Este ora 1:00 şi niciuna dintre noi şapte nu doarme. Bine… errr, mai puţin Silvia poate, care suspectez că are nişte dopuri de urechi ceva mai bune decât mine, că altfel nu-mi explic. Suntem toate cu ochii aţintiţi în tavan (sau fundul patului de deasupra, după caz), disperate că nu suntem lăsate să ne odihnim. Nimic din tura de ieri atât de frumoasă nu prevestea că la ora asta din noapte, vom ajunge să auzim pe unul dintre colegii noştri de cameră că sună la 112 şi că peste câteva ore vom da declaraţii jandarmilor montani. Dar… cum am ajuns aici? Păi… să derulăm înapoi un pic.
Cu câteva zile înainte de 1 martie, începutul oficial al primăverii şi al aşa-numitei “luni a femeii”, am primit un mail cu o invitaţie foaaarte interesantă şi onorantă. Câteva fete din Alianţa Sport-Natura au venit cu o super idee, şi anume să ne unim pentru a face o echipă de fete cu reprezentante ale fiecărui sport de munte şi să pornim încolonate în Piatra Craiului.
Eu am fost cooptată ca reprezentantă a trekking-ului, fiind foarte onorată să fiu pe listă alături de:
Cristina Pogăcean – alpinism de altitudine şi escaladă. Este singura româncă nominalizată la Piolet d’Or (un fel de Oscar al alpiniștilor, dacă vreţi), pentru performanţa atinsă anul trecut în Munţii Himalaya alături de soţul ei, Cosmin Andron. Sunt mândră să fiu colegă de club cu ea la CAR S.U.Cluj.
Cristina Ianc – speologie. CV-ul ei montan, atât pe partea de speologie cât şi în afara ei, este absolut impresionant. Este Preşedinte al Clubului de Speologie Cristal Oradea, membră Salvamont Salvaspeo Bihor şi are multe multe reuşite în speo, alpinism sau maraton. Cristina nu este la prima tură feminină, ci a înregistrat chiar o premieră mondială într-o echipă feminină, şi anume prima echipă feminină care a ajuns la -1000 m într-o peşteră.
Raluca Ianc – speologie. Deşi are acelaşi nume de familie ca şi Cristina, nu sunt rude, ci doar au încă un lucru în comun pe lângă dragostea pentru munte. De asemenea membră Salvamont Salvaspeo Bihor şi în Clubul de Speologie Cristal Oradea, ea şi Cristina au venit în această tură tocmai din Oradea.
Silvia Murgescu – schi alpinism şi alpinism. Probabil mulţi o ştiţi deja de pe blogul ei, silvique.ro, unde povesteşte, ca şi mine, toate turele pe care le face de mulţi ani încoace, atât în România cât şi în afară, mai ales în Alpi. Silvia este foarte pasionată de căţărare, dar practică mai multe sporturi de munte.
Ioana Acsinia – alpinism tehnic. Ioana este şi ea cu căţărarea în suflet şi are deja multe trasee la activ făcute atât la noi cât şi în Alpi, Bulgaria sau Belgia (escaladă).
Laura Bejenaru – iubitoare a naturii. Laura a început cu trekkingul, dar iubeşte foarte mult stânca şi a ajuns să cunoască destul de bine multe trasee nemarcate de la noi. Laura e singura pe care o ştiam dinainte personal. Ne-am cunoscut acum vreo 4 ani într-o tură de pe carpati.org în Hăşmaş. În afară de ea, cu restul fetelor de abia acum aveam să dau mâna pentru prima dată.
Aşadar, trebuie să recunosc că încă de la primirea primului mail am fost foarte entuziasmată. Nu ştiam exact de ce să mă bucur mai degrabă… că o să le cunosc pe ele, că o să fac un nemarcat în Crai, unul dintre cele la care visam deja de ceva timp, sau că o să iau parte la o tură atât de specială.
Din păcate reprezentantele MTB-ului şi alergării montane nu au putut veni, însă sperăm să le cunoaştem cu o altă ocazie.
Contextul turei a fost simplu: conform noilor dezvoltări legislative, administraţia Parcului Naţional Piatra Craiului a restricţionat accesul în afara potecilor marcate. Ce înseamnă asta mai exact şi mai simplu? Că dacă eşti prins în afara potecii marcate, eşti amendat. Iar amenzile nu sunt de ordinul a 100-200 de lei, ci 3000 de lei. De persoană.
Când am auzit anul trecut că au început să se dea deja aceste amenzi usturătoare, m-am întristat foarte tare. De ceva timp tot studiam hărţile şi Monografia Pietrei Craiului şi visam la ce se ascunde în spatele unor denumiri trecute acolo. Aşa că am început să-mi fac planuri să fac Brâul de Mijloc, Padina lui Călineţ, Canionul Anghelide sau Brâul de jos. Însă în acel moment a trebuit să îmi pun aceste planuri pe pauză. Pe perioadă… nedeterminată.
Drept pentru care nu pot să fiu de acord cu aceste restricţii. Este adevărat că nu toată lumea este ca mine, şi mulţi se apucă să umble aiurea pe munte fără să aibă experienţa, echipamentul şi educaţia necesară să facă trasee mai dificile, şi Slavă Domnului există destui care distrug natura sau care se accidentează pe aceste trasee. Acestea sunt motivele din spatele restricţiilor.
Mie nici măcar nu mi-a trecut niciodată prin cap să visez la astfel de trasee nemarcate înainte să am la activ măcar o mare parte din traseele marcate din masivul respectiv, dacă nu toate, însă altora le trece. Dar nu restricţiile cred eu că sunt soluţia pentru a proteja natura, ci educaţia montană. Dacă mă întrebaţi pe mine, multe noţiuni ar trebui incluse în programa şcolară, atât în clasele 1-8, cât şi la liceu.
Mulţi dintre oameni nu ştiu cum să meargă responsabil pe munte, nu ştiu că nu e ok să rupi (anumite) flori sau plante, şi mai ales de ce, dar săracii pur şi simplu nu au de unde să cunoască lucrurile astea, pentru că nu le-a explicat nimeni. Nimeni nu s-a născut învăţat, şi cu toţii putem evolua. Trebuie doar să fim lăsaţi :)
Cu acest spirit a fost organizată această tură, şi ne-am dorit să iasă ceva frumos, ceea ce s-a şi întâmplat.
Ziua 0
Echipa bucureşteană (Ioana, Silvia, Laura şi cu mine) s-a întâlnit vineri seară în Pipera, de unde am plecat spre Zărneşti. Acolo ne aşteptau deja Cristina P., Cristina I şi Raluca, deci echipa a fost completă. Eu nu fusesem atentă pe mail de unde sunt Cristina I. şi Raluca, aşa că atunci când am auzit că au plecat de dimineaţă tocmai din Oradea, am făcut nişte ochi maaari de tot. Ca să vezi domle’ ce înseamnă chemarea muntelui :) Ele s-au întâlnit la Cluj cu Cristina P. şi de acolo au venit împreună până la Zărneşti.
Toate bune şi frumoase numai că până ne-am cunoscut noi toate cu toatele, până am mâncat ceva, până am vorbit un pic despre una alta, s-a făcut cam târziu şi orele de somn arătate de telefon în momentul în care am pus alarma la 5:15 erau foaaarte puţine.
Din motivul acesta, combinat cu altele pe care nu le cunosc, am dormit iepureşte toată noaptea (mă rog, dacă acele câteva ore pot fi numite “toată noaptea”) şi nu m-am odihnit deloc. Great! Dimineaţă eram orice altceva decât fresh. Mă gândesc: taci să vezi ce dorm eu la noapte la Curmătura! Lemne o să se taie pe mine! (ceea ce sună extrem de haios acum în retrospectivă).
Ziua 1
Măcar vremea se anunţa super bună, o grijă în minus. Din Zărneşti până la Plaiul Foii am ajuns cât ai zice peşte, Silvia apăsând generos pedala de acceleraţie :) Când să iau apă de la izvor, ia de unde nu-i. Prima dată am zis că-s eu adormită şi nu mai ştiu unde e izvorul, dar de fapt nu mai era.
În liniştea şi pustietatea orei 7, un nene de la o casă mă bunghise (aşa roşie cum eram, cum să nu mă vezi de la o poştă) şi tot striga după mine “măi băieeeete, măi băiete…”. Ăăăă, oare cu mine vorbeşte? Învăţată de mică să nu vorbesc pe stradă cu oamenii necunoscuţi, îl ignor total :)))))
Dar nenea insistă: “măi băieete, măi băieeeete, vino să….”. Abia a treia rundă, când deja o cooptasem şi pe Silvia să găsim izvorul, înţeleg continuarea: “să-ţi dau eu apă, că acolo nu mai curge”. Aaaaaaaaaah, păi zi mă aşaaaa! :))))
Ne ducem la nenea, îl lăsăm singur să constate că nu eram nicidecum “băiete”, ne luăm apa ce ne trebuia, zicem mulţumim de 10 ori, şi tuleo. Hai că deja e târziu.
Plaiul Foii (849 m) – Malul Galben – Refugiul Speranțelor (1685 m) – Brâul Ciorânga Mare – Vf. Ascuţit (2150 m): 7 ore
Pornim uşor pe drumul forestier înapoi, până la intrarea spre Padina lui Călineţ. Aici la poale deja se arată o multitudine de ghiocei şi brânduşe printre care abia ai cum să treci ca să nu le striveşti. Dacă eram singură cred că le pozam vreo juma de oră :))))
Dar nu e timp de asta acum, avem mult de urcat până în creastă şi traseul nu se anunţă uşor, aşa că trebuie să-i dăm bătaie.
Până la Malul Galbenne facem încălzirea. Eu mă cam lupt cu rucsacul, l-am luat pe al lui Cristi şi nu prea mă înţeleg cu el. Clar nu e făcut pentru spatele meu. În plus, abia aştept să scot din el colţarii şi să dau jos pioletul, că mai bine le folosesc decât să le car :P
La primă porţiune de căţărare ne echipăm cu căştile, pe principiul “better safe than sorry” care ne-a însoţit mereu în tură şi pe care încerc să îl respect în permanenţă.
Nu era rău dacă fix aici, unde pare mai expus, ar fi fost un cablu. În schimb apar cabluri un pic mai sus, în vreo 2 locuri, şi tura deja începe să fie mai interesantă :D
În scurt timp ne punem şi colţarii (fericirea mea, că nu-i mai car) şi scoatem şi pioletul, să ne mai ajutăm un pic la unele urcări.
După ce ne-am încălzit bine, ajungem la Refugiul Speranţelor. Facem o mică pauză de masă, vreo 2 poze, şi hai din loc.
O chestie care îmi place şi nu îmi place la urcările dinspre Plaiul Foii în Crai este că ai dimineaţă câteva ore bune în umbră. Asta e bine, pentru că vara ai ucide pentru ceva umbră, altfel ai leşina de cald, mai ales că urci. Dar în acelaşi timp nu mi place, pentru că simt că merg aşa, “pe rece”, nici nu ştiu cum să explic sentimentul, dar parcă eşti undeva şi te ocoleşte soarele, deşi tu vezi că e senin. Plus că, evident, nu ies pozele bine şi tot white balance-ul e dat peste cap, chiar dacă pui pe “shadow”. Noroc de Photoshop… Deci cum ziceam, nu-mi place prin umbră, nu pot să admir ca lumea pereţii, dar nu e ca şi cum aş putea să-i admir foarte tare momentan, pentru că poteca e numai printre jnepeni şi brăduţi şi e o adevărată luptă să treci uneori.
Şi acuma să vă zic una bună. Atât de extrem a fost jnepeningul în tura asta, încât când am ajuns acasă şi m-am băgat la duş, am constatat că am un ac de jneapăn în sân :)))) Adică… cam cum e la mare, de găseşti nisip…. peste tot :))))
Niciodată n-am mai păţit aşa, deşi pe Padinile Şindileriei şi Hotarului anul trecut am făcut şi acolo de-a jnepening de mi se luase pentru tot secolul :)))
Dar să revenim. Ieşim un pic din jnepeni şi lucrurile devin iar interesante, cotloanele se lasă descoperite, urcăm şi coborâm câteva pasaje superbe, traversăm Vâlcelul cu Fereastrăşi Vâlcelul cu Smârdar şi într-un final ajungem la baza Canionului Ciorânga.
Sunt impresionată de cât de impunător este şi nu pot să nu observ ce frumos te îmbie să pătrunzi în el. Acum însă nu e scopul nostru, aşa că ne vedem mai departe de drumul nostru pe Brâul Ciorânga.
Mai urmează iar ceva jnepening(şi eu care credeam că se terminase) dar în cele din urma, toate lucrurile trebuie să aibă un sfârşit şi ieşim victorioase (unele dintre noi cu ceva ace pe unde n-ar avea ce căuta :))) la “lumină”.
“Poteca” se lipeşte de perete, unde zăpada a format o creastă ascuţită prin viscolire la baza peretelui, pe care urcăm încolonate. Aceasta cred că a fost porţiunea care mi-a plăcut cel mai mult. E destul de abrupt, dar mai facem câte o poză când obosim :P
Apoi avem încă un moment de wooow când ajungem la Vâlcelul Spălat şi Hornul Închis.
Aici este ultima traversare (un pic de emoţii, dar totul decurge perfect) şi apoi urmează o urcare pieptiş. Din primul moment în care o văd îmi dau seama că o să-mi scoată limba de un cot şi o să fie interminabilă :))
Dar bobinăm, bobinăm, nu e ca şi cum am avea de ales. Deşiii…. iată un elicopter! :)))
Se tot plimbă pe aici prin zonă, nu ştiu cu ce scop, dar mă întreb dacă ne vede oare aşa mici furnici cum suntem pe aici.
Înc-un pic şi am ieşit în sfârşit la soare!
Treabă foarte bună pentru poze, treabă mai puţin bună pentru că e fix în direcţia de urcare şi nu pot să mă uit deloc în sus. Urc eu ce urc, dar cât să mă uit numa’în stânca asta? Vreau şi eu să văd continuarea :)
Ne-am înscris acum pe o muchie perpendiculară pe creasta nordică, pe care trebuie să-i dăm înainte până sus. Nu mai este mult, dar nu putem înainta foarte rapid pentru că e de căţărat.
Vara aş zbura pe aici, dar acum cu ceva zăpadă pe stânca asta, nu prea am viteză. Trebuie atenţie maximă, nu am experienţă cu astfel de pasaje pe timp de iarnă, aşa că…”better safe than sorry” :) De la început până la capăt :)
Avantajul a fost că la cât te concentrezi să te caţeri, eşti luat un pic în surprindere când, hop, ai ajuns brusc în creastă.
Sus e o vreme excelentă, soarele îmbie la relaxare şi fiindcă nu e ca şi cum avem altceva mai bun de făcut, asta şi facem :D Avem timp berechet, mâncăm un pic şi pe urmă aproape că mă ia somnul la cât de bine m-am întins.
După o pauză îndelungată de aproape 1 oră, pornim mai departe pe creastă, fiind prea devreme să ne retragem spre cabană pe triunghi albastru.
Vf. Ascuţit (2150 m) – Şaua Padinei Închise (1936 m): 1h 25
Plus că eu mai făcusem coborârea aceea, şi nu prezenta niciun interes. În schimb, fix porţiunea de creastă până în Şaua Padinei Închise nu o făcusem, aşa că mă bucur maxim că am ocazia acum.
În creastă mai e foarte puţină zăpadă, aşa că mergem lejer, fără nicio grijă, aproape ca şi cum ar fi vară :) Doar mici porţiuni dosite, pe stânga, mai prezintă zăpadă, şi trebuie abordate cu maximă atenţie, însă în rest zburdăm cu bucurie.
Acum că suntem în creastă şi soarele ne încălzeşte peisajul, facem o grămadă de poze şi suntem toate absorbite de spectaculozitatea traseului. Eu una sunt toată un zâmbet, tare îmi era dor de creasta asta.
Şaua Padinei Închise (1936 m) – Cabana Curmătura (1470 m) : 1 h30
Din Şaua Padinei închise întâlnim banda albastră şi îi dăm în jos la vale spre Curmătura. Fiind cel mai direct traseu din creastă până la Curmătura (cel cu triunghi albastru e mai lung un pic), este destul de abrupt pe alocuri şi genunchii încep să se întrebe „alo tanti, dar ce facem noi aici?” :)))
Cu toate astea, e totuşi un traseu scurt, şi într-o oră jumate suntem la cabană, unde se încheie tura noastră de astăzi, chiar când lumina naturală s-a stins. La fix.
La văzul cabanei şi a celor 2 ciobăneşti adorabili din faţa scărilor mi se întipăreşte un zâmbet larg pe faţă, şi tot ce vreau să fac e să mănânc şi să mă culc.
Daaar… culcă-te dacă poţi. Îmi pun frumos dopurile în urechi, caut o poziţie confortabilă dar… mi-e cald de nu mai pot. Şi nici măcar nu m-am învelit. Practic nu prea mai am ce să dau jos de pe mine, în condiţiile în care în cameră nu suntem doar noi 7, ci mai sunt încă 6 sau 7 băieţi.
Băieţi care, apropo, în timp ce noi mai stăteam la o mică discuţie în cameră înainte de culcare, tot încercau să se bage în seamă (de fapt doar 2 dintre ei), dar i-am refuzat politicos.
Dar în timp ce eu mă zvârcoleam ca peştele pe uscat de căldură… băieţii noştri veseli cu ceva beri la bord vin în cameră şi încing nişte discuţii şi nişte hăhăieli de te-ar fi trezit şi din somnul de veci. Cu tot cu dopuri în urechi…. mi-e ca şi cum nici nu le-aş avea. Este în jur de ora 22.
A urmat o oră jumate în care toate am ajuns disperate. Am încercat să le spunem cu frumosul să facă linişte, dar degeaba, mai rău făceam. Apoi le-am spus că ne ducem să anunţăm cabanierul, şi am început să fim luate peste picior. Silvia chiar s-a dus la un moment dat şi l-a anunţat, dar nu prea ştiu ce s-a întâmplat pentru că în momentele acelea încă aveam dopurile în urechi şi nu prea înţelegeam ce se aude.
Starea mea de oboseală, psihică şi fizică în egală măsură era destul de avansată. Faptul că stăteam întinsă deja nu mă mai ajuta cu nimic, pentru că simţeam că dacă nu adorm o să mă rup în două de oboseală. Simţeam că o iau razna efectiv.
Pe la 12 noapteaam zis că dacă tot mă zgâiesc atâta la tavan de o să ajung să pot să-l desenez din memorie, măcar să-mi scot dopurile să aud ce naiba se întâmplă.
Şi ce să vezi, băieţii noştri veseli începuseră să se certe între ei acuma. Vreo doi dintre ei voiau să doarmă şi îi tot rugau şi ei pe cei zgomotoşi să înceteze, dar nici ei nu aveau cu cine să se înţeleagă. Moment în care unul dintre ei a zis că el se ridică şi pleacă, pentru că nu mai suportă. Opaaaaaa, hai că devine interesant.
De aici încolo am urmărit toată scena pe jumate disperată, pe jumate amuzată. Mi se părea că deja e ireal ce se petrece în jurul meu. Mi se părea că trebuie să fie o farsă, o cameră ascunsă, ceva.
Ăla s-a dat jos din pat şi a zis că pleacă, dar nu-şi găsea nu ştiu ce polar albastru. Şi dă-i şi caută-l peste tot, răscolind toată camera, inclusiv colţul în care aveam noi rucsacii, hainele şi echipamentele. În timpul ăsta, să nu vă gândiţi că tăcea. Nuuuu, se certa în continuare cu gălăgioşii, amintindu-le de toate momentele de genul ăsta din viaţa lor de “munţomani” pe la Mălăieşti şi alte cabane asemenea (deci băieţi recidivişti, nu aşa), cum că nu-ştiu-unde s-a bătut nu-ştiu-care cu nu-ştiu-care (e clar, dacă nu ieşim noi toate bătute de-aici e mare lucru) şi cum că el s-a săturat şi nu mai suportă. Dar trăncănea în continuare. Şi căuta POLARUL ALBASTRU. Că-mi venea să mă dau eu jos să i-l găsesc, numa’ să plece odată că deja mă săturasem EU.
Deja se făcuse ora 1 şi noi ne uitam una la alta şi ne întrebam când iese din ascunzătoare ăla cu camera ascunsă. Simţeam că eram epuizată total, că mi se scursese tot sângele din mine. După o tură destul de lungă, pe care am făcut-o după o noapte aproape nedormită, nici acum nu mă pot odihni.
De când sunt eu pe lumea asta şi de când merg în cabane n-am păţit aşa ceva. E drept, se mai nimereau unii să mai vorbească aiurea după ce toată lumea se culca, dar ori vorbeau mai încet, ori îi potolea cabanierul din 2 vorbe, ori se potoleau mult mai devreme. Dar la ora 1 să mă uit pe pereţi n-am păţit niciodată, nici să fiu ţinută trează cu forţa, nici să asist la o asemenea dramă pusă în scenă. Probabil ar trebui să mă bucur că am locuri în primul rând şi nici n-am plătit nimic pentru ele. Ce noroc pe capul meu!
În toată nebunia asta care pare o glumă foarte foarte proastă, deodată se trânteşte uşa de perete şi apare cabanierul. Aaaaleluia! Suntem salvate!
– În momentul ăsta vă faceţi toţi bagajele şi ieşiţi afară!
Aproape nu-mi vine să cred ce-mi aud urechile. Îi dă afară?!?!?
Ah, am uitat să spun. În tot timpul ăsta, de pe la 22 încoace, afara s-a pornit un viscolde aproape se zguduie toată cabana. E o jale de n-aş ieşi nici să mă duc până la baie. Mai bine aş face pe mine.
Actorii noştri sunt consternaţi:
– Dar cum? Ne daţi afară pe viscolul ăsta????
Adăugând apoi cu tupeu:
– Vă asumaţi asta????
Aproape să mor de râs.
Domnul cu polarul albastru afirmă sus şi tare că el oricum deja se pregătea să plece (eu una sincer nici nu ştiu dacă avea de gând să facă asta sau doar avea o plăcere din a se învârti aiurea prin cameră ca o muscă fără cap) dar că să-l lase un pic că nu îţi găseşte POLARUL ALBASTRU.
Omu iar mai dă o raită prin cameră să îl găsească, domnul cabanier nici că se mişcă din uşă şi îi somează din nou să iasă.
Lu ăsta cu polarul albastru îi sare ţandăra şi se răsteşte la dl. cabanier cum că domle am spus că plec, plec, dar lăsaţi-mă un pic să îmi fac bagajul!!!
La care deja nu mă mai pot controla şi îmi iese pe gură fără să mă gândesc:
– Apăi da’ de o oră tot pleci!
– Dar domnişoară! Nu vedeţi că e o situaţie specială??
– Da, zic, am văzut. Total specială, nu-ţi găseşti polarul albastru. O tragedie!
Între timp apare şi doamna de jos de la sala de mese. Fiind fire mai blândă, le spune băieţilor că dacă se liniştesc şi nu mai fac niciun fel de gălăgie, pot să rămână.
Dar bineînţeles că nu se potoleşte nimeni şi cabanierul, săracul la capătul puterilor, le spune pentru ultima oară să plece. Moment în care ăla cu polarul lui albastru înşfacă ceva bluză de polar (a lui, a altcuiva, naiba ştie), o trage pe el şi pleacă, împreună cu încă vreo 4 oameni. 2 dintre ei rămân mieluşei în paturile de jos.
Zic taci că s-a terminat sceneta. Hai, repede, aplauze şi hai să ne culcăm.
Da’ ghici ce? Culcă-te dacă poţi (deja-vu nr.3). Sceneta e cu două acte. Nu pleacă bine cabanierul că cei doi rămaşi încep să mişune. Lumina e stinsă dar unu stă în pat şi se joacă cu o frontală pe care mi-o bagă fix în ochi. Altul ba închide geamul, ba îl deschide, ba îmi cere un foc (wtf????).
Când văd că se îngroaşă gluma, bag repede dopurile în urechi, mă întorc pe partea cealaltă şi când mă întreabă iar dacă n-am un foc (deşi i-am zis de prima dată că n-am!!), îi spun că nu îl mai aud pentru că mi-am pus dopuri în urechi. Ceea ce se pare că a funcţionat.
Aaaah, în sfârşit linişte şi pace! Nici cald nu mai e aşa tare, ăla parcă s-a potolit cu frontala, ăstălalt nu mă mai întreabă nimic. E peeerfect.
Jumate de oră mai târziu dorm, însă sunt trezită de vocea unui bărbat care, mi se pare că visez iniţial dar…. sună la 112?????
____
Ok, iniţial am crezut că visez, dar nu. Îmi scot repede dopurile din urechi ca să îmi confirm că am auzit bine ce am auzit, şi da, e pe bune. Unul dintre colegii noştri rămaşi în cameră vorbeşte tare, clar şi răspicat cu o operatoare de la 112.
– Bună ziua (numai zi nu era. Deşi…. cam ce zici când suni pe cineva la ora 1:40?). Sunt la Cabana Curmătura şi 4 colegi de-ai mei au coborât acum prin viscol spre… unde au coborât mă? (întreabă pe colegul lui)
– Ăăăă… nu ştiu… ăăăă… în jos… Zărneşti???
– …aşa, spre Zărneşti au coborât! Şi nu mai putem lua legătura cu ei.
Asist în continuare, absolut consternată, la discuţia pe care colegul nostru o are cu operatoarea şi apoi cu cineva de la salvamont cred (i s-a făcut legătura cu altcineva după aceea, nu ştiu exact cu cine). Întrebările care îmi vin în cap erau:
– De ce doamne iartă-mă au sunat ăştia la 112 şi dacă tot au sunat, de ce naiba au trebuit să sune cu noi în cameră ca să ne trezească iar???? Probabil intenţionat, dar nu ştiu exact de ce.
– Dacă ăia au plecat, nu le era clar că nu o să aibă cum să dea de ei pe drum, pentru că, duuuh, probabil NU E SEMNAL?!?!?!
Totul a căpătat din nou un iz de amuzament, pe care aveam să îl gustăm din plin a doua zi dimineaţă, momentan nu ne-am bucurat decât că convorbirea telefonică s-a încheiat şi am putut, ÎN SFÂRŞIT, la ora 2:00, să ne culcăm din nou.
Ziua 2
Data: 16 martie 2014
Echipa: Cristina Pogăcean, Cristina Ianc, Raluca Ianc, Silvia Murgescu, Ioana Acsinia, Laura Bejenaru, eu
Traseu:
Cabana Curmătura – Şaua Crăpăturii (1620 m) – Valea Crăpăturii – Crucea lui Gârniţă (750 m): 3 ore
Telefon Cabana Curmătura: 0745 454184
Harta la final
Deşi ziua 2 ne-a găsit pe noi de fapt treze, oficial începe abia dimineaţă pe la 8 când ne-am trezit, mult mai târziu decât stabilisem iniţial, pentru că de la un punct încolo ne-a fost clar la toate că nu o să ne putem trezi foarte devreme din cauza incidentului din timpul nopţii.
Partea cu adevărat amuzantă a început la scurt timp după ce ne-am trezit, când doamna de la cabană venit la noi în cameră şi ne-a rugat să coborâm să dăm declaraţii la jandarmi.
Deci… da. Colegul nostru inteligent care a sunat la 112 nu şi-a dat seama că-şi cheamă singur jandarmii peste el, jandarmi care îl vor amenda, atât pe el cât şi pe restul (dacă vor fi identificaţi). O scenetă mai amuzantă ca asta nu cred să fi văzut în viaţa mea.
În consecinţă, să ne fi văzut apoi pe toate 7 scriindu-ne pe rând memoriile din timpul nopţii şi dând autografe până pe la ora 11 (că de, nici n-aveam altă treabă).
Partea bună e că cei doi rămaşi în cabană au fost fiecare amendaţi cu câte 200 de leipentru deranjarea liniştii publice, iar ceilalţi vor avea aceeaşi soartă dacă vor fi identificaţi.
Partea proastă e că ceva îmi spune că nu vor fi identificaţi, şi fix cei care meritau mai mult nu şi-au luat nicio amendă –dar măcar au făcut noaptea traseu prin viscol. Tot există ceva dreptate pe lumea asta.
O altă parte bună e că am aflat că au ajuns cu bine la maşină în cursul nopţii. Adică na, totuşi, nu mi-aş fi dorit să aibă un final tragic acest eveniment, oricât de tâmpiţei erau ei.
O altă parte rea însă este faptul că dacă e să comparăm această amendă de 200 de lei pentru deranjarea liniştii publice cu amenda de 3000 de lei pe care o poate lua (şi au şi luat-o) alpinişti cu experienţe care doar îndrăznesc să iasă în afara traseului marcat…. ne cam ia râsu’ plânsu’.
Fără să mai comentez mult pe subiectul ăsta, tot e bine că totul s-a-ncheiat cu bine. Dimineaţă deja toate eram înapoi cu zâmbetele pe buze, mai ales că afară soarele ieşise din nori, ne-am distrat un pic pe seama celor întâmplate şi ne-am pregătit de plecare.
Înainte de a porni pe traseu, cei doi băieţi, probabil scăpaţi complet de aburii alcoolului, ne-au cerut de vreo 3 ori scuze pentru cele întâmplate şi şi-au luat la revedere.
La rândul nostru, după ce am făcut o poză de grup în faţa cabanei şi am mai smotocit un pic cei doi ciobăneşti, am pornit în treaba noastră, renunţând la planul iniţial de a mai urca pe Piatra Mică, nu de alta dar pierdusem mult timp cu declaraţiile şi fetele din Cluj şi mai ale Oradea aveau lung drum până acasă.
Aşa că am ales varianta cea mai la îndemână, şi anume am urcat până în Şaua Crăpăturii, după care am coborât pe Valea Crăpăturii.
În şa am mers la locul de belvedere de unde am avut parte de o privelişte deosebită spre Măgura Codlei
…am mai făcut o ultimă poză de grup :D
… după care la vale cu noi.
Eu una am fost foarte încântată, pentru că în afară de bucăţica între Curmătura şi Şaua Crăpăturii (pe care oricum n-o mai făcusem iarna) toate traseele au fost noi pentru mine, chiar şi Valea Crăpăturii, singura vale nordică marcată din Crai care îmi lipsea.
Jos când am ajuns la punctul de joncţiune cu banda albastră, i-am dat înainte direct pe firul apei, exact cum urcasem cu Cezar vara trecută, ca să nu mai ocolim.
La drumul forestier am ieşit în apropierea punctului Crucea lui Gârniţa, la o pensiune unde am intrat să ne adăpostim de picurii de ploaie ce începuseră fix când am terminat tura. Era şi normal, vremea bună a ţinut fix cât am avut noi nevoie :)
Cele două şoferiţe, Silvia şi Cristina, au prins o ocazie spre Plaiul Foii chiar din prima clipă, şi au mers să recupereze maşinile.
Am sărbătorit weekendul de excepţie la restaurantul din Zărneşti cu masă de tenis (habar nu avem cum se cheamă, asta e tot ce ştim despre el :))), unde am mâncat o specialitate super gustoasă a bucătarului (o premieră pentru mine, pentru că nici nu mai ţin minte ultima oară când am nimerit o mâncare bună după tură).
Apoi a venit momentul să ne luăm la revedere, Cristina, Raluca şi Cristina au trebuit să ia lungul drum spre Cluj-Oradea, iar noi restul am scăpat mult mai ieftin, cu drumul scurt până la Bucureşti.
Dar dacă totul se va sincroniza bine, cu siguranţă ne vom mai vedea şi în alte ture, să sperăm în aceeaşi formulă, căci la plecare, printre îmbrăţişări, nu se putea să nu ne gândim deja la următoarea revedere :)
Printre pozele mele mai apar şi poze făcute de colege, care poarta copyright-ul lor.
Data: 15 martie 2014
Echipa: Cristina Pogăcean, Cristina Ianc, Raluca Ianc, Silvia Murgescu, Ioana Acsinia, Laura Bejenaru, eu
Traseu:
Plaiul Foii (849 m) – Malul Galben – Refugiul Speranțelor (1685 m) – Brâul Ciorânga Mare – Vf. Ascuţit (2150 m) (nemarcat – 7 ore)
pauză 50 min
Vf. Ascuţit – Şaua Padinei Închise (1936 m) – 1h25
Şaua Padinei Închise – Cabana Curmătura (1470 m) – 1 h30
Telefon Cabana Curmătura: 0745 454184
Ziua 1 – bleu
Ziua 2 – verde
Niste poze la frontala aluia nu ai facut si tu?
:))) Nu, era de interes marca, sau ce anume? :P
M-am lamurit ! Credeam ca va cunoasteti de mai demult ! Foarte valoroasa idea de a va reuni. Cum am mai scris pe facebook : „Ce de celebritati laolalta ” ! Frumoasa realizare, tot respectul ! Eu am la „favorites” blogurile dvs., ale Alexandrei, Ioanei si Silviei si le rasfoiesc periodic. Ma asteptam sa vad pe aici si alta celebritate „montana” si blogarita : Ileana Bocanciu. Poate cu alt prilej. Multumesc pentru articol !
:) Multumim frumos, Corneliu!
Ne stiam toate, dar in speta doar online. Ne mai cunoscusem cat de cat unele cu altele, dar doar cate 2, cate 2.
Sper continuarea sa vina curand ca m-ai facut curioasa :)).
:) Curand, curand, saptamana aceasta! :)
Scris excelent. Si ….ai dat de cretinii clasici de cabane care se imbata….Mari cretini, e plina lumea de ei
Ma bucur ca ti-a placut! :) Da, e mare gradina… :(
Categoric, ma abonez la blogul tau :) Vedeti ca nu APNPC interzice, ci legea. APNPC din cate stiu a lasat portite, altfel ati fi primit si voi amenda, deunazi.
Multumesc frumos, Alin! :)
Da, asa este, legea interzice si APNPC o aplica.
Daca portite inseamna ca iarna nu patruleaza pe traseele nemarcate, da, poti sa spui si asa :)))
Esti amendat daca esti prins. Altfel evident ca n-ar avea cum sa te amendeze :P
Singura portita care exista e ca poti face cerere inainte, banuiesc ca la asta te referi… Dar cred ca stii si tu ca nu oricine primeste aprobare si nu pentru orice traseu…
Splendide pozele Alexandra, arata un traseu periculos, cred ca e doar pentru profesionisti :)
Astept continuarea!
Multumim frumos Alice! Sunt si poze de-ale colegelor, nu doar de-ale mele :)
Da, nu e tocmai un traseu usor :)
Vine cat de curand si continuarea :)
Am citit in reprize, ieri si azi, articolul si ma bucur ca am ajuns cu el la final.
Superba tura, felicitari pentru initiativa si pentru asa reunire frumoasa! Sunteti demne de admirat!
La cat mai multe iesiri de genul iti doresc!
Cat despre Curmatura, cred ca au fost oamenii nepotriviti la locul nepotrivit. Eu anul asta dupa o scoala de speo in Crai mi-am propus sa raman singura cateva zile si de la Curmatura am tot facut trasee si parcurgeri de creasta, iar pentru mine ramane una din cele mai de suflet cabane, iar acest lucru se datoreaza si familiei de cabanieri, animelalor din jur, ajutoarelor de cabanieri si oamenilor pe care i-am intalnit in diferitele ture pe-acolo.
Data viitoare va fi mai bine!
Astept finalul:)
Mersi frumos Andreea! Atat pentru cuvintele frumoase cat si pentru ca ai citit pana la final :)
Si eu cred la fel vis a vis de Curmatura. Eu am mai fost acolo, si la fel ca pentru tine, a ramas una dintre cabanele mele preferate, si ma duc acolo cu drag, tot din aceleasi motive. Si o sa ma mai duc. Cu toate astea, o sa incerc sa rezerv o camera cu mai putine paturi (cum am stat prima oara) ca sa ma asigur ca nu mai trec prin situatii dinastea.
Foarte frumos traseul. Am fost cat pe aci sa-l fac acum 2 sapt., dar am gresit poiana (eram cu una mai la stanga fatza de Plaiul Foii) si pana la urma am urcat pe la Diana si apoi pe Brana Caprelor pana in creasta. Habar nu avem insa ca nu mai este voie pe traseu nemarcat. Oricum bravo voua, eu nu as avea curaj sa il fac iarna, dar e un traseu deosebit, cu consitia sa fie si vremea buna. Cat despre Curmatura acum 2 sapt. am vazut pe acolo doar oameni de munte si cu bun simtz. Ati avut voi „norocul deosebit” sa dati peste asemenea exemplare. Asteptam si alte povestiri la fel de spumoase.
Salut Gabi! Multumim frumos! A fost, intr-adevar, un traseu f frumos intr-o companie f placuta :)
Despre blogul tau am aflat de la un camarad de ture montane, zis CAPITANUL. Fiind in concediu am avut timp si am citit tot articolul cap coada pe nerasuflate. Sunt foarte impresionat ca exista astfel de fete care au o pasiune pentru munte si sunt dispuse sa faca trasee care nu sunt la indemana oricui (trasee ce urca la peste 2000 m).
Mi-a placut cum ai povestit modul in care s-a desfasurat ziua cu toate detaliile picante si te admir pentru rabdarea pe care ai avut-o in a construi aceasta prezentare.
Este foarte frumos cand persoane aflate la cateva sute bune de km isi dau intalnire pentru a face traseu in Piatra Craiului. Va admir pentru asta.
Se vede ca traseele sunt bine documentate si te felicit pentru acest lucru.
Iti doresc cat mai multe zile frumoase petrecute pe munte. Cine stie poate in una din ele ne vom vedea pe la vreo cabana.
FELICITARI inca o data.
Multumesc tare mult, Florin, atat pentru mesajul tau cat si pentru urari!
Iti doresc din suflet si tie cat mai multe ture frumoase si la multi ani pentru 2015!
PS. Scuze ca nu am putut sa iti raspund mai repede si au ramas comentariile tale in moderare, dar am fost plecata si nu am avut acces la interfata de wordpress.
E foarte frumos cand persoane pe care le despart niste sute bune de km fac impreuna un traseu de munte. Ma bucur cand vad fete care fac trasee adevarate, trasee ce nu sunt chiar la indemana oricui.
Sunt surprins de rabdarea pe care ai avut-o de a povesti toate lucrurile petrecute in acea zi cu atata detaliu.
Se vede ca traseele sunt bine documentate si te felicit pentru asta.
Sunt multe locuri splendide in Muntii Carpati si e minunat cand vezi ca exista persoane care doresc sa le vada la fata locului.
Ce fel de fete dorm intr o camera cu 7 baieti?? WTF
Poate reusesti tu sa vorbesti cu cabanierii de la Malaiesti sa infiinteze o camera separata pt baieti si una separata pt fete, as fi extrem de fericita! Mersi anticipat!