Atenţie! Ascensiunea pe Grossglockner este un traseu de alpinism clasic cotat PD+, UIAA II, pe gheţar cu înclinaţia maximă 40° şi stâncă, pentru care este nevoie de experienţă şi nu este recomandat începătorilor!
***
Duminică, 3 august 2014
Ora 5:00. Emoţiile cred că m-au trezit un pic înainte să-mi sune alarma. Afară e întuneric şi, ca de obicei, trebuie să depun un mic efort de autoconvingere ca să ies afară. This is it!
După rutina de dimineaţă (spălat, mâncat, îmbrăcat), ne mai pregătim ultimele lucruri prin rucsac, luăm apă în sticle şi ne urcăm în maşină, încercând să facem cât mai puţină gălăgie în camping ca să nu trezim pe cei ce încă mai dorm (adică aproape toată lumea).
Nu ieşim bine din camping că pe partea stângă a drumului observăm o căprioară. Îmi aduc aminte că şi anul trecut, în dimineaţa în care am pornit să urcăm pe Gerlach, ne-a trecut prin faţă o familie de căprioare, şi mă gândesc că trebuie să fie un semn bun. Înseamnă că totul va fi bine :) Chestia asta îmi mai calmează un pic stresul pe care îl am din cauza prognozei deloc îmbucurătoare care se anunţă pentru aceste 2 zile. Pentru ambele se anunţă cer senin doar câteva ore dimineaţă, şi apoi probabilitate mare de precipitaţii urâte. Dar vremea e instabilă, deci se poate întâmpla orice, nu te poţi bizui pe prognoză.
Din Kals urcăm cu maşina pe Kalser Glocknerstrasse, un drum de vreo 8 km cu serpentine care duce la Lucknerhaus (1918 m), fără a plăti taxa de drum (vreo 9 euro / maşină cred că e), pentru că nu e nimeni la punctul de colectare, e prea devreme. După ultima curbă de dinainte de parcare rămânem cu toţii blocaţi. Fix în faţă apare brusc silueta piramidală ascuţită a marelui Grossglockner. Mă trece un fior de bucurie, uimire şi emoţie, toate combinate, şi nu mai am răbdare, vreau să-i fac o poză ACUM!!!
Dar încerc să mă abţin încă 1 minut până când tragem maşina în parcare şi ne dăm jos. Deşi e senin peste tot în jur şi cerul e albastru fără pic de nor, fix vârful este acoperit ca o căciuliţă de un nor lenticular care ştim bine că nu e doar în trecere pe acolo. Chestia asta mă nelinişteşte un pic, pentru că dacă nici dimineaţă la prima oră nu e vizibilitate de pe vârf, atunci cine ştie ce se poate întâmpla mai târziu…. Dar încerc totuşi să-mi păstrez optimismul. Poate mâine nu va mai avea „căciuliţă” :)
Ne mai echipăm cu ce ne mai trebuie (bocanci, etc.) şi la ora 7 fix plecăm de lângă maşină. Iniţial aş fi vrut să plecăm la 5 pe traseu, însă nu ştiu de ce n-am mai făcut aşa până la urmă.
Pornim uşurel pe potecă, prima parte a traseului fiind marcată cu marcaj turistic. Chiar la început, din loc în loc sunt tot felul de „distracţii” care, pe cât par de interesante, pe atâta sunt de enervante (unele din ele), pentru că explicaţiile sunt numai în germană :( Deci nu înţeleg nimic :))) Dar asta nu mă opreşte să nu fac pauză să le examinez pe fiecare în parte, mai ales că nici n-am plecat bine şi parcă am cărămizi în rucsac (deşi n-am luat absolut nimic în plus, ci doar strictul necesar). În plus, cu bocancii tehnici de iarnă pe potecă e un chin absolut, parcă sunt din plumb, nu alta.
Simt că abia mă târăsc la deal şi când mă gândesc că avem 1500 de metri diferenţă de nivel de urcat azi, mi se pare că o iau razna. Cabana de la 3450 de metri mi se pare la o mie de kilometri depărtare. Hai să ne concentrăm pe prima etapă mai bine. Să ne ducem fundul până la prima căbănuţă, Lucknerhutte (2241 m), care e ici colea un pic mai sus, la doar 300 m altitudine mai sus.
Acolo ajungem într-adevăr repejor, în doar 1 oră. Super! Hai că parcă mi-am intrat un pic în ritm (deşi rucsacul şi bocancii mi se par la fel de grei). Acum să ne concentrăm pe a doua etapă, să ajungem la Studlhutte (2802 m). Pe cer deja au început să se strângă ceva nori, dar nimic grav.
Încerc să uit de efort şi să mă bucur de traseu. Valea aceasta este absolut superbă, din când în când auzim marmote fluierând, iar când o vedem pe prima e o adevărată bucurie! Curând o vedem şi pe a doua, şi pe a treia, şi tot aşa până le pierdem numărul. Din păcate sunt prea departe să le fotografiem, neavând teleobiectiv, şi ne mulţumim să le privim doar. Zâmbetul îmi revine rapid pe faţă şi prind un pic de putere. Din loc în loc sunt locuri frumoase de stat şi admirat priveliştea, unde au fost amplasate băncuţe de lemn, dar cine are timp de ele?
Întâlnim câţiva oameni pe traseu, printre care un cuplu cu un câine maaaaare mare, frumos şi pufos, care instantaneu mă înseninează. Cu gura până la urechi mă duc să-l mângâi un pic şi mă umplu de energie, suficient cât să mă propulseze până la Studlhutte, unde ajung la fix 3 ore de la plecarea din parcare, fix cât scria şi pe indicator.
Desigur, dacă eşti foarte bine antrenat, poţi face şi mai puţin, Cezar ajungând acolo în 2 ore 30. Iar dacă n-ai rucsac mare şi bocanci tehnici, cu siguranţă poţi scoate şi sub 2 ore, dar nu e cazul acum :)
La Studlhutte facem o pauză de 30 de minute, după care pornim în următoarea etapă. De aici mai departe traseul nu mai este marcat, dar poteca traversează iniţial pe curba de nivel pe sub Schere (3037 m) şi un pic mai sus intrăm pe gheţar. Chiar înainte de asta ne oprim să ne echipăm cu hamurile, lângă o momâie mare de piatră. Soare încă mai e, dar stând pe loc ne iau frigul repede.
Privim captivaţi spre piramida vârfului, şi ne minunăm de dansul norilor şi al ceţii. Nu e foarte bine ce se întâmplă pe acolo, vârful e complet acoperit, şi situaţia se schimbă de la un moment la altul.
Prima porţiune pe gheţar e aproape plană, şi avansăm fără a ne lega în coardă. Sunt mai multe “poteci” făcute în zăpada de pe gheţar, dar o alegem pe cea mai din stânga, care pare cea mai ok. La început de tot e o grămadă de apă şi trebuie să fim atenţi să nu călcăm până la genunchi în vreo băltoacă.
Când panta se accentuează, ne oprim să ne legăm şi să ne punem prusicele pe coardă. Uneori putem vedea în faţa ochilor tot traseul ce urmează să-l parcurgem, chiar şi cabana, alteori vine ceaţa şi nu mai vedem nimic. Înaintăm sacadat pe gheţar, în formula stabilită încă de la Bucureşti: eu prima (că-s mai uşoară, şi dacă e să pic în vreo crevasă, să fiu mai uşor de scos), apoi Cristi, şi Cezar ultimul.
Încerc să-mi dozez efortul cât de bine pot, dar e clar că după ce depăşim 3000 de metri, ritmul se încetineşte. Observ că nu mai pot merge foarte mult fără să simt că trebuie să mă opresc, aşa că încep să cânt în gând. O perioadă merge, dar pe urmă mă hotărăsc să număr paşii, doar doar oi uita de efort. Uneori bag 50 de paşi, uneori 80, şi totul devine o rutină. Mă uit mereu în sus şi mi se pare că nu avansăm deloc. Mă gândesc că în ritmul ăsta nu o să ajungem niciodată, şi e exasperant cât de interminabil pare.
În faţă şi în spate fiind doar întinderea mare de alb a gheţarului, peisajul nu e foarte interesant, şi doar mici detalii mă mai motivează să merg mai departe. Fiind legaţi, realizez că nu mă pot opri una două să fac poze, aşa că hotărăsc să fiu eficientă şi să scot aparatul doar când chiar nu mai pot să merg şi oricum trebuie să fac pauză.
Făcând atâtea pauze, avem timp să studiem crevasele, să vedem pe unde o iau echipele din faţa noastră, ce ritm au, etc. Observăm că unii continuă pe gheţar în sus, chiar dacă e mai abrupt şi poteca trece pe lângă o crevasă mare, ca să evite prima parte de via ferrata de pe stâncă, care chipurile are câteva porţiuni mai dificile. Noi hotărâm însă că mai bine ieşim de pe gheţar şi ne căţărăm, aşa cum am citit în carte.
Şi încet încet iată că totuşi avansăm, chiar dacă mai devreme părea că înaintăm cu viteza melcului. Intrăm curând pe ultima pantă spre faţa stâncoasă, şi prind parcă un pic mai multă putere. Chiar înainte de contactul dintre zăpadă şi stâncă (care, surprinzător, e foarte bun, nu cu un mare bergschrund cum am întâlnit în Germania de exemplu acum 2 ani), este o crevasă aproximativ perpendiculară pe perete, aşa că nu stăm mult prin zonă, ne dăm colţarii jos şi ne suim pe stâncă.
Primele lungimi de cablu ale via ferratei sunt într-adevăr un pic solicitante, dar deloc dificile, şi curând ajungem în creastă. Aici mai traversăm o bucăţică mică de gheţar (puteam ocoli pe la margine, cât mai în dreapta) şi ajungem la ultima porţiune de urcare fix pe creastă, unde mai sunt prevăzute cabluri ajutătoare.
Savurez din plin această porţiune, o dată pentru că pot să simt stânca la mână şi a doua pentru că priveliştile sunt superbe. În dreapta avem valea pe care am urcat, Kodnitztal (tal înseamnă vale) având vedere tocmai până la parcarea unde am lăsat maşina, şi în stânga, separată clar de creasta pronunţată pe care urcăm, ce a mai rămas din gheţarul Leiterkees (kees înseamnă gheţar).
Spre final însă parcă s-a cam terminat rezervorul de putere. Îi las pe băieţi să meargă în faţă, şi ca de obicei, cabana parcă se depărtează în loc să se apropie. La o ultimă pauză în care să-mi trag sufletul, pentru un moment am impresia că am halucinaţii. Îi aud pe băieţi vorbind, dar în plus mai sunt nişte voci care tot româneşte grăiesc. Zic mă, oare aşa de rău am ajuns? Aud voci? :)))) Ce naiba, om fi noi la 3400 de metri, dar nici chiar aşa!
De fapt ca să vezi chestie, la cabana băieţii au făcut cunoştinţă cu încă o echipă de români, 3 băieţi tot din Bucureşti. Doamne, ce mică e lumea! Ce coincidenţă să ne întâlnim fix aici!
Cu ultimele puteri fac ultimii paşi, şi unul dintre ei mă încurajează şi mă felicită. Nici nu ştie el cât de mult înseamnă pentru mine nişte încurajări. Victorioasă, pun piciorul lângă cabană, dau mâna cu băieţii să facem cunoştinţă, şi răsuflu uşurată. Hai c-am reuşit!
Facem o poză şi apoi mergem la recepţie să ne luăm în primire locurile în cameră. În baza carnetului de membru CAR, primim reducere de la 23 de euro la 15 euro pe loc (noroc că mi-a spus Cezar cu o seară înainte să ne luăm carnetele, nu de alta dar e printre puţinele locuri unde se oferă reducere pentru români membri CAR, pentru că CAR nu are acord de reciprocitate cu cluburi din afară).
În afară de asta, suntem întrebaţi dacă vrem să luăm micul dejun şi masa de seara, şi la cât de foame ne e, desigur că vrem. Numai că masa de seară e abia la ora 18, şi acum e doar 15:30, ce naiba să facem până atunci că ni se lungesc urechile de foame?!?!?
Ne ducem rucsacii în cameră, acolo constatăm că suntem colegi cu ceilalţi trei români (Adrian, Alexandru şi Adrian again), stăm un pic de vorbă, apoi ieşim afară să mai admirăm peisajul şi să mai facem nişte poze… mai investigăm parterul cabanei şi cumpărăm o vedere să punem ştampilă pe ea… dar CÂT să pierzi vremea?
Într-un final, pentru că oboseala se cam simte, hotărâm să mergem până la urmă în cameră ca să stăm un pic întinşi (fără să dormim!). Mie personal îmi reuşeşte vreo jumate de oră, după care alunec într-un semi-somn atât de dulce cum n-am mai trăit niciodată. Totul e minunat, doar că afară se aude un boca-boca de la Dumnezeu ştie ce. Dar zgomotul se estompează în curând, şi plutesc în starea mea de adormire parţială. Mă trezesc un pic înainte de masă, toată un zâmbet. Mamă ce bine mi-a prins pseudo-somnul ăsta!
Înainte de masă merg la toaleta de la subsol. Aici nu este niciun fel de apă curentă, deci nicio chiuvetă, nimic, dar toaletele sunt în interior şi nu miroase absolut deloc, pentru sunt biologice (composting toilet). Atâta civilizaţie numai în Austria poţi să găseşti…
Când mă întorc de la toaletă urcând scările în fugă, îmi dau seama pentru prima dată de efectul altitudinii. Când ajung în capătul scărilor abia îmi trag suflul. E clar, nu trebuie să mai fac asta :) Dar tot e bine că în afară de suflu, nu mă doare capul, nu mi-e greaţă, n-am nimic. Sunt super ok.
Băieţii ziceau de dinainte de somn că parcă îi doare un pic capul, dar cred că e mai mult de la foame.
Mă uit pe geam şi constat că afară nu se mai vede nimic şi cade grindină şi ninsoare, deci cam ce zicea şi prognoza, doar că oleacă mai rău. E o ceaţă afară de nu vezi nici la 5 metri, şi supriză, afară nişte bărbaţi lucrează la ceva îmbunătățiri la cabană. De la ei venea acel boca-boca. Eu abia mă mişc de colo colo şi n-aş ieşi afară nici să mă baţi, şi ei muncesc în grindină la aproape 3500 de metri. No, bun aşa!
Hămesiţi peste măsură, ne aşezăm la masă şi mâncăm şi cu ochii primul fel, care e o supă de usturoi delicioasă, chiar dacă şi ieri am mai mâncat una. Felul doi e un fel de gulaş cu ceva melcişori din paste, la fel de bun. Primim şi desert ceva cu fructe, şi apoi zâmbim fericiţi. Hai că parcă acum e mai clară imaginea, nu? :))
La masă cu noi suntem noi 3, cealaltă echipă de 3 români şi încă o echipă de cehi cu care schimbăm câteva vorbe (un bărbat şi 2 femei). În afară de ele două şi cu mine, nu e greu să observ că în cabană mai sunt foarte puţine femei. E pentru prima dată când mă întreb… ce caut eu în sportul ăsta de bărbaţi puternici? Eu care la cele 50 de kile ale mele mă ia vântul la prima rafală… :)))
În rest observ că sunt multe echipe cu ghid şi mai puţine pe cont propriu. Majoritatea sunt tineri, dar mai sunt şi oameni trecuţi de 50 de ani. Cabana nu e chiar plină, şi asta cu siguranţă din cauza prognozei, că altfel cred că ne-am călca în picioare pe-aici.
Ba când am ajuns noi la cabană a venit un grup care nu avea rezervare, şi au fost locuri libere pentru ei. N-aş risca însă, din nou asta e probabil doar pentru că vremea nu e ideală.
La un moment dat merg să îmi încălzesc un pic picioarele la sobă, când observ un băiat singur stând în stânga ei. Mă întreabă de unde sunt, şi aşa intrăm în vorbă. Când aude că sunt din România, i se înseninează faţa. El e din Bulgaria. Oh, salut vecine! :) Îi spun că am fost pe Musala, şi el îmi zice că a fost pe Transfăgărăşan cu bicicleta şi nu mai ştiu pe unde. Mai vorbim un pic despre munte, şi apoi mă întorc la băieţii mei :)
Petrecem încă vreo oră două prin cabană, la poveşti cu ceilalţi băieţi, ba la o poză pe-afară după ce s-a mai îmbunat vremea, nu de alta dar, oricât de frig ar fi, merită din plin să ne sacrificăm şi să tremurăm un pic pentru peisaj. Suntem înconjuraţi de zeci de piscuri, poate chiar sute dacă e să le luăm în calcul şi pe cele din depărtare, căci se vede până-n Dolomiţi.
Oricât de mult am încerca să prindem pe aparate miracolul munţilor, ne e imposibil, aşa că ne străduim să ne întipărim cât mai bine imaginile în creier, ca să le putem vizita virtual şi altă dată.
Vârful este atât de aproape de noi, dar totuşi destul de departe. Se înalţă fioros aproape vertical, exact ca în pozele pe care le văzusem pe internet. Din poziţia asta pare imposibil de escaladat, iar dacă n-ar fi zig zag-ul din zăpadă din prim plan, habar n-am avea pe unde începi să urci. Problema e că dincolo de acel zig zag nu se mai vede continuarea, şi parcă nu îţi vine greu să crezi că e posibil, deşi ştii foarte bine ruta din descrierile citite, şi oricât de dificil ar părea de aici, ştii că nu e cel mai dificil traseu din lume. Nici pe departe.
După apus ne culcăm, chiar dacă încă e devreme, dar mâine trebuie să ne trezim devreme, că avem treabă, nu de alta :)
luni, 4 august 2014
Alarmele sună la ora 5. Îmi dau seama că în cursul nopţii m-am trezit de vreo 2 ori, dar per total am dormit bine. Mă ridic în capul oaselor şi îmi dau seama că sunt cam năucă. Cu chiu cu vai reuşesc să mă dau jos din pat şi să mă organizez un pic. Mă schimb, strâng un pic lucrurile, dar totul cu încetinitorul.Ies puţin afară ca să iau nişte aer, poate mă dezmeticesc mai repede, şi rămân mută:
La 5:30 e micul dejun, aşa că mergem jos la parter. Spre surprinderea mea, primim doar un ceai (sau cafea) şi 2 sau 3 felii de pâine. Pe masă este un coş mare cu recipiente mici de pate, gem, ciocolată tip finetti şi miere. Poţi mânca oricâte vrei, dar totuşi n-ai decât cele 2-3 felii de pâine. Asta e tot.
Mi se pare foarte puţin pentru banii daţi (9 euro), şi dacă ştiam că e aşa, băgam în rucsac 2 senvişuri şi puteam pleca şi mai devreme în traseu în felul ăsta. Cu toate astea însă, alea 2-3 felii de pâine abia le pot mânca. Nu intră nimic, şi fac eforturi mari să înghit. Principalele motive ar fi că nu îmi place deloc tipul ăla de pâine, şi mestec şi un pic mai greu din cauza aparatului dentar, dar al treilea motiv e cel de care mă temeam cel mai tare: altitudinea.
Mă simt ca bătută în cap. Nu mă doare nimic, nici capul, nici burta, nici nimic, dar am o stare de rău generalizată. E un efort şi să mă duc până la baie, şi când mă întorc abia aştept să mă aşez. Nu îmi dau seama cât de grav e, dar mă gândesc că dacă acum mi-e rău, mai sus n-are cum să fie decât din ce în ce mai rău.
2 ore mi-a luat să-mi revin. În timp ce mă echipez încă mă simt rău şi am dubii că pot să urc, dar în mod miraculos, în momentul în care ies pe uşă încep să mă simt mai bine.
Poate că era şi de la căldura din interior, dar după prima porţiune de traseu de după cabană, printre şi peste pietre, unde nu prea simt că am multă putere, îmi intru în ritm şi răul dispăre miraculos. Aleluia! Doamne ce bine e când nu e rău! :)))
Ne încolonăm frumos pe gheţar şi reluăm marşul de ieri. Ca să nu o iau razna, mă apuc din nou să număr, şi spre surprinderea mea, o dată pot să duc chiar şi 150 de paşi. E o excepţie însă, căci imediat după aceea revin iar sub 100.
Am plecat destul de târziu de la cabană, şi sunt din nou cam stresată din cauza vremii, mai ales că doar până pe la 6:30 a fost cât de cât senin, acum au venit rapid norii şi vârful s-a acoperit cu ceaţă. N-am plecat însă chiar ultimii, dar înaintea noastră au plecat foarte multe echipe, şi acum în faţa mea nu e nimeni. Suntem prima echipă, iar eu sunt cap de pluton. Imediat după noi sunt şi Adrian, Alexandru şi Adrian, deci 6 români înşiruiţi, fiecare legaţi în echipa lor, noi 3 pe o coardă, ei 3 pe o alta. În urma lor se văd că mai vin nişte echipe. Întotdeauna e bine să vezi că nu eşti ultimul :))))
Acum că e mai frig şi a trebuit să pun şi geaca pe mine, să scot aparatul să fac o poză e realmente o sarcină extrem de grea. Ca şi ieri, nu pot să mă opresc să fac un miliard de poze, şi fac câte una – două doar când nu mă mai duce suflul şi trebuie ă mă opresc.
În faţă nu prea am ce poza, aşa că mereu întorc capul în urma şi mi se pare că trăiesc un vis. Prin cap îmi trec în acelaşi timp multe chestii şi nimic, dar ştiu clar că un gând e mai presus de toate. Mă gândesc că imaginea asta a alpiniştilor legaţi în coardă şi înşiraţi e una dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în viaţa mea.
E o senzaţie absolut fantastică. Nu mai e ca atunci când suntem unul lângă altul pe traseu şi putem discuta între noi, ne putem minuna împreună de peisaj şi putem face schimb de păreri. Aici sunt singura, eu cu mine, Cristi e la 10 metri mai jos pe coardă şi nu putem comunica mare lucru. Şi oricum, parcă tot peisajul mi-a încurcat limba, singurul mesaj scurt pe care pot să îl strig către ei este: Ce frumoşi sunteeeeeţi!!!
Ei: Ce????
Eu: Am zis că sunteţi FRUMOŞI!!! Ştiţi ce frumoşi sunteţi???
Probabil au zis că sunt nebună sau că m-a defectat altitudinea :))))
După 2 serii de zig-zag-uri care ne ajută să urcăm primele pante abrupte, ajungem la cea mai cea: ultima pantă a gheţarului Kleinglocknerkees, cea care părea indecent de abruptă dinspre cabană. Din unghiul ăsta parcă nu mai pare aşa de grav, serpentinele ajutând foarte mult urcarea. În afară de vreo 2 treceri expuse pe lângă nişte stânci mai mari, până când ajungem în creasta stâncoasă traseul nu prezintă nicio dificultate.
Din punctul în care ieşim în creastă (unde este şi un indicator galben care atenţionează schimbarea de direcţie spre dreapta), ne pregătim de căţărare şi scurtăm un pic lungimea de coardă dintre noi.
Constatăm că este încă multă zăpadă pe creastă (de obicei în august nu prea mai este), şi păstrăm colţarii. Vedem însă o grămadă de pioleţi lăsaţi într-un loc, şi ne gândim că probabil nu mai e nevoie de ei. Nu îi lăsăm însă acolo pe ai noştri, ci ni-i punem pe rucsaci. După vreo 20 de minute de urcat constatăm totuşi că avem nevoie de ei, aşa că îi dăm jos.
Traseul e mult mai solicitant şi mai abrupt decât mă aşteptam, şi scoate tot untul din noi. Înaintăm greu, şi primele echipe care au plecat cel mai devreme încep să se întoarcă.
Nici ei nu coboară prea repede, aşa că se pierde mult timp cu aşteptatul. Majoritatea sunt echipe de câte 3, ca şi noi, dar sunt şi de 4 (mai ales cei cu ghid), 2, etc. La un moment dat îl recunosc pe băiatul bulgar cu care am vorbit aseară, şi constat cu stupoare că e singur. Are echipament, se vede că ştie ce face, dar totuşi mi se pare o mare imprudenţă să nu fii asigurat, mai ales pe unele porţiuni mai delicate.
Aici asigurarea se face dând coarda pe după nişte stâlpi metalici înfipţi în stâncă. Pe alocuri mai sunt şi nişte pitoane, şi poţi folosi nişte bucle echipate, dar n-am văzut decât vreo 4-5 pitoane pe tot traseul.
Dacă până acum mi-a fost greu să fac poze, aici pe creastă deja e misiune imposibilă. Rar am o poziţie stabilă în care pot scoate aparatul, iar când pot să fac asta nici măcar nu văd ce pozez, totul e o nebunie. Dar fac şi eu ce pot… oi vedea eu acasă ce-a ieşit :P
O porţiune mai delicată cu ceva gheaţă necesită obligatoriu folosirea colţarilor şi a pioletului. Ba chiar n-ar fi rău să avem un al doilea piolet, dar în lipsa lui ne descurcăm şi aşa. Trec eu, trece Cristi, după care vine rândul lui Cezar. Cezar însă ezită să vină spre noi, şi ne spune că nu se simte ok să treacă. Încercăm să-i explicăm cum trebuie să procedeze, dar nu insistăm, pentru că nu vrem să se forţeze dacă nu se simte ok.
E o situaţie pe care recunosc că nu am anticipat-o, şi mă ia prin surprindere. El spune că se asigură acolo şi ne aşteaptă, dar eu îi spun că îngheaţă să stea atâta timp pe loc. Dar el zice că nu, că dacă noi putem continua, să ne ducem. Cu mintea cam răvăşită, îl aşteptăm să se asigure, apoi recuperăm bucata de coardă de la el, o pun la Cristi în rucsac şi pornim. Acum suntem doar noi doi.
Înaintez complet descumpănită şi debusolată, şi nu ştiu ce să fac. În mine se duce o luptă. Pe de o parte vreau şi pot să urc mai departe, pe de altă parte nu vreau să îl lăsăm acolo pe Cezar. Conflictul din gânduri mi se pare că durează o veşnicie, dar de fapt nu cred că am urcat decât vreo 2-3 metri, şi gâlceava din cap îmi este întreruptă imediat de cineva care ne strigă de mai jos. Atunci se produce “minunea”… dovada că nimic nu e întâmplător pe lumea asta şi mereu îţi sunt scoşi în cale oameni dintr-un motiv foarte bun.
Nu mai ştiu exact cine ne-a strigat din cei 4 băieţi, dar suntem rugaţi să ne oprim şi să îl aşteptăm pe Adrian, unul dintre cei 3 băieţi din cealaltă echipă, care vrea să vină cu noi mai departe, ceilalţi doi renunţând de asemenea.
Deşi îmi pare rău că nu poate veni toată lumea, sunt şocată de fericită! Asta înseamnă cu Cezar poate coborî cu cei 2, şi noi putem continua cu Adrian. E incredibil cum se poate răsturna situaţia în doar câteva clipe!
Îl aşteptăm pe Adrian să traverseze, să iasă de pe coarda lor şi să vină la noi. Aproape îmi vine să îl iau în braţe dar nu prea stau aşa de bine :)) Îi dăm coarda să se lege cu noi şi reluăm ascensiunea.
Cu toate aceste aşteptări, s-a făcut deja foarte foarte târziu. În continuare sunt stresată pentru că vremea rea stă după colţ şi pândeşte, iar vârful e doar jumătatea drumului, după aceea mai avem şi de coborât.
Înaintez pe creastă şi încerc să am maximă grijă. Din păcate nu pot să am grijă şi pentru ceilalţi, fiecare trebuie să se concentreze pentru el. Unele porţiuni sunt mai acceptabile, unele ne solicită mult. Iar când te uiţi şi vezi cât de expus e totul, e foarte uşor să îţi laşi mintea să gândească aiurea. Când te gândeşti că fiecare priză e super importantă şi că un singur pas greşit poate să te trimită la “plimbare” (chiar dacă eşti asigurat… tot se pot întâmpla multe), e foarte uşor să îţi sune în cap „bă, aici se poate muri!!!”.
Dar n-avem timp să ne panicăm sau să ne plângem, tot ce trebuie să facem e să-i dăm înainte cu atenţie maximă. Uneori mă mai apuc să cânt în gând, că de numărat paşi nu mai e cazul, şi inevitabil pe astfel de trasee îmi vine în minte aia cu „mamă unde eşti…. bate-mă de vrei, da’ vino să mă iei” :)))) În tip ce cânt, mă pufneşte râsul instantaneu, nu de alta dar cum ar putea veni mama să mă ia de-aici? :)))
Şi oricum, eu nu vreau să mă ia nimeni de-aici, vreau să plec pe picioarele mele. Dar până să plec, mai am de urcat :)
Din când în când ceaţa se mai ridică pe partea sudică şi ne oferă privilegiul de a ne bucura de magia muntelui. Jos în vale e soare şi deasupra gheţarului ceaţa dansează şi se sparge de bariere invizibile. De multe ori mi-e imposibil să surprind asta pe cameră, pentru că pentru a face o poză trebuie să stăm toţi 3 într-o poziţie ok şi să fim asiguraţi, ca să pot să îmi permit să scot aparatul. Iar locurile unde toţi 3 avem posibilitatea să stăm bine sunt extrem de puţine.
Ne asigurăm bine şi trecem câte unul pe rând.
Odată ajunşi pe Kleinglockner, se văd clar ultimele 3 porţiuni dinainte de vârf pe care le ştim bine din descrieri: coborârea abruptă de 10 metri (prevăzută cu cablu) până în şeuţă, şeuţa cea îngustă şi expusă, şi apoi ultima urcare până pe vârf, care la început e o cățărare delicată pe un perete mai abrupt, după care se transformă într-un scramble uşurel. Acel perete abrupt e singura porţiune de care îmi e un pic teamă la acest traseu, însă după ce am văzut cât de greu a fost pe creastă până aici, chiar nu mai ştiu ce să cred. Pe peretele abrupt văd că nu mai este zăpadă, dar tot am inima cât un purice.
Până acolo însă mai avem de aşteptat. Sunt multe echipe care se întorc de pe vârf, şi trebuie să aşteptăm, pentru că nu e loc de 2 echipe să treacă una pe lângă alta.
Coborâm cei 10 metri până un pic mai sus de şeuţă, şi ne postăm într-un loc cât de cât ok unde putem aştepta să mai treacă nişte echipe. Aici suntem martorii unei faze foarte urâte, care ne demonstrează încă o dată că nu toţi oamenii care urcă pe munte sunt ok şi nu toţi dau dovadă de bun simţ şi respect faţă de ceilalţi.
În timp ce stăm şi aşteptăm echipe din sensul opus să treacă, una dintre ele este cea cu cei 3 cehi cu care am stat aseară la masă. Ne bucurăm când ne vedem unii pe alţii, ne zâmbim, noi îi felicităm pentru reuşită, ei ne urează succes, şi câteva clipe stăm unul în dreptul celorlalţi pentru că ei nu pot urca mai sus din cauza echipei din faţa lor care înaintează încet. Locul deja este foarte strâmt, şi abia e loc şi aşa. Şi în acel moment rămânem cu toţii mască. Echipa din spatele lor nu mai are răbdare şi trece efectiv PESTE ei. Aproape îi calcă în picioare, în condiţiile în care nimeni nu stă chiar ideal, nimeni nu are o poziţie foarte bună.
Cehii rămân absolut şocaţi şi încearcă să le spună celor care trec pe ei că nu e ok, şi că puteau să le spună ceva, nu să treacă aşa peste ei ca peste cadavre. Una din fete e aşa consternată încât tot ce poate să articuleze este „Are you crazy??”.
Cei care au trecut peste ei nu ştiu ce naţionalitate sunt şi nu prea comunică Ori nu ştiu engleză ori, cel mai probabil, se fac că nu ştiu,pentru că nu prea zic nimic. Când eşti suficient de nesimţit încât să faci aşa ceva, doar n-o să zici „vai mă scuzi” după aceea, când ţi s-a atras atenţia. E clar că nu ştii sau nu vrei să respecţi legile muntelui. E ca şi cum i-ai da în cap cuiva şi pe urmă îi zici că îţi pare rău.
După acest incident neplăcut, mai trec câteva echipe şi se mai eliberează. Ajungem la şeuţa expusă cu zăpadă, trecem emoţionaţi pe ea şi apoi ne angajăm în ultima urcare.
Fiindcă până aici am avut nevoie de ei, am păstrat în picioare colţarii, ceea ce credeam că o să fie foarte incomod la această căţărare pe stânca aproape liberă complet de zăpadă, dar s-a dovedit a fi chiar ok.
Iar căţărarea aceasta aproape verticală… pe cât de grea mi se părea din poze, pe atât de decentă mi se pare acum. Cu multă atenţie înaintez chiar fără nicio problemă, prizele fiind foarte bune şi stâlpii de asigurare destul de bine amplasaţi.
Şi oricum, sunt doar vreo 6 metri „mai verticali”, după care urmează un scramble de câteva minute şi…. AM AJUUUUUNS!!! Am reuşit!!! Aproape că pare un vis!!
Pe vârf mai sunt câţiva oameni, şi locul e foarte mic, devenind expus dacă faci prea mulţi paşi stânga dreapta. Ne scoatem însă din coardă, ca să ne putem mişca în voie independent unul de altul, şi ne aşezăm să ne tragem sufletele, doar doar poate vine o minune şi se ridică ceaţa ca să vedem şi noi ceva. Pentru asta urcăm pe munte, ca să VEDEM, nu ca să bifăm vârfuri. Dar din păcate uneori nu ai noroc cu vremea…
Scoatem câte ceva din rucsac să mâncăm, facem câteva poze, şi ne gândim cum a fost traseul până aici. În afară că… greu :))) Dacă e să ne gândim la întreg traseul, de la maşină până pe vârf, pot să spun că e cel mai complex traseu pe care l-am făcut până acum: potecă de drumeţie, gheţar, via ferrata, scrambling, căţărare pe stâncă, zăpadă, un pic de gheaţă. Iar la final, cu colţarii în picioare, pot să zic că e şi un pic de dry tooling dacă e s-o iei aşa. Per total un teren foarte mixt. Iar acum că ştim tot traseul cap coadă, parcă gândurile despre coborâre sunt ceva mai limpezi. Totuşi sunt un pic îngrijorată pentru coborârea aceasta prima, aproape verticală, pentru că întotdeauna descăţărarea e mai grea decât căţărarea.
30 de minute stăm în total pe vârf, timp în care ceaţa nu dă semne că ar vrea să ne facă o favoare, aşa că ne hotărâm să începem coborârea, pentru că oricum e foarte târziu, şi ceilalţi băieţi cred că deja s-au săturat să ne aştepte la cabană.
Ne mulţumim cu priveliştea de la cabană de aseară şi azi dimineaţă, care e aproximativ aceeaşi cu cea de pe vârf, mai puţin că de-acolo nu se poate vedea spre vest.
Începem coborârea, şi spre surprinderea mea, totul mi se pare mai uşor acum, probabil pentru că deja cunosc traseul. Plus că acum nu mai avem de aşteptat după alte echipe, şi totul curge cursiv.
Asigurarea pe după stâlpii metalici deja devine o rutină, şi nu mai e ceva nou. Ajungem în doar 1 oră la porțiunea delicată unde s-a oprit Cezar. Trec eu prima, apoi îl asigur pe Cristi şi stau în gardă să îl ţin dacă e ceva. Adrian la fel, pe partea cealaltă. Acum s-a mai topit un pic, ceea ce face lucrurile un pic mai grele, şi Cristi alunecă de vreo 2 ori, aşa cum şi eu am alunecat o dată. Dar el fiind la mijloc, e asigurat în ambele părţi, şi nu ne facem mari griji. Chestiunea care face mai grea această traversare este că trebuie să cobori (sau să urci, dacă eşti la dus) în diagonală, şi distanţa între prizele bune de picioare şi cele bune pentru piolet e cam mare, dar la o adică poţi găsi şi alte soluţii de a o traversa.
Am încercat să fac câteva poze cu traversarea, dar am putut face asta doar când a trecut Adrian, dar deja nu mai aveam o poziţie foarte buna asupra scenei. Ideal era să pot face când a trecut Cristi, când se vedea perfect, dar nu îmi permiteam să îmi ocup mâinile cu aparatul.
Mai departe coborârea decurge lin, şi în curând ajungem la săgeata galbenă care semnalează finalul crestei şi intrarea pe panta abruptă a gheţarului Kleinglocknerkees. La coborâre e un pic mai greu ca la urcare, pentru că acum realizezi cu adevărat cât de abrupt e. Aducându-mi aminte de la urcare, ştiu că de aici şi până la final, mai sunt doar vreo 2 treceri un pic delicate, şi pe urmă pot să răsuflu uşurată.
Trecem de prima, care a fost mai mult decât ok, nu ştiu de ce ţineam minte de la urcare că a fost delicat (probabil pe sensul celălalt am văzut altfel lucrurile), şi ajungem la a doua. Trec eu prima, din nou, şi observ că pentru că zăpada s-a topit, e mai delicat. După ce pui stângul, dreptul nu mai ai unde să-l pui şi trebuie să îţi răsuceşti tot corpul la 180 de grade ca să ajungi pe după stâncă.
Odată ce ajung din nou pe potecă mai safe, mă întorc să fiu pe fază când trece Cristi, şi mă tocmai mă pregătesc să îi explic cam cum să facă, dar mă gândesc că dacă mie mi-a s-a părut firească abordarea, probabil o să i se pară şi lui. Plus că deja văd că s-a „apucat de treabă”, aşa că nu mai zic nimic. Dar nu apuc bine să-mi termin şirul gândiri când îmi văd cel mai mare coşmar cu ochii. Cristi alunecă.
Văd ca în reluare cum coarda începe să se desfăşoare de la mine spre el, şi parcă văd cum buclele se transformă în aer în linie dreaptă. Îl văd alunecând pe burtă, cu pioletul la piept, cu faţa uşor schimonosită de la zăpada care îi ţâşneşte în faţă. Stau aşa de bine că îl văd perfect din unghiul ăsta, şi deşi mă sperii, în acelaşi timp parcă mă aştept ca din clipă în clipă să se oprească.
Totul cred că a durat 2 secunde, dar mie mi s-au părut 2 minute. 2 minute în care nu se mai oprea. Dar de fapt, a alunecat doar 2 metri. 2 metri amărâţi, în care cred că mi-a stat inima. 2 metri în 2 secunde, timp în care nu numai că am gândit o mie de chestii şi am văzut ce face, dar am apucat şi să mă înfig bine cu pioletul în poziţia în care stăteam.
Din fericire însă n-a fost nevoie să îl ţinem, nici eu, nici Adrian, pentru că s-a oprit singur. El zice că nu s-a oprit în piolet, dar săracul nu cred că mai ştie ce a făcut în clipele alea.
Îl văd oprit şi îl aud zicând „I’m ok” şi se ridică în genunchi şi apoi pe picioare. Pentru mine însă tensiunea nu a dispărut. Îi zic să aibă mare grijă cum urcă înapoi, şi îl urmăresc pas cu pas cum urcă cu pioletul până în potecă. Abia apoi îmi dau seama că tot timpul ăsta eu nici măcar nu îl puteam vedea pe Adrian din cauza stâncii. El era după ea, deci nu ştiam ce face şi în ce poziţie e. Dar e totul e ok. Trece şi el cu bine şi ne înșirăm din nou pe potecă.
Vreo10 minute discutăm ce s-a întâmplat şi încercăm să ne dăm seama mai bine ce şi cum. Adi îi zice lui Cristi că „băi de-acuma îţi zic ţiganul… chiar aşa, să te îneci ca ţiganul la mal?” :)))) şi Cristi spune că nu s-a speriat şi că e ok. Râdem un pic de ironia situaţiei, pentru că atunci când am învățat şi am exersat frânarea cu pioletul pentru astfel de căderi, niciodată nu am exersat pe burtă, pentru că e cea mai simplă situaţie. Am exersat căzând cu capul în jos pe burtă, cu capul în jos pe spate, sau cu faţa în sus, situaţii în care, înainte de toate, trebuie să te întorci pe burtă ca să poţi avea pioletul în dreptul pieptului, ori el era acum deja în poziţia asta :))))
Ajungem la cabană într-un final, ne reunim cu restul echipei, mâncăm ceva că suntem hămesiţi, şi apoi plecăm mai departe. Ne luăm la revedere de la cabanierul Peter, un om absolut extraordinar, şi o luăm din loc.
Privind spre vârf, observăm cu ceaţa parcă îl înghite. E deja din ce în ce mai deasă şi începe să picure. Din fericire nu cad decât câţiva picuri şi se opreşte într-un minut.
Coborâm creasta până la prima porţiune de gheţar, după care o ocolim cât mai pe stânga, pe la margine, şi apoi ne angajăm în via ferrata. Curge multă apă pe stâncă, dar totul decurge ok. Băieţii spun că li se par crevasele căscate mult mai mult ca ieri, dar mie nu mi se pare.
Coborâm pe gheţar şi pornim repejor în jos, că nu prea ne place să stăm mult în zona crevasei de aici de după contactul dintre stâncă şi gheţar.
Încercăm un pic zăpada fără colţari, şi totul pare ok, aşa că nu-i mai punem (ieri observasem multe echipe cu ghid coborând fără colţari pe la ora asta).
Începe iar să picure de vreo 2 ori, dar la fel se opreşte repede. Ce noroc avem!
La coborâre e muuult mai uşor, nu mai trebuie să-mi număr paşii ca la urcare, şi ajungem la potecă destul de repede. De aici şi până la maşină n-ar trebui să fie mai mult de 2 ore jumătate şi acesta ar fi momentul de eliberare, momentul pe care îl aşteptam cu nerăbdare. Îmi dau jos fesul că mor de cald şi îmi pun doar bufful, lăsându-mi capul să respire un pic, şi îl rog pe Cristi să îmi facă o poză cu valea, că tare frumoasă mai e.
Sunt fericită, eu abia aici realizez reuşita. Din păcate, pe cât de mult aşteptam să ajung aici, pe atât de greu îmi e să continui. Până când am păşit de pe gheţar, când mergeam pe zăpadă, totul a fost bine, nu mă durea nimic, dar acum picioarele mele încep să urle în bocanci.
Cristi găseşte o potecă ce pare să coboare mai direct, fără să mai trebuiască să trecem pe la Studlhutte, şi fără să mă gândesc prea bine zic hai bine, hai pe aici. Însă poteca este destul de abruptă şi degetele îmi vin numai în faţă, astfel că în câteva minute, unghiile şi tălpile încep să mă doară îngrozitor. Îmi vine să plâng. De nervi, îl beştelesc un pic pe Cristi că m-a dus pe acolo, dar îmi dau pe urmă seama că el săracu n-are nicio vină, că doar nu m-a obligat să vin pe acolo.
Cezar vrea să meargă pe un traseu prin stânga, dar eu sunt aşa de obosită că nu mai gândesc bine şi îi zic că nu mergem, pentru că mi se pare prea lung, dar poate să se ducă el dacă vrea, urmând să ne revedem jos la maşină.
Următoarele 2 ore sunt îngrozitoare. Fiecare pas e o durere şi îmi vine să mă descalţ şi să dau cu bocancii de pământ. Încerc să mi-i strâng mai bine, dar mai rău fac, pentru că mă doare deasupra gleznei. Orice aş face, tot mă doare ceva, uneori din păcate, ceva ÎN plus, nu ALTceva la schimb.
Singurele momente de fericire sunt acelea când mai zărim sau mai auzim nişte marmoţele frumoase, timp în care se spulberă orice durere. Iar la un moment dat, ca într-un vis, pe un versant de peste vale zărim ceva ce nu credeam că o să văd vreodată: o turmă întreagă de ibex care, chiar dacă e departe, e una dintre cele mai frumoase scene pe care le-am văzut vreodată pe munte. Le urmărim de mai multe ori în timp ce coborâm, până când dispar de tot din raza noastră vizuală.
Începe iar să picure şi se opreşte, dar îmi dau seama că prea am avut noroc cu carul, şi până jos sigur nu scăpăm neudaţi, lucru care se adeverește cu 10-15 minute înainte de a ajunge la Lucknerhutte. Până acolo toarnă un pic, şi ne oprim să ne adăpostim câteva minute. Ploaia se mai potoleşte, şi pornim din nou.
În ultima oră sunt deja pe pilot automat, trag de mine ca de câini ca să nu clachez de durere, şi încerc să mă gândesc la orice altceva, dar în cap îmi sună permanent o voce care însoţeşte fiecare pas, sacadat, “Au, au, au, au, au”, unde 1 au = 1 pas. Iar în afară de picioare, mă doare şi spatele.
În plus, a început iar să plouă mai tare, ca şi cum nu era suficient de greu. Mă gândesc la Cezar şi sper doar că e în faţa noastră, şi nu în urmă, ca să nu îl ude şi mai mult decât pe noi.
Atâta de beată sunt de durere încât fără să îmi dau seama pun mâna pe firele acelea laterale care delimitează spaţiile pentru vite, dar din fericire nu mă curentează, sunt doar de formă.
Când zărim printre copaci primele clădiri, aproape că mi se pare că visez. Nu mai pot schiţa nici cel mai vag zâmbet. Iar când văd parcarea, e ca şi cum aş vedea raiul. Ultimii paşi sunt cei mai dureroşi, simt că mai am puţin şi leşin de durere. Din câte coborâri dureroase am avut parte la viaţa mea, asta parcă e cea mai cea. Când ajung lângă maşină îmi dau lacrimile. De durere, dar mai ales de descărcare. Am reuşit! CHIAR am reuşit!
Acesta practic ar fi finalul :) Teoretic… ziua nu se termină aici. Dau rucsacul jos şi prind un pic de putere ca să mă descalţ, lucru la care am visat non stop ultimele 2 ore. Cum pun primul picior în sanda, viaţa mi se schimbă brusc :)))) This is real heaven:
Deja cu ambele sandale reînvăţ să zâmbesc. Abia acum pot să mă bucur cu adevărat. Yuhuuuuuu!!!! Am reuşit!! Am reuşiiiiiiit!!!!! Hai să mâncăăăăăăăm! :))))
Cezar e deja la Lucknerhaus înăuntru, mergem şi noi şi ne aşezăm toţi 6 la o masă, sărbătorim reuşita şi ne potolim foamea cu nişte mâncăruri delicioase. La final ne despărţim cu părere de rău de Adrian, Alexandru şi Adrian, le urăm drum bun înapoi spre casă şi noi mergem înapoi în acelaşi camping din Kals să ne odihnim. Mâine o luăm din nou din loc spre Chamonix.
Va urma.
CHECK LIST
Echipamente
Bocanci de iarnă
Bluză merino
Bluză polar
Pantaloni softshell
Parazăpezi
Șosete drumeție
Geacă impermeabilă tip foiță
Pufoaică
Mănuși subțiri
Mănuși polar
Mănuși groase
Fes
Buff
Ochelari soare
Pantaloni de dormit la cabană
Rucsac 40 l
Husă impermeabilă pt rucsac
Cască
Colțari
Piolet
Semicoardă
Dispozitiv rapel (coșuleț / 8)
Prusice
Ham
Carabiniere cu filet
Anouri
Kit salvare din crevasă
Frontală + baterii rezervă
Trusă medicală + prim ajutor
Folie supraviețuire
Cremă soare SPF 50
Apă
Recipiente apă
Mâncare + dulciuri
ALTE INFO
Data: 3-4 august 2014
Locaţie: vestul Austriei, mai exact la graniţa dintre Carintia şi Tirol
Munţi: Alpii Răsăriteni, Masivul Hohe Tauern, Glockner Group
Punct de plecare: Lucknerhaus (parcare gratuită)
Tip traseu: alpinism clasic
Mai specific: drumeţie + gheţar + scrambling + căţărare până la UIAA II, PD+
Traseu:
Ziua 1: Lucknerhaus (1920 m) – Lucknerhutte (2241 m) – Erzherzog Johannhutte (3454 m): 6-8 ore
Ziua 2: Erzherzog Johannhutte – Grossglockner (3798 m): 2-3 ore (pot fi şi 4 ore dacă e aglomerat)
Retur la Lucknerhaus pe acelaşi traseu: 6-7 ore
Marcaj: doar pe porţiunile de drumeţie şi puţin în creastă înainte de Erzherzog Johannhutte. În rest este nemarcat.
Diferenţă nivel: Z1: + 1530 m; Z2: + 350 m, – 1900 m
Surse apă: la cabane, contracost. Se poate lua apă şi de pe gheţar la o adică. La Erzherzog Johannhutte nu exită apă curentă, dar se poate cumpăra (detalii la final).
Asigurare pentru caz de accidente
Înţelept este ca pentru astfel de ture să încheiem asigurare de călătorie/medicală, care să ne acopere în caz de accident. O salvare cu elicopterul de exemplu ar costa enorm în lipsa ei. Recomand Generali Asigurări (acum se numeşte asigurare Xtreme), care oferă acoperire pentru alpinism până la 4500 m. Costă aproximativ 180 de lei pentru Europa, pentru 7 zile.
Alternativ, cei ce sunt membri în cluburile alpine din Austria, Italia, Franţa, Germania (care au parteneriate între ele) beneficiază de asigurare medicală gratuită (inclusiv salvare cu elicopterul).
Despre traseu:
Ruta aleasă de noi este ruta normală (clasică) de a urca pe Grossglockner. Fosta rută normală, de la Franz Josef’s Haus, a devenit problematică datorită condiţiilor foarte proaste ale gheţarului Pasterze (încălzirea globală chiar a creat mari probleme), deşi mulţi o mai utilizează şi acum. În plus, pentru a face acea rută trebuie urcat cu maşina pe şoseaua alpină Grossglocknerstrasse, pentru care trebuie scos din buzunar 32 euro / maşină (atât am plătit în 2012). Şi pe ruta făcută de noi trebuie plătită o mică taxă pentru mica şosea Kalser Glocknerstrasse, dar sunt doar vreo 9 euro de plătit, plus că pot fi evitaţi.
Noi n-am intenţionat asta, dar urcând în prima zi dimineaţă la ora 6:30 şi coborând a doua zi după ora 20:30, nu mai era nimeni la punctul de colectare, deci nu am avut cui plăti.
Am figurat pe harta de mai jos (e o poză făcută la un panou din Kals) ruta făcută de noi (ruta clasică):
Cu roz am figurat poteca normală, unde vara nu este zăpadă, cu bleu porţiunile de gheţar, şi cu line roşie punctată porţiunile de creastă stâncoasă care implică via ferrata, scrambling sau căţărare pe stâncă/zăpadă/gheaţă.
Repet, acesta este un traseu PD+, UIAA II, cu ghețar cu înclinaţia până la 40°.
Traseul nu prea prezintă vara pericole obiective care ţin de teren (pericol de avalanşă aproape 0, nu sunt porţiuni cu posibilitate de căderi de pietre sau seracuri, etc). Singurele pericole obiective ar fi cele legate de vreme.
Există însă întotdeauna pericolele subiective, şi din lipsă de experienţă sau atenţie, se pot produce accidente.
În primul rând, NU încercaţi acest traseu fără a avea experienţă cu trasee de iarnă.
Trebuie să stăpâniţi bine folosirea pioletului atât pentru căţărare cât şi pentru frânare în caz de cădere, folosirea colţarilor, tehnica mersului pe gheţar, tehnica salvării din crevasă, şi să ştiţi să folosiţi toate echipamentele.
Toate aceste lucruri se pot învăţa la o şcoală de iarnă (recomand cu Marian Anghel sau Fane Tulpan), însă o şcoală de iarnă nu este suficientă şi nu substituie experienţa.
În plus, trebuie avute cunoştinţe despre starea zăpezii, vreme, etc., lucruri care se învaţă în timp.
Când m-am întors din această tură, cineva de pe facebook m-a rugat să îi dau mai multe detalii despre Grossglockner, pentru că vrea şi el să facă această “drumeţie”, ba chiar pleacă într-acolo cu un grup în câteva zile. M-a întrebat ce echipamente trebuie să aibă şi ce dificultate are traseul, întrebări care n-ar trebui să vină de la cineva care pleacă acolo în câteva zile, nici măcar dacă ar urca cu ghid. Am încercat cât de bine am putut eu ca să îi explic că nu ar trebui să se ducă acolo pentru că nu are experienţa necesară, dar cred că s-a dus oricum. Aceasta este una din regulile muntelui, şi anume să nu ne încumetăm pe trasee care ne depăşesc puterile şi cunoştinţele. Muntele nu se mănâncă cu polinicul ci cu linguriţa, şi trebuie să aduni ceva experienţă ca să faci trasee de alpinism. Pe munte mor şi oameni experimentaţi, deci e clar că probabilitatea de accident este mult mai mare pentru cei neexperimentaţi.
Personal, chiar dacă am avut experienţă să încerc acest traseu, mi s-a părut greu. Este un PD, nu un F, deci nu e floare la ureche, plus că niciun munte nu trebuie subestimat.
Probabil că dacă l-am fi urcat pe vreme bună şi nu pe vreme aşa instabilă, mi s-ar fi părut ceva mai uşor, dar aşa am stat mereu cu stresul vremii. Oricum, chiar şi pe vreme bună, traseul este oricum foarte solicitant.
Eu nu practic escalada, şi după acest traseu mi-am dat seama că m-ar fi ajutat mult să am antrenată şi partea de sus a corpului (trunchi şi braţe), de exemplu la o sală de căţărare din oraş.
Dificultăţile tehnice nu sunt foarte mari, însă cel puţin creasta finală este expusă.
Despre cabana Erzherzhog Johannhutte:
Adresă web: www.erzherzog-johann-huette.at
(pagina este doar în germană, dar puteţi folosi google translate ca să înţelegeţi una alta)
Rezervările se fac la adresa de mail: info@erzherzog-johann-huette.at sau la telefon: +43-4876-8500.
Eu am făcut rezervarea pe 10 iunie pentru 3 august şi am prins locuri.
În mailul de confirmare vi se va spune că trebuie să confirmaţi rezervarea cu 3 zile înainte, la telefon +43-4876-8500.
Este cabana aflată la cea mai mare altitudine din Austria (3545 m). Mie personal mi-a plăcut foarte mult, oamenii de la recepţie sunt prietenoşi şi vorbesc engleza (nu şi tinerii de la bucătărie sau cei care servesc masa), şi pot da sfaturi şi despre trasee (eu am vorbit cu dl. Peter, Cabanierul, îl recunoaşteţi după mustaţă şi după faptul că e micuţ şi slab).
Noi am dormit într-un dormitor comun cu priciuri supraetajate care în total avea vreo 16 locuri (cred, nu le-am numărat sincer…). Totul este foarte curat şi ok. Noaptea nu mi-a fost nici cald nici frig, şi am dormit foarte bine.
Mai sunt în cabană şi camere cu mai puţine locuri, chiar şi cu 2 paturi cred. Aici găsiţi preţurile.
Despre timpi:
În mod normal timpii sunt:
Lucknerhaus – Studlhutte: 2,5 -3 h
Studlhutte – Erzherzhog Johannhutte: 3 – 4 h
Erzherzhog Johannhutte – Grossglockner: 1,5 – 2 h
Grossglockner – Erzherzhog Johannhutte: 1,5 – 2 h
Erzherzhog Johannhutte – Lucknerhaus: 4 h
Însă pot să spun cu mâna pe inimă că din momentul în care pleci de la Studlhutte, nu prea ai cum să faci timpii ăştia, pentru că aceşti timpi nu iau niciun fel de pauză în calcul, ori pauze de echipare toată lumea trebuie să facă. Iar pe porţiunea de la cabana Erzherzhog Johannhutte până pe vârf, unde trebuie aşteptat după alte echipe, timpii se pot chiar tripla.
Ritmul nostru a fost unul mediu. Nu am mers nici extrem de repede, dar nici extrem de încet. În schimb, am pierdut mult timp cu echipatul şi cu aşteptatul celorlalte echipe (plus în cazul nostru 2 pauze atunci când a renunţat Cezar şi a venit Adrian în locul lui). Drept urmare am făcut mult mai mult decât am preconizat:
Lucknerhaus – Studlhutte: 3 h
Studlhutte – Erzherzhog Johannhutte: 4h45
Adăugând pauza de 30 de minute de la Studlhutte, în prima zi a fost un timp total de 8h15
Erzherzhog Johannhutte – Grossglockner: 3h45
Grossglockner – Erzherzhog Johannhutte: 1h45
Erzherzhog Johannhutte – Lucknerhaus: 5 h (din cauza durerilor de la picioare, am mers foarte încet pe ultima bucată)
Adăugând pauza de pe vârf de 30 de minute şi pauza de la Erzherzhog Johannhutte de o oră, în a doua zi a fost un timp total de aprox. 12h30
De aceea recomand următoarele:
În prima zi, plecat de la Lucknerhaus cât mai devreme posibil, ora 5 de exemplu.
În a doua zi, nu luaţi micul dejun de la cabană, pentru că e prea scump pentru ce oferă şi se serveşte prea târziu (la 5:30). Luaţi ceva de mâncare în rucsac şi la 5 deja plecaţi pe traseu. Ca să plecaţi la 5 pe uşă, luaţi în calcul că trebuie să vă treziţi la 3-3:30, că nu poţi pleca în secunda 2 după ce ai mâncat, şi durează şi echipatul. Sau în cazul meu, a durat mult şi dezmeticitul.
Pe traseu, acordaţi prioritate echipelor care urcă, şi aşteptaţi în locuri în care e loc să treacă 2 echipe.
La întoarcere, nu faceţi pauză mare la Erzherzhog Johannhutte, pentru că pierdeţi timp preţios în care vremea se poate înrăutăţi şi nici pe gheţar nu e bine să fiţi după amiaza.
În schimb puteţi face pauză la Studlhutte, pentru că acolo deja e potecă marcată. Deşi nu recomand să mai mergeţi până acolo, ci să coborâţi pe traseul ales de Cezar, pentru că pare mai lin şi nu vă omorâţi picioarele aşa de tare. Plus că el a trecut fix prin turma aceea de ibex pe care noi am văzut-o de la distanţă, şi a putut sta printre ei să îi pozeze, deci poate aveţi şi voi acelaşi noroc. Am desenat cu galben pe hartă coborârea pe acel traseu.
Tot pentru a vă salva picioarele, recomand să nu aveţi bocanci foarte rigizi, pentru că sunt criminali. Din păcate, bocancii tehnici foarte buni sunt foarte scumpi, şi chiar şi unii de 500-600 de lei vă pot face probleme mari (ca în cazul meu).
În aceeaşi idee trebuie să „fiţi prieteni buni” şi cu restul echipamentelor, pentru că dacă vă deranjează ceva, puteţi avea probleme. De exemplu pe mine m-au disperat, în afară de bocanci, şi pantalonii, pentru că îmi tot cădeau. Iar dacă îmi puneam bretelele, mă durea altceva. Plus că alunecându-mi în jos, îmi trăgeau şi hamul în jos, ceea ce nu era bine deloc. A trebuit să fac inginerii ca să îi fac să stea locului, dar a doua oară nu-i mai iau.
La fel am avut probleme cu mănuşile, dar în cazul meu mi-am asumat asta de la început. Trebuie să fie neapărat impermeabile, pentru că la urcarea pe creasta finală, unde încă mai era zăpadă acum, se folosesc şi mâinile, şi dacă nu sunt impermeabile se udă şi vă îngheaţă degetele. Supramănuşile nu au fost utile, le-am cărat degeaba, pentru că nu a fost foarte frig şi nici vânt.
Hamul, pioletul, colţarii, etc, de asemenea trebuie să vă fie „bune” şi să ştiţi să vi le reglaţi şi să le folosiţi, să vă stea ca lumea (hamul şi colţarii mă refer). Orice greşeală se poate plăti foarte scump.
Cam atât cred că aş avea de spus. Pentru orice întrebări, vă stau la dispoziţie. Mai jos mai găsiţi nişte costuri, harta de acces cu maşina din Kals la Lucknerhaus, şi câteva chestii pe care le-am luat de acolo şi le-am scanat.
Costuri:
Taxe drum:
Kalser Glocknerstrasse: 9 euro / maşină (care se poate evita)
Pentru cei ce nu sunt cu maşina, la Lucknerhaus se poate ajunge cu autobuzul din Kals am Grossglockner. Iar la Kals se poate ajunge tot cu autobuzul, din Lienz, unde este gară.
Cazare:
Loc în dormitor comun la Cabana Erzherzhog Johannhutte: 15 euro / persoană / noapte pentru membri CAR, altfel e 23 euro / persoană / noapte
Camping Kals am Grossglockner, Austria: 37 euro / noapte (preţ pentru 3 pers cu o maşina + 2 corturi)
Preţuri mâncare la cabana Erzherzhog Johannhutte:
Micul dejun: 9 euro / persoană
Masa de seară: 18 euro / persoană
Apă potabilă: 2,5 euro / 1 litru (se merge cu recipientele de apă la recepţie şi ei vi le umplu)
Hartă rutieră:
Broşură despre traseu de la Cabana Erzherzhog Johannhutte (CITIŢI CU ATENŢIE!):
Hartă luată de la camping:
Asta inseamna sa iubesti cu adevarat muntele!
Felicitari pentru tot ceea ce ai reusit in aceasta tura, pentru fotografii şi povesti!
„Superb” e un cuvant mic si slab…
Visul meu de mult timp este sa ajung in Alpi, dar e clar ca n-o sa merg atat de departe ca tine… :)
Ioana
Multumesc frumos!
Alpii sunt o gradina atat de mare, cu atat de multe optiuni pentru trasee de toate dificultatile (de la cele mai usoare pana la cele mai dificile) si alte activitati, incat chiar nu conteaza ce faci, atata timp cat faci ceva ce iti place :)
Am lasat articolul tau intentional la sfarsitul „periplului” de astazi prin blogosfera fiind convinsa ca am ce citi ;).
Wow e putin spus…O experienta memorabila.
Felicitari pentru reusita, dar mai ales pentru curaj si pasiune! La cat mai multe Alexandra!
O, ce onoare sa ma lasi pentru final! :D That’s so sweet! :)
Mersi frumos, Larisa! Ma bucur ca ti-a placut!
Felicitari, Alexandra! E o reusita memorabila :-)
Multumesc mult, Bogdan! :)
foarte faine pozele si tura! sper ca intr-o zi sa incercam si noi ceva asemanator. stii cumva ceva trasee de drumetii pe munte, mai usoare de…vara… prin zona Gratz in Austria? :)
Multumim frumos! :)
Din pacate n-am fost la hiking in Austria prin zona aceea…
Dar incearca sa ceri informatii la oficiul de turism http://www.graztourismus.at/en
E posibil chiar sa iti trimita ceva brosuri prin posta…
Danke schon! :)
salut, foarte faina povestea ta…
ca sa imi fac o idee, poti sa compari partea de creasta (cea expusa, de dupa terminarea ghetarului pana pe varf) cu ceva traseu facut prin Romania?
multumesc!
Buna, Mihai! Mersi frumos!
Eu in Romania nu am facut ceva similar in astfel de conditii. Adica nu exista traseu marcat atat de expus si dificil.
Portiunea aceea este catarare cotata UIAA II sau PD+, pe teren mixt (stanca + zapada/gheata), echivalentul pe scara romaneasca ar fi traseele de carpatism 2B in aceleasi conditii de teren.
hmm. multumesc de raspus
sa integ ca a fost situatia o idee mai expusa decat pe coltii morarului sau brana aerieana (trasee pe care am vazut ca le-ai parcurs)??
E mult mnai complex decat pe Brana Aeriana. M-am gandit la o comparatie cu Acele Morarului, dar terenul, precum si tehnica, sunt complet diferite, si nu pot face o comparatie. In unele apecte Grossglocker e mai explus si tehnic decat Acele Morarului, in altele e invers.
Ok, multumesc mult pt raspuns.
Ture faine iti doresc!
Mersi mult, Mihai! Si tie la fel!
Bravo! Superbă experiența lecturii, la fel fotografiile și descrierea în detaliu!