744 573875; 0721 765016; 0269 210607; 0744 585407; 0768 358240
ACCES
Din drumul european E68 (Sibiu <-> Făgăraș), se intră în Porumbacu de Jos și se continuă aprox. 5 km pe drum asfaltat până în Porumbacu de Sus. După ieșirea din Porumbacu de Sus, asfaltul se mai continuă cam 3 km, după care se face stânga la bifurcație și se continuă pe drum forestier (neasfaltat), aproximativ 9 km până la Carieră.
Puteți lăsa mașina aici, la Carieră (locul se recunoaște după o casă veche fără acoperiș de pe partea stângă), dar recomand să continuați încă 1 km până într-o curbă largă la stânga și să lăsați mașina acolo, unde cu siguranță vor mai fi și alte mașini (în special dacă e weekend).
Drumul forestier este în mare parte lat doar cât o mașină și pe alocuri cam denivelat, dar cu atenție este practicabil cu aproape orice mașină. Este de preferat ca mașina să aibă gardă mai înaltă, dar am văzut în capătul drumului și mașini cu gardă normală.
După curba unde recomand lăsarea mașinii, drumul se mai continuă încă 1 km, dar este ceva mai rău și mai abrupt, și în capăt e spațiu mic și dacă e sâmbătă după-amiază/seară, e posibil să nu găsiți loc de parcare și nici să nu aveți cum să mai întoarceți (cum am pățit noi).
„În același timp totuși, mi-am pus întrebarea cum se descurcă sau cât de greu le e persoanelor mai scunde, sau cu picioare scurte…”
Greu, se descurca greu, iti spun eu :)))
Mi-am imaginat… :(
Foarte bine detaliat traseul. Acum dupa ce ai parcurs custura incearca sa iti imaginezi traseul fara lanturi si cu rucsac de 5-7 zile in spate! In asemenea conditii sigur era cel mai greu traseu marcat din tara.
Mersi fain, Marian!
Cu rucsac asa mare cu siguranta in unele locuri trebuia dat jos. Probabil asa ai si procedat :)
Iar inainte cand nu erau lanturi, da, era clar cel mai greu.
Frumos blog ai Alexandra ! Este o adevarata placere sa il citesc … frumos articol, eu nu am reusit sa ajung in Custura Saratii, este insa la un loc de cinste in my wish list for 2015 :)
Oricum anul ce tocmai a trecut am facut Padina lui Calinet din Piatra Crai asa ca sper sa continui ‘trend-ul’ acesta si in anul ce tocmai a inceput … 2015 ! :)
Apropos de asta …. La Multi Ani ! Sanatate si realizari frumoase in 2015 !
Multumesc tare mult, Theodor!
Bravo pentru Padina lui Calinet! Sunt sigura ca anul acesta vei ajunge si pe Custura Saratii si pe alte trasee la care visezi! :) Iti tin pumnii!
La multi ani si tie si numai bine in noul an!
Te mai astept pe aici! :)
Excelent blog! Il folosesc des ca baza pentru calatorii cu prietenii mei. Timpii de parcurs corespund bine cu ce am facut si eu, iar pozele sunt extraordinare. Tine-o tot asa!
Mersi frumos, Alin! Ma bucur ca ti-este util! :)
Felicitări încă o dată! Am stat şi am citit atentă articolul ăsta, nu care cumva să-mi scape un detaliu de traseu…! Măcar virtual să apuc să fac drumul, pentru că în Făgăraş mai am multe de „recuperat” – am fost de la Bâlea la Şaua Caprei de nenumărate ori, apoi anul trecut la Vânătarea lui Buteanu… de două ori în Valea lui Stan – bineînţeles că mai vreau!
Ioana
Mersi frumos! Intr-adevar, in Fagaras sunt foaaarte multe de vazut, multe trasee de facut! Iti doresc sa ajungi peste tot pe unde iti doresti! :)
Buna,
Cam cat dureaza drumul cu masina din Bucuresti pana la Porumbacu?
Pe GPS arata 4 ore.
Multumesc
Da, cam asa se face in mod normal, vreo 4 ore…
Acuma mai depinde si din ce zona a Bucurestiului pleci… :))
Wow! Fascinant traseu, super poveste de tura!
Mersi frumos! :)
Salutare.
Interesanta abordare a traseului. Nu mi-as fi planificat niciodata parcurgerea custurii dinspre Varful Şerbota. Mi-ai dat o idee pentru o viitoare provocare. :)
Am facut custura dinspre Varful Negoiu, si pot spune ca este portiunea din traseu care mi-a placut cel mai mult. Desi am servit si Strunga Ciobanului, Strunga Dracului.. in aceasi zi.
Multumesc pentru informatiile despre acces si contact cabana. Tura trecuta am fost cu „ghid”.
Cu respect,
Daniel
Cu multa placere, Daniel! :)
Carari cu soare si distractie placuta pe Custura! :)
Anul trecut eu am fost cu o saptamana inaintea ta. Poate ne intersectam pe custura :)) Sigur nu am as fi uitat, pentru ca toti mergeau spre Şerbota. :)
Din pacate, coechipierii de anul acesta, nu cred ca vor sa facem traseul prin custura. Vor sa atacam varful Negoiu pe traseul cel mai scurt. 28-29 august.
Carari cu soare si tie!
Mersi frumos! Bafta cu vremea si tie, Daniel!
Apropo de regulile scrise cu roșu. Eu am un motto pe care l-am citit undeva, care îmi place și pe care mi l-am însușit și îl dau mai departe: „Turistul lasă în urmă numai urmele pașilor și ia cu el doar amintirile”
Exact! :)
Servus
I-mi place cum scrii.A facut de curand traseul de creasta de la Turnu Rosu la Vf. Moldoveanu ;dar am ocolit Custura. Socoteala a iesit doar partial,caci pe traseul ocolitor,la un moment dat ,am pierdut marcajul-nu sunt fan marcaje,dar acum ma ghidam dupa el-si coborat vreo zece metri pe o vale de grohotis im care totul era instabil,pana am zarit ,ca din gresala, traseul.
Cat despre straini,acum?ca odinioara,limba Fagarasilor e din nou germana. Nici spaniola,maghiara ori ceha nu stau rau. Eu salut in romaneste,desigur,apoi,daca e cazul ,i-mi incerc norocul la poliglotism. Am dat si ceva” lectii de expresii uzuale.
Drumuri bune
Buna Alexandra,
Multi alpinisti romani descriu masivul Negoiu ca fiind foarte dificil.
De aceea l-am evitat pe vremea cand locuiam in Romania.
Dar, dupa ce am citit acest articol, …….TREBIUE SA-L „FAC” !!!!!
Seamana cu un traseu (mult mai modest) de aici ; MOUNT HOTTAM, situat in Victoria, la vreo 200km de Melbourne.
Deci in Iunie-Iulie 2018 voi fi in Carpati !!!!
Multumesc !
Sarbatori Fericite tie si celor dragi tie !
Buna Florin! Pe traseele marcate nu e deloc dificil, doar provocator pe astfel de pasaje precum Custura Saratii :) Fagarasii te asteapta in 2018 :) Recomand iulie, in iunie e posibil sa mai fie zapada prin unele locuri, si sa te incurce. Sarbatori frumoase si tie!