Traseu: Start (intersecţia din faţa carierei) (40 m) – Vf. Sulucu Mare (370 m) – Cota 250m – Vf. Piatra Râioasă (346 m) – Şaua Şerparu (240 m) – Vf. Vraju (335 m) – Vf. Caramalău (277 m) – Izvorul Fântâna de Leac – Mănăstirea Izvorul Tămăduirii – Finish (intersecţia din faţa carierei)
Nimic din ce văzusem anul trecut pe scurta potecă pe care amurcat până pe Vf. Ţuţuiatu nu m-a pregătit pentru traseul de anul acesta din Munţii Măcin. Visam deja de mai mulţi ani la circuitul Culmea Pricopanului, şi ştiam că este cel mai frumos din Măcin, cu formaţiuni spectaculoase şi inedite, dar niciodată nu m-am gândit că o să fiu atât de extaziată sau că o să am parte de atât de multe surprize frumoase.
Mergând acasă la Galaţi de Paşte, în ziua de luni am făcut un “mic ocol” peste Dunăre în drumul înapoi spre Bucureşti :) Văzând pe prognoză că abia după ora 11 apar nişte norişori pe cer, n-am plecat chiar cu noaptea în cap din Galaţi, ci la o oră normală. Am suit frumos pe bac, am trecut Dunărea, şi de la I.C. Brătianu am luat drumul spre Măcin. În scurt timp, ne aflăm la poalele bătrânilor Munţi Măcin.
Pe cât de frumoase se vedeau din maşină stâncăriile Măcinului, pe atât de urâtă este rana adâncă pe care o avem chiar în faţa ochilor pe măsură ce ne apropiem pe drumul neasfaltat. O carieră imensă a mâncat o mare parte din faţa vestică a muntelui, şi încă mănâncă din ea în fiecare zi. Până când?
….
Lăsăm maşina înainte de a ajunge la carieră, la intersecţia în care se află şi un stâlp cu 2 săgeţi indicatoare pentru Culmea Pricopanului. La stânga se poate continua pe drum neasfaltat până la Mănăstirea Izvorul Tămăduirii, care se şi vede deja, iar la dreapta se face tot un drum neasfaltat, dar un pic mai neumblat de maşini. Noi o luăm pe jos pe acesta, pentru că hotărâsem să facem circuitul în sens invers acelor de ceasornic (aşa „calculasem” eu că ar fi mai bine :P).
Intersecţia unde se poate lasa maşina. Din punctul din care am făcut această poză, drumul de pe care am venit este în stânga, cariera este în dreapta, iar în faţă se vede mică mănăstirea. Eu stau cu spatele la direcţia în care am început traseul.
Pe indicator scrie că până la începutul oficial al traseului se fac 30 de minute. Mergem drept un pic, printr-o căldură deja enervantă (e ora 11:30 şi pe cer nu e niciun nor, nici măcar unu mic mic mic şi amărât), şi apoi pierdem un pic marcajul. Bâjbâim câteva minute, dar bănuim că trebuie să intrăm pe valea ce se vede în stânga la un moment dat (Valea Şerparu) şi ne croim drum încolo. În scurt timp vedem din nou marcajul, şi ne întâmpină şi două panouri turistice mari, care ne asigură că suntem pe drumul cel bun :)
Intrarea pe Valea Şerparu
De aici începe minunăţia Măcinului. Lângă panouri întâlnim doi oameni, dar pe care pe urmă nu îi mai vedem. Suntem doar noi 2, şi rămânem singuri mai bine de jumătate din traseu. Imediat ce urcăm un pic pe potecă, mă felicit pentru alegerea făcută, şi anume să parcurgem circuitul în sens invers acelor de ceasornic. Această porţiune de traseu este cea mai sălbatică de pe tot circuitul, şi nu ştiu dacă ne-am mai fi putut bucura la fel de ea dacă am fi coborât după amiază pe aici sau dacă am mai fi avut atâta noroc la ora aceea, când cel mai probabil ar mai fi fost şi alţi oameni pe aici.
Chiar când mă întrebam dacă oare o să mai avem noroc ca anul trecut să vedem o ţestoasă, hop ne iese în cale fix în potecă una care, spre deosebire de cea de anul trecut, nu fuge de noi ci rămâne pe loc. Ca să nu o speriem, nu ne oprim să o pozăm, ci ne mulţumim doar să o privim. Nici nu ştim noi cât de răsplătiţi vom fi mai încolo.
Apoi, în decurs de nici 5 minute, în liniştea perfectă prin care urcăm, tresărim imediat la nişte foşnete ce se aud un pic mai sus de noi.Întoarcem privirile, cam temători, numai ca să vedem o căprioară fugind mâncând pământul. Sărăcuţa s-a speriat. Apoi, nici 2 paşi nu mai facem, că scena se repetă. De data asta, tresărim mai puţin. Observăm însă uimiţi un animal pe care în primele secunde nu reuşim să-l identificăm. Nişte picioare luuuungi lungi de tot propulsează corpul în sus cu o viteză soră cu viteza luminii, şi abia când observăm urechile la fel de lungi ne dăm seama că e un iepure de câmp. Obişnuiţi fiind cu iepurii pufoşi de casă, de obicei şi albi, care nu au picioarele aşa lungi şi sunt mult mai mici, ne-a fost mai greu să ne prindem ce este arătarea gri deloc pufoasă care aleargă cu paşi uriaşi la deal în sus.
Suntem fascinaţi. Nu ne vine a crede ochilor că suntem martorii acestor întâlniri. O bucurie mare ne cuprinde şi continuăm mai departe zâmbitori şi voioşi, abia observând urcuşul destul de pronunţat pe alocuri.
Ieşim nu după mult timp la un loc de belvedere asupra oraşului Măcin, de unde putem să admirăm şi parcele întregi de rapiţă de un galben aprins care îţi ia ochii, şi ne minunăm de ascuţimea unei stânci care împunge orizontul. Ia uite, în Măcin nu sunt doar pietre rotunjite!
După această descoperire interesantă, peisajul se schimbă brusc, şi intrăm într-o pădure fermecată, cu copăcei aliniaţi frumos pe o parte şi de alta a potecii, şi cu iarbă înaltă (atenţie la căpuşe!).
Privind în urmă
După ce ieşim din ea, urmează urcuşul final spre Vf. Sulucu Mare (370 m – cea mai mare altitudine la care ajungem azi :), vedem crucea de pe vârf, dar nu apucăm să ajungem la ea.
Ia te uită ce e în iarbă!!! :D
A doua ţestoasă ne „face cu mâna”. Heeeei, ce faceţi? :D Şi ea cuminţică, nu fuge de noi, aşa că pe aceasta o pozăm. Şi tocmai când ne gândeam cât de norocoşi suntem că am văzut 2 ţestoase, şi nu doar una, lângă ea ne aştepta una şi mai mare. De fapt… mai mică :)
Un puiuţ de ţestoasă dobrogeană, lângă piciorul meu (port 40 la bocanci :P) pentru comparaţie
Uimirea noastră atinge deja cote maxime. Facem câteva poze pe vârf, apoi continuăm.
Vf. Sulucu Mare
În faţa noastră se poate vedea toată creasta frumoasă a Pricopanului:
În dreapta se vede creasta, iar în centrul imaginii, paralel cu creasta, se poate vedea traseul de cicloturism
Mai departe o iau înainte şi zburd fericită pe traseu. Este o creastă veritabilă, cu suişuri şi coborâşuri, ca pe oricare alt munte pe care am fost. Iar sus pe creastă sunt cea mai fericită mereu! :D
Un pic mai departe de Sulucu Mare găsim o piatră pe după care ne dăm ca să ne adăpostim un pic de vânt să ronţăim ceva din rucsac. Şi cum stăm noi aşa şi privim spre continuarea traseului, jos în şa ne atrage atenţia ceva ce se mişcă. De nicăieri parcă… au apărut doi iepuraşi (mărişori de fapt :P) care se fugăresc nevoie mare. Aleargă de mâncă pământul, se joacă, se curtează, nu-mi dau seama, dar e absolut fascinant să vezi aşa ceva.
O mică panoramă
Suntem destul de departe, şi nu ne văd, iar noi avem privilegiul de a-i observa de la distanţă în mediul lor natural, fericiţi şi zburdalnici. Aşa ceva chiar n-am mai văzut niciodată! Din păcate sunt prea departe să îi fotografiem, ne mulţumim privindu-i cu ochiul liber sau cu monoclul, şi apoi, la fel de brusc cum au apărut, au şi dispărut în nişte tufişuri din dreapta.
Până ajungem noi câteva minute mai târziu în şa, nici urmă de ei, nimeni n-ar putea ghici scena ce s-a petrecut aici cu câteva clipe în urmă :)
Ne continuăm parcursul pe creastă şi după o traversare a unui versant înierbat, nu ne vine a crede aşa ceva:
Cât noroc să ai într-o singură tură în Măcin? :D
O a patra mititică bucurându-se la soare fix în potecă. Zici că ne căuta, nu alta!
Iar după această întâlnire hop şi un guşter pe o piatră, pe care am reuşit să-l păcălesc cumva să nu se mişte ca să-i fac o poză frumoasă, apropiindu-mă de el cât mai încet, poate poate nu se sperie. Şi aşa de bine m-am mişcat că m-a lăsat să-i fac vreo 5, nu doar o poză :P
Guşter dobrogean
Sunt foarte multe lucruri interesante la acest animal. Primul ţine de aspect. Pe cap şi pe corp este atât de frumos colorat cu verde, galben şi albastru azur, iar coada este de un maroniu urâţel, deloc atractiv. Se numeşte şi şopârla de smarald, şi este cea mai mare şopârlă din România. Atunci când este atacat şi nu poate fugi, îşi desprinde coada sau bucăţi din ea, reuşind astfel să păcălească prădătorii, câştigând timp suficient pentru a se ascunde. Ulterior coada se regenerează.
Dar cel mai interesant mi se pare faptul că depun ouă, dar părinţii nu au grijă de cuib sau de pui.
Sursa www.animale-salbatice.ro
După guşterul cel cooperant, intrăm în poate cea mai frumoasă porţiune a traseului. Poteca şerpuieşte printre formaţiuni stâncoase incredibile, care mai de care mai interesante şi mai ascuţite, că abia îţi mai vine să crezi că eşti în Măcin. Mai degrabă seamănă a Făgăraş sau, ca să visăm frumos, a Dolomiţi. Aici suntem în urcare pe Vf. Piatra Râioasă (urât nume pentru aşa o zonă deosebită).
Incredibil ce se găseşte pe aici
De pe vârf observăm că suntem aproximativ cam pe la jumătatea traseului. Pe stânga putem observa drumul de acces, iar în intersecţie vedem mică mică cât o furnică maşina noastră :)
E mică, dar e acolo :)
Iar după câteva minute de înaintat pe traseu, pe dreapta se văd câteva deluşoare ondulate perfect, parcă pictate, care ne arată încă o dată cât de divers şi frumos este peisajul în Măcin.
Nu-mi vine să cred că am trăit atâta lângă frumuseţea asta de traseu fără să-l fac
De pe vf. Piatra Râioasă coborâm abrupt spre o şa în care vedem câteva măsuţe cu băncuţe. Înţeleg că această şa se numeşte Şaua Şerparu, ceea ce mi se pare foarte ciudat având în vedere că vârful şi valea Şerparu sunt tocmai în partea cealaltă a muntelui, de unde am început circuitul.
Privind înapoi spre şaua Şerparu. Se văd şi mesele cu băncuţe
Privind înapoi spre şaua Şerparu
Cu aceasta, sălbăticia se termină pentru noi, în sensul că apar primii oameni care vin pe traseu din sens opus şi toate ţestoasele deja au fugit să se adăpostească. Prea mulţi oameni domle’!
Mă uit un pic speriată la câţiva tineri care au pantaloni scurţi, şi deci picioarele dezgolite. Căpuşele chiar sunt o problemă aici, şi trebuie avută maximă grijă.
Spre Vf. Vraju
Din şa urcăm iarăşi (cam a treia urcare pe ziua de azi) spre Vârful Vraju. Acolo (cred, nu ştiu sigur dacă acela e vârful) găsim nişte însemne albastre ale cicliştilor (nu ştiu dacă chiar era necesară atâta vopsea pe acolo).
Avem o privelişte superbă asupra oraşului Măcin, se vede bine şi Dunărea Veche, iar jos zărim şi Mănăstirea Izvorul Tămăduirii, unde trebuie să ajungem.
Mai departe trecem pe lângă încă un vârfuleţ cu o cruce pe el (nu ştiu dacă are nume) şi vârful Caramalău (cel din dreapta celui cu cruce, care nu se vede tot în poza de mai jos) pe care de asemenea înţeleg că este o cruce, dar până pe ea trebuie un pic de escaladare (merge la liber).
Vârfuleţul fără nume
Vf. Caramalău
Apoi poteca face complet stânga, banda albastră pe care am venit întâlneşte şi crucea albastră, şi o dăm în jos la vale printre alţi oameni care urcă sau coboară.
Privind înapoi, pe traseul de coborâre
Un parapantist se distrează prin văzduh
Jos la Izvorul Fântâna de Leac (de unde se poate lua apă) deja se aglomerează treaba, ca la liziera pădurii să ne îngrozim de-a dreptul.
Izvorul Fântâna de Leac
Fiind luni, a doua zi de Paşte, o mulţime de oameni din zonă au venit la binecunoscutul… grătar. Din maşini urlă manele şi pe jos deja sunt gunoaie.
:(
Semnul de acces interzis de dinainte de pădure este complet ignorat, şi lumea a intrat în pădure cu maşinile cât de mult s-a putut. Al doilea lucru trist pe ziua de astăzi, şi din păcate unul cu care ne încheiem tura. Ar fi fost cam singurul motiv pentru care să începem traseul de aici, şi nu din celălalt capăt, dar altminteri nu recomand parcurgerea lui astfel, în sensul acelor de ceasornic, pentru că mergi toată creasta cu soarele în ochi.
Interzis?!
Încercăm totuşi să nu încheiem traseul într-o notă tristă, alungăm gândurile negative şi rememorăm toate momentele frumoase petrecute în ultimele ore sus pe traseu, şi buna dispoziţie revine imediat. Atâta doar că trebuie să mergem cam un sfert de oră pe drumul prăfuit înapoi la maşină, iar căldura e maximă (ora 15 şi ceva).
Pe ultima porţiune de drum
Ajunşi la maşină, ne e foame dar… unde să mâncăm?… că nu e pic de umbră pe aici, decât sub firele de iarbă. Însă stomacurile noastre nu suportă amânare, aşa că scotocim prin tolba de bunătăţi cu care am plecat de acasă, plină cu mâncare de Paşte, şi ne înfruptăm hămesiţi din ele pe vine, la umbra făcută de maşină :))) în timp ce aşteptăm aerul condiţionat să scadă în interior temperatura de la +500 de grade la ceva mai acceptabil şi respirabil :P
Odată ce ne-am potolit un pic foamea, ne suim în maşina răcorită, luăm de data asta bacul de la Smârdan la Brăila şi apoi moţ moţ (eu, că unii mai trebuiau să şi conducă :))) până la Bucureşti.
Şi uite aşa se îmbină plăcutul cu plăcutul :)
Mers acasă de Paşte – Check!
Făcut traseul mult visat în Măcin – Check! :)
Now this is what I call a good deal! :)
Mai multe poze:
Data: 21 aprilie 2014
Marcaj:
Durata: ~ 4 ore
Diferenţă altitudine: aprox. +550m , -550m
Lungime: aprox. 9 km
Surse apă: Izvorul Fântâna de leac
Loc campare: între liziera pădurii şi Izvorul Fântâna de leac sunt amenajate câteva mese cu băncuţe. Acolo este şi loc oficial de campare.
Traseul este uşurel, nu prezintă dificultăţi tehnice şi se poate face şi cu copii. Atâta doar atenţie mare la căpuşe. E bine de avut colanţi sau pantaloni băgaţi în şosete şi eventual bluză cu mânecă lungă. Eu acum am avut mânecă lungă pentru că era vânt şi mi-ar fi fost frig în tricou. Dacă ar fi fost prea cald nu cred că puneam bluză cu mânecă lungă totuşi, că nu umblu cu mâinile prin iarbă :P La copilaşi însă trebuie avut grijă mai mare.
Nu luaţi ţestoasele în mână, admiraţi-le fără să le deranjaţi. Acesta ar fi primul motiv, iar altul ar fi că au căpuşe pe ele.
Recomand parcurgerea circuitului în sens invers acelor de ceasornic.
Hărţi:
Harta integrală a Munţilor Măcin
Sursa: www.parcmacin.ro
Atenţie că pe această hartă cred că apar nişte greşeli. Valea Suluc este de fapt Valea Şerparu. Apoi, vârfurile Sulucu mare şi Sulucu mic sunt trecute ”Suluk”. Sincer nu ştiu care e varianta corectă, dar numai pe această hartă am găsit scris cu “k”, în rest peste tot pe unde am citit era „Sulucu”.
Din ea am făcut un crop cu traseul Creasta Pricopanului:
Desfăşurător:
11:30 Pornim de la intersecţia din faţa carierei, unde am lăsat maşina
12:45 Vf. Sulucu Mare
13:45 Vf. Piatra Râioasă
14:00 Şaua Şerparu
14:15 Vf. Vraju
14:35 Sub Vf. Caramalău
15:00 Izvorul Fântâna de Leac
15:05 Mănăstirea Izvorul Tămăduirii
15:20 Suntem înapoi în intersecţia unde am lăsat maşina
Acces:
Dacă veniţi dinspre Bucureşti de exemplu, mergeţi pe Autostrada Soarelui până în dreptul Sloboziei, acolo ieşiţi de pe autostradă şi luaţi drumul E584 / DN21 pe direcţia Slobozia – Însurăţei – Viziru – Brăila. În Brăila urmăriţi indicatoarele spre Galaţi (nu-s prea multe) şi după ce ieşiţi din Brăila faceţi dreapta spre Bac (Smârdan). Urcaţi pe bac (sunt din 15 în 15 minute, costă în jur de 20 de lei – o maşină cu 2 adulţi) şi de la coborârea din bac mergeţi drept înainte spre Măcin.
Prin oraş la fel mergeţi drept, şi după ce vedeţi indicatorul de ieşire din oraş, faceţi prima la stânga pe un drum neasfaltat. În intersecţie veţi vedea şi un stâlp indicator + un panou cu Mănăstirea Izvorul Tămăduirii, care e amplasat un pic după intersecţie, pe partea stângă a şoselei.
Mergeţi pe drumul neasfaltat până la prima intersecţie cu un alt drum neasfaltat (stânga – dreapta). Acolo puteţi lăsa maşina. În stânga se vede Mănăstirea Izvorul Tămăduirii.
Harta:
Vizualizaţi Muntii Macin – acces Culmea Pricopanului pe o hartă mai mare
Perioada recomandată:
Traseul este accesibil tot timpului anului. Cu toate acestea, anumite perioade nu sunt recomandate.
Aprilie este cea mai bună lună de mers în Măcin, pentru că temperaturile sunt acceptabile şi totul e verde şi frumos (+ rapiţa galbenă care se vede de la înălţime).
Vara este extrem de cald, şi dat fiind că 97% din traseu se face în bătaia directă a soarelui, nu e deloc recomandat. Plus că vara sunt infinit mai multe căpuşe.
Toamna eu personal nu prea aş recomanda, pentru că totul e maroniu (iarbă arsă de soare, etc) şi peisajul e tristuţ.
Iarna când e zăpadă (puţine zile pe an) cred că e foarte interesant, dar pentru o primă vizită nu e recomandat. Mai întâi mergeţi primăvara şi apoi iarna dacă v-a plăcut :)
wow, ce cuminte a stat gusterul… si noi am vazut unul prin zona, dar a fugit in tufisuri in jumatate de secunda :)
Da, asta a fost singurul cumintel care a stat cat sa trag cateva cadre, in rest am mai vazut vreo doi dar au fugit repede :)
Faceam un pas, mai trageam un cadru, mai faceam un pas, iar mai trageam un cadru.. si tot asa pana cand deja mai aveam putin si puneam mana pe el, asa ca a plecat :)
Acum, că mi-ai stârnit „pofta” si având în vedere recomandarea ta cu vizita în primăvară (perfect de acord), e atât de greu să aştept până atunci… Bine că mai există un Ciucaş, nişte Bucegi, Făgăraşi şi alte altea pentru „foame”.
Ioana
Stiu ca e greu… dar visarea e buna si ea la ceva. Eu am facut trasee chiar si dupa 3 ani de asteptare, pentru ca din diverse motive nu le-am putut face mai devreme. Iar cand in sfarsit am ajuns acolo unde mi-am dorit, emotia a fost de 3 ori mai puternica :)
Si vorba ta, pofta se poate potoli intre timp cu atatea alte optiuni :)
Carari cu soare!
Bestial blogul tau. Urmaresc de ceva timp calatoriile tale. Am facut si eu acest traseu : http://www.panoramio.com/user/1102648/tags/muntii%20Macin.Prima data l-am descoperit pe Ioan Stoenica.Amandoi aveti niste fotografii excelente. Ma bucur ca esti galateanca. Bafta in continuare !
Multumesc mult, Sandel! :)
Am facut si eu acest traseu in luna octombrie. Are si toamna farmecul ei. Din pacate, la putin timp dupa ce am trecut de „cruce” am pierdut marcajul si nu l-am mai gasit. Am fost nevoiti sa trecem printr-o zona de arbusti cu tepi si nu a fost deloc placut. Recomand si eu ca traseul sa se faca in zilele in care soarele nu este foarte puternic. Vara cred ca nu e recomandat acest traseu. Desi varfurile nu au altitudini prea mari, nu subestimati efortul pe care trebuie sa-l faceti. Nu va fi chiar atat de usor.
Carari cu soare!
Thanks for sharing, Constantin! :)
Am vazut la cineva pe blog un circuit de doua zile in Macin, cu dormit la cort, in luna mai, circuit terminat in cheile Chediului.
Aprilie – mai cred ca este perioada cea mai buna.
Am vazut si o tura de iarna, dar bolovanii pun reale probleme si vantul!!
Pacat ca romanii isi cam baga ceva in natura si nu mai vor sa lase nimic copiilor lor, daramite nepotilor…
Da, si eu cred ca aprilie e cea mai frumoasa si portivita luna pentru a merge in Macin.
Se poate si iarna, nu sunt probleme cu bolovanii. Dar intr-adevar, adesea e vant f puternic. Eu as merge acolo iarna doar dupa o ninsoare serioasa. Altfel nu mi se pare ca merita.
Buna Alexandra,
Felicitari pentru blog! Il urmaresc si admir de ceva vreme.
Eu sunt mare fan Macin. Am mai facut traseul asta o data, acum 4 ani, prin prin iunie si mi-a placut la nebunie. De atunci mi-am tot dorit sa ma reintorc, dar nu s-au potrivit lucrurile.
Acum planuiam sa plecam weekendul asta in speranta ca prindem si ceva bujori infloriti. Crezi ca e o idee proasta dupa saptamanile de ploaie? Oare o sa innotam in noroi?
Multumesc mult, Anca!
Iarta-ma te rog, nu am vazut mesajul tau la timp. Ati fost in Macin?
Buna Alexandra,
Am abandonat Macinul in mai pentru ca ne-am temut de noroi. Bujorii pe care vroiam sa-i vedem noi erau oricum pe traseul Cozluk, unde erau sanse maxime de namoleala. Ne-am limitat la un road-trip prin Dobrogea (Cheile Dobrogei, Manastirea Sf. Ioan Casian (de care am aflat de la tine, merciiiiii) Histria, Jurilovca, Argamum, Enisala)
Insaaaaa, am fost weekendul asta pe Pricopan. Si a fost plin ochi de flori! Toate culorile si mirosurile pamantului! Nu stiu daca e asa in fiecare an sau anul asta a fost mai ploios si au crescut mai aprig. Cert e ca iti recomnd din tot sufletul sa faci vreodata traseul asta si la inceput de iunie.
Superb! Ma bucur mult de tot pentru tine!
Am sa retin ce mi-ai spus! Cu siguranta o sa imi fac drum pe acolo la un inceput de iunie, ca sa ma bcuur si eu de parfum si culori :)