Circuit de anduranță pe Gerlachovsky stit, cel mai înalt vârf din Carpați (Slovacia)

Scris de | Alexandra

Ora 4:00. Alarma telefonului mă „găseşte” deja trează. Toată noaptea am dormit iepureşte, gândindu-mă în continuu la ziua de azi. O închid repejor să nu scoale tot campingul şi îmi fac curaj să îl trezesc pe Cristi şi să ieşim mai întâi din saci şi apoi din cort, în întunericul şi frigul de afară (nu că în cort ar fi căldura de pe lume).

Îmi ia câteva minute să îmi amintesc: azi e ziua mea. Nu am planificat aşa, dar mi-am dorit mult să mă găsească pe munte. Acolo sus probabil cineva are grijă de mine şi s-au aranjat condiţiile meteo în aşa fel încât astăzi e vreme chiar mai bună decât ieri pentru a urca în Tatra. Şi drept cadou, vom încerca să urcăm pe Gerlach, cel mai înalt vârf din Slovacia şi din întreg lanţul Carpaţilor. O provocare care mi-a strâns stomacul de fiecare când m-am gândit la ea în ultima vreme. Şi iată că ziua cea mare a sosit. E aici. Acu-i acu.

Am dormit îmbrăcată cu hainele de munte, pe care mi le-am pus pe mine de cu seara, pentru că numai gândul că ar trebui să mă schimb de haine pe frigul de la ora 4 dimineaţa (noaptea?) mă înfrigura.

Aşa că acum… tot ce trebuie să fac e să mă urnesc din cort, să mă duc la baie să mă spăl pe ochi şi să plecăm.

Tot campingul doarme dus. Ba chiar sforăie câteva corturi. Ah, ce bine le-o fi… Cel mai greu lucru pentru mine legat de munte este trezitul dimineaţa devreme când e frig. Şi eventual şi întuneric. Ca acum. Cu frontala pe cap, mă strecor printre corturi încercând să nu mă împiedic de sforile cuiva (cum ar fi să dormi şi să te trezeşti că pică una peste tine în cort :)))) şi până la baie mă întreb de vreo 3 ori ce-o fi fost în capul meu de am pus aşa ceva la cale.

Boilerul de la singura chiuveta care putea să dea apă caldă nu mai merge de ieri. Mă spăl cu apă rece.. asta e… n-o fi sfârşitul lumii. Atâta doar că deja muream de frig.

După toaleta de dimineaţă care mai mult a băgat frigul în mine decât să îl scoată, ca să nu trezim tot campingul odată cu noi ne urcăm în maşină şi plecăm.

Pe drum avem o surpriză de proporţii. Sunt trezită brusc din moţăială când, la un moment dat, luminile farurilor luminează în întuneric o familie de căpriori care probabil traversau şoseaua. Încetinim uşor, şi la început par că nu se sperie de noi, dar în a doua secundă traversează repejor până la capăt, dispărând în vegetaţia aflată în beznă. Puf, s-au evaporat! Wooooow! Incredibil! 2 puiuţi şi 2 adulţi maaari mari de tot… niciodată n-am mai văzut căpriori aşa mari! Chiar suntem norocoşi!

După 10 km de la camping ajungem în parcarea de la Tatranska Polianka de unde încep majoritatea munţomanilor ascensiunea pe Gerlach.

De fapt, majoritatea mergând cu ghid, prima bucată de traseu o fac cu maşina, până la Sliezsky Dom, un hotel aflat la 600 de metri mai sus de aici, la capătul unui drum pe care nu au voie să intre decât cei care cazează la hotel, maşinile de la hotel care îşi transportă clienţii şi ghizii împreună cu clienţii lor.

În timp ce noi mâncăm schimonosit în maşină, cu căldura dată la maxim, câteva grupuri sunt preluate de ghizii lor în maşini 4×4 şi duşi la Sliezsky Dom. Ne uităm puţin cu jind… dar asta e.

În faza de planificare, am întors toate variantele pe faţă şi pe dos, însă să ne fi cazat la Sliezsky Dom ar fi fost pur şi simplu mult prea scump pentru bugetul nostru, aşa că am preferat să urcăm cele 2 ore până acolo pe jos. Orice altă variantă nu exista (am vorbit la hotel şi aproape i-am implorat să ne lase să folosim drumul chiar dacă nu ne cazăm acolo, dar nu s-a putut sub nicio formă, indiferent câte variante le-am prezentat).

La ora 5:30 fix, mult mai târziu decât aş fi vrut, suntem gata mâncaţi şi echipaţi, şi pregătiţi (?) de marea aventură. This is it, facem primul pas pe traseu!

Ţinta noastră se observă chiar de la început, pentru că muntele din care face parte Gerlach are o formă foarte uşor recognoscibilă, cu o căldare imensă în mijloc. Undeva acolo sus… e acoperişul Carpaţilor.

Îmi dau seama destul de repede că ceva e complet diferit. Niciodată când am făcut vreun traseu pe munte nu am avut emoţii ca la un examen. Pe drum până aici în maşină, şi acum când fac primii paşi, am avut şi am stomacul ghem. Am mai avut emoţii şi alte dăţi, dar niciodată aşa. Acum simt că mă duc la examen. Un examen pe care e posibil să îl iau, dar la fel de bine e posibil să îl pic, un examen pentru care am învăţat poate mai mult decât oricând în facultate :P

Până la finalul zilei voi afla….

Primii paşi îi facem pe şosea, şi imediat ce pornim trebuie să ne dăm la o parte să-i facem loc maşinii care duce clienţi la hotel, de unde vor porni în traseu. Până sus la hotel traseul nostru este comun cu şoseaua pe o mică porţiune şi uneori o intersectează, şi observăm că maşina respectivă face mai multe drumuri cu clienţi. Niciuna dintre dăţi nu se îndură nimeni să ne ia şi pe noi în maşină (oricum cred că e aceeaşi persoană şi aceeaşi maşină de fiecare dată), oricât de mult ne-am dori noi asta :P

Afară începe să se lumineze, şi în timp ce admir răsăritul, întorcând din când în când capul pentru o poză două, rememorez tot ce am citit. Repet. Fix ca înainte de examen :))

Avem în rucsac zeci de pagini printate cu tot ce am găsit, cu mare chiu cu vai, pe net, despre această ascensiune. Schiţe, hărţi, poze cu indicaţii, chiar şi un articol dintr-un ziar, aproape toate în slovacă, pe care am încercat să mi le traduc cu google translate, dar n-am reuşit să înţeleg decât indicaţiile scurte, de câteva cuvinte. Am ajuns pe forumuri cu „hieroglife” în slovacă, maghiară şi chiar spaniolă (aici măcar mai pricepeam ceva) ca să aflu ceva, ORICE despre acest traseu, traseu pe care foarte puţini oameni îl încearcă fără ghid, şi dintre ăştia s-au găsit doar unu, doi, trei, care să scrie pe net. A fost un proces extrem de dificil să strâng informaţii, şi nici acum nu am totul clar în cap, însă la faţa locului sper să se mai clarifice.

Pe această primă bucată de traseu, până la hotel, este marcaj, aşa că mersul automat pe potecă îmi permite să mă gândesc la toate astea. Însă în acelaşi timp am timp berechet să îmi amintesc şi toate fricile.

În primul rând… mi-e frică pentru că sunt şanse mari să pierdem traseul. După ce vom ajungem în creastă, e Dumnezeu cu mila, pentru că e numai stâncă, deci nu există poteci uşor de urmărit, şi este extrem de uşor să te pierzi. Iar traseul este teoretic UIAA II, ceea ce ne-a permis să plecăm fără corzi şi hamuri, însă dacă bălăurim aiurea se poate transforma în UIAA III şi ferească Dumnezeu să trebuiască să facem vreun rapel ceva. Aşa că e foarte greu să mă gândesc că la fiecare pasaj pe care îl vom căţăra, va trebui să ne gândim constant dacă îl voi putea şi descăţăra în siguranţă.

În al doilea rând… mi-e frică de vreme. Chiar dacă acum cerul e bec şi prognoza este bună, Tatra sunt foarte cunoscuţi pentru schimbările bruşte de vreme şi furtunile de după amiază. Şi mi-e frică să nu cumva să vină vreo ceaţă peste noi când suntem în creastă, că atunci chiar ne va fi imposibil să mai găsim calea cea bună.

Iar în al treilea rând… mi-e un pic frică să nu fim luaţi la întrebări. Am auzit că mai sunt şi ghizi/rangeri zeloşi, care te iau la întrebări dacă te văd fără ghid. În principiu nu ar trebui să fie nicio problemă, şi dacă am fi întrebaţi ceva, ar trebui să fie suficient să ne legitimăm cu carnetele de membri CAR, însă tot am puţine emoţii în privinţa asta.

Două ore cât facem până la Sliezsky Dom îmi vuieşte capul cu toate grijile astea. În plus de asta, tot traseul e prin pădure şi mi-e şi un pic teamă să nu dăm nas în nas cu moş martin, că fix la intrarea pe traseu era un panou pe care scria ceva de genul “frequent bear sightings”. Great! Ce veste bună!

Dar încerc să mă eliberez de toate gândurile astea, mai ales când ajungem lângă lacul Velicke, care în liniştea aceea a dimineţii, pare un mic rai. Nu mai este absolut nimeni în zonă, nu se aude nici musca… nimic. E ora 7 jumate.

Lacul e clar şi limpede iar versatul de lângă el se oglindeşte în apă ca în oglindă. Niciodată n-am mai văzut un lac aşa de calm. Pe măsură ce mergem pe malul lui însă, observăm nişte vălurele miiiici mici de tot în apă. Hmmm… oare de la ce or veni?

Ne uităm pe suprafaţa lacului… nu se vede nimic. Când colo… un pic mai departe observăm o vrăbiuţă care se scaldă în apă. Face şi ea baie… :)

Apoi, ca de nicăieri, apar două răţuşte pe apă, dintre care una face scufundări cu fundul în sus. E mai mare dragul să le privim, şi stăm cuminţi destul de departe, ca să nu le invadăm intimitatea. Pentru că practic în liniştea asta, aşa simţim, că suntem privilegiaţi că am pătruns în lumea lor.

Continuăm mai departe pe traseul marcat, pe poteca ce începe să urce deasupra lacului, spre următoarea căldare glaciară de pe valea Velicka.

Ajunşi în căldarea superioară suntem uimiţi din secunda doi când, undeva în dreapta, cocoţate undeva mai sus şi destul de departe de noi, sunt mai multe capre negre, de fapt un grup întreg, care se bucură la fel ca şi noi de liniştea dimineţii şi de faptul că în zonă nu mai este aproape nimeni.

După încă vreo 5 minute observăm şi hornul pe care va trebui să urcăm spre creasta, pe care zărim câteva echipe plecate cu mult înaintea noastră. Mai este una chiar la baza hornului, dar pe care nu mai avem cum să o prindem din urmă şi nici nu reuşim până la finele zilei.

În afară de noi, nu mai este nimeni pe aici. Nu trec nici 5 minute de când am observat grupul de capre, că vedem cu coada ochiul ceva în dreapta mişcându-se. Uaaa…

La o distanţă mult mai mică decât am avut ocazia până acum, se află o capră neagră care nu pare să se sperie de prezenţa noastră. Mă apropii foarte puţin, să nu o sperii şi când să-i fac o poză… rămân iar mască. Un pic mai sus de ea… stă ca o divă la bronzat… o marmotă :)))

Aşa ceva… chiar că n-am mai văzut niciodată. Mă gândesc.. ia uite… ce cadou frumos de ziua mea! Le fac multe poze, dar pentru că nu vreau să le deranjez apropiindu-mă prea mult de ele, trebuie să abuzez de zoom.

Deja când văd o a doua marmotă lăfăindu-se şi ea la soare doar un pic mai jos de prima… nici nu mai am cuvinte. Ne uităm amândoi unul la altul în tăcere, apoi ne uităm la ele, apoi iar unul la altul… şi tot aşa până când ne dăm seama că ne zgâim la ele de vreun sfert de oră şi noi parcă aveam treabă :))

Dacă nu… mai stăteam încă vreo oră :P

De aici ar cam trebui să părăsim poteca marcată, şi adio zona de confort. Din cauză că am tot aşteptat măcar o urmă de potecă laterală care să ne indice pe unde e mai bine să ne îndreptăm spre horn, am ocolit destul de mult, pierzând cam jumate de oră cu tot cu căpriţa şi marmotele, însă reuşim până la urmă să ne croim drum la baza hornului. Ne oprim să ne echipăm cu căştile şi mănuşile, şi apoi suntem gata să-l abordăm.

Deşi fix începutul arată un pic dificil şi e prevăzut cu nişte trepte metalice, întreaga urcare până în creastă nu e foarte grea.

Porţiunile de căţărare alternează cu nişte poteci vagi, şi fiindcă direcţia e tot în sus, nu e greu de urmărit. Pe aici nu am avea cum să ne pierdem. Însă odată ajunşi în creastă, acolo începe necunoscutul.

 

Însă o luăm sistematic, începând cu o pauză. După două ore de urcare pe horn (de fapt mai mult pe lângă horn, că firul principal e foarte inabordabil) avem nevoie de un mic respiro, mai ales că peisajul este năucitor de frumos. De fapt şi pe parcursul urcării ne-am tot oprit să facem poze cu ce lăsam în urmă, mai ales că ascensiunea a fost destul de abruptă şi sub noi rămânea hăul, însă acum că suntem sus în creastă avem acces şi în partea cealaltă, spre împărăţia imensă a stâncilor. Nu poţi să nu fii impresionat de aşa ceva.

 

De aici mai departe, conform schiţelor mele, ştiu pe unde se continuă traseul. Următoarea bucată traversează pe la partea superioară căldarea aceea imensă (Gerlachovsky Kotol) care se vede din şosea, şi abia după ce vom ajunge pe faţa cealaltă vom avea vedere spre vârf. Acum nu se vede, ceea ce nu e chiar o situaţie ideală în cazul unul traseu nemarcat.

Dacă ne uităm cu ocheanul se şi vede în depărare o potecă evidentă, aşa că ne îndreptăm spre ea. De aici începe distracţia, căţărat, descăţărat şi iar căţărat, stâncă stâncă şi iar stâncă.

Fiindcă suntem, conform schiţelor, pe drumul cel bun, şi recunosc din poze peisajul şi pasajele pe care trebuie să le parcurgem, nu am foarte mari emoţii, mă bucur de peisaj, fac poze, şi mă minunez de frumuseţea acestor munţi superbi. Însă odată ce vom ajunge la poteca aceea ce se vede în zare, ştiu că lucrurile nu mai sunt aşa clare. De acolo schiţele mele sunt cam confuze, şi nu ştiu dacă vom reuşi să ne orientăm. Însă sunt încrezătoare. Mă uit la ceas, e ora 11. Fac un mic calcul şi îi spun lui Cristi: pe la 13 cred că suntem pe vârf!

Eu sunt punctul ăla roz :))
 

Însă odată ce ajungem la poteca aceea, fricile mele se adeveresc. Mai departe habar nu avem pe unde să o luăm. Nu se vede niciun indiciu. Ne oprim undeva unde se poate sta jos (sunt puţine astfel de locuri) şi răsfoiesc tot teancul de schiţe, poze şi tăieturi încercând să găsesc răspunsul sau măcar ceva ce seamănă cu ce vedem noi acum live. Dar nimic.

Şi în jur degeaba mă uit pentru că nu văd pe absolut nimeni. Singurii oameni cu care ne-am întâlnit au fost un ghid împreună cu 2 clienţi, acum vreo jumate de oră, semn că cel puţin până la un punct am fost pe traseul corect. Acum nu mai este nimeni, şi liniştea care mai devreme mi se părea divină, acum îmi pare rău-prevestitoare şi îmi dă fiori.

Însă încerc să nu cad pradă gândurilor negre. Ştim unde suntem, ştim de unde am venit, hai să vedem pe unde trebuie să o luăm. Studiem din nou pozele cu indicaţii, încercăm să reţinem cât mai mult, şi facem o primă tentativă căutând o brână, ceva.

Însă în scurt timp, ne dăm seama că nu e bine. Ne întoarcem. Bun, hai să încercăm pe hornul ăsta, să vedem dacă apare ceva dacă coborâm un pic. Hornul e abrupt, dar cu atenţie merge.

După scurt timp … ne dăm seama că nu e bine nici pe aici. Ne întoarcem iar. Hai să încercăm prin altă parte.

După o a treia tentativă, şi asta eşuată, studiem din nou schiţele şi pozele şi ne hotărâm să coborâm din nou pe horn, însă de data asta un pic mai mult. Nu îmi surâde să coborâm din nou pe acolo dar nu avem încotro.

Coborâm de data asta un pic mai mult, cercetând mereu peisajul pentru a identifica elemente cunoscute din poze. După încă 20 de minute… nimic. Ok, hai să facem şedinţă.

Găsim iarăşi cu mare greutate un loc unde să ne aşezăm amândoi în siguranţă, şi studiem iar. Deja sunt sătulă de atâta studiat. Nu de alta dar simt că e în zadar. Uitându-ne la poze, ne dăm seama că sunt ceva elemente pe care le recunoaştem, însă noi nu suntem în punctul din care au fost făcute acele poze. Suntem ori mai sus, ori mai jos. Dar oricum ne uităm şi din orice unghi, nu suntem bine.

Hotărâm însă să nu ne întoarcem (încercasem deja toate variantele pe sus) ci să încercăm de aici să ne găsim drumul. Însă totul e stâncă, ceea ce e extrem de dificil.

Cu mare atenţie, încercăm să găsim căi de a înainta fără a ne pune viaţa în pericol. Dacă nu merge pe undeva, încercăm prin altă parte. Însă ne tot lovim de dead end-uri, iar după vreo jumate de oră ne dăm seama că ne învârtim ca muştele fără cap şi nici nu mai suntem în stare să ne întoarcem de unde am venit.

În jurul nostru nu e decât pustietate, un peisaj complet sterp, nicio urmă de viaţă. Stâncă şi atât, şi orice suflet omenesc care ne-ar putea ajuta e mult prea departe. Suntem singuri în toată liniştea asta mormântală.

Şi fiindcă nu era de ajuns, la un moment dat pe deasupra noastră vine o cioară din aia neagră de care tot am văzut prin munţi, care sparge liniştea. Craaaaaa craaaa craaaaa. Da, fix ca în filmele horror.

Great, we’re lost.

Pentru următoarele 2 ore orbecăim ca şi legaţi la ochi. Ba în sus ba în jos, caţără, descaţără, ai grijă la fiecare pas. De fiecare dată când credem că am găsit o eventuală pistă, se dovedeşte a fi încă un dead end. Traversăm nu ştiu câte hornuri şi dăm cu nasul de nu ştiu câte feţe stâncoase fără nicio posibilitate de abordare. Nici măcar timp să obosesc n-avem, urcăm şi coborâm în continuu, analizând la fiecare pas împrejurimile, rugându-ne să ajungem într-un loc familiar din poze.

La un moment dat… ajungem undeva de unde deodată îmi apare în faţă vârful. Îl recunosc din poze după cum arată, pentru că e suficient de departe încât să nu îi văd crucea. Însă între noi şi el… e numai stâncă. Muchii şi muchii de care nu avem nicio idee dacă şi cum am putea trece. După una dintre ele ar putea foarte bine să fie un hău imposibil de trecut.

Încep să mi se bulucească în cap multe gânduri negre. Treaba nu e roz deloc. N-avem nici cel mai vag habar pe unde suntem şi nici cum să ieşim de aici, şi nu văd cum şi cine ar putea să ne ajute. Singurii care ne pot ajuta suntem tot noi.

Mi-e teamă să îl întreb pe Cristi dacă şi lui îi e la fel de frică ca şi mie, dar după cum îl ştiu eu, chiar dacă n-a ajuns la nivelul meu, nu e foarte foarte departe. Însă momentan facem echipă bună. Deşi mi-e frică de aproape mi se moaie picioarele, nu am voie să clachez. Imediat ce îmi vin în cap cele mai urâte scenarii şi îmi vine să mă pun în fund pe prima stâncă şi să plâng, îmi dau singură un şut în fund şi merg mai departe.

Încet încet, targetul se schimbă de la a ajunge pe vârf la a ajunge teferi jos. Şi jos…. e foaaaarte departe. Numai gândul că trebuie să „hold it together” atâta timp e copleşitor şi încep să mă îndoiesc de fiecare priză, de fiecare pas.

Ultimele două ore n-am făcut poze. Şi pentru cei ce au mers cu mine pe munte, şi au văzut că fac poze aproape non stop, asta spune totul.

După două ore nu mai rezist şi trebuie să mă aşez să îmi trag un pic sufletul. După zeci de căţărări şi descăţărări, ne-am croit drum tot undeva în creastă, însă mai sus de unde am ieşit prima dată. Vârful este în prim plan, e acolo bine mersi, dar noi tot nu ştim cum să ajungem la el.

E destul de aproape, iar calea cea mai rapidă ar fi direct pe creastă, însă varianta asta cam iese din calcul pentru că ştiu că abordând-o e posibil ca la un moment dat să trebuiască să facem rapel, şi noi nu avem cu ce.

Contemplăm un pic la a urma creasta spre vârf, nu de alta dar pare că am ajunge foarte repede, însă decizia corectă e să găsim o altă cale. De aici de unde stăm, se vede punctul de pe traseul de coborâre cu care ar trebui să ne intersectăm, însă nu prea se vede de aici cum şi pe unde putem ajunge acolo.

Ne ridicăm în picioare, punem rucsacurile, şi hotărâm să coborâm un pic pe partea dinspre vârf şi apoi să căutăm un fel de brână care să ne ducă acolo.

Dar înainte de plecare, mă gândesc să fac un 360 de grade să mai cercetez un pic împrejurimile. Şi cum mă uit eu aşa peste tot în jurul meu, o văd.

Un pic mai jos, la doar 10-20 de paşi de unde stăm noi, se vede o potecă mică mică dar mai mult decât clară. THIS IS IT!!! Asta e ce căutăm! Asta e salvarea!!!

Aproape nu-mi vine să cred. Aproape renunţasem la a mai visa să ajungem pe vârf!În doi timpi şi trei mişcări coborâm la potecă, şi imediat după aceea ne dăm seama că suntem bine. De acolo coborâm destul de mult printr-un horn bine tocit de toţi cei care au venit pe aici, care nu se întrerupe deloc până când ne intersectăm cu traseul de coborâre. De aici avem de urcat o ultimă bucată până pe vârf, şi deşi e al naibii de abrupt, ştiind că suntem pe traseul bun, parcă e mai uşor.

Un pic mai sus, întâlnim chiar şi 2 oameni, un ghid şi o clientă, care coboară de pe vârf. Iar după o ultimă porţiune abruptă prevăzută cu nişte lanţuri, ajungem să vedem pentru prima dată crucea de pe vârful Gerlach.

Cu toate că sunt copleşită de emoţii şi de toate gândurile care mă acaparează, reuşesc să şi filmezi ultimii paşi până pe vârf:

Ce simţim pe vârf… e greu de descris. După aproape 10 ore de urcare, din care 2 am fost pierduţi şi am bălăurit în sus şi în jos acumulând o diferenţă de nivel mult mai mare decât cea pe care trebuia să o fi urcat, după ce m-au trecut toate gândurile negre posibile şi imposibile, după ce nu mai aveam nicio speranţă să ajungem pe vârf, şi după ce aproape m-am lăsat pradă fricii, iată-ne aici. Pe Acoperişul Carpaţilor.

Abia acum observ. Vremea deja nu mai este ca dimineaţă, cerul s-a cam acoperit de nori, însă spre liniştea noastră sufletească nu sunt nori de ploaie. Şi atâta timp cât nu sunt de ploaie, chiar nu mai contează. Pentru noi e absolut superb şi nu ne mai trebuie nimic altceva.

Pentru următoarea jumătate de oră facem poze, încercăm să ne odihnim pe cât posibil, însă e destul de greu. Vârful este destul de expus şi abia reuşim să găsim un loc pe care să ne aşezem ca să stăm bine.

Lângă cruce este o cutie metalică, montată acum câţiva ani, în care se găseşte un caiet în care putem lăsa un mesaj.

Însă culmea, fix la noi se pare că s-a terminat pixul. Văd că înaintea noastră sunt trecuţi şi alţii pe ziua de azi, deci e clar că astăzi s-a terminat pasta. Dar nu-i nimic, nu mă las bătută. Iar pixul şi scrijelesc aşa, fără pastă, dar suficient de apăsat încât să las urme pe hârtie. Doar nu era să las eu un biet pix terminat să mă împiedice să scriu în caiet :)

După ce facem şi o poză cu tricolorul, e timpul să coborâm. Şi emoţiile sunt pe departe de terminate, pentru că nici coborârea nu este deloc uşoară şi mai avem un „hop” foarte mare de trecut.

O luăm însă încet încet, cu mare atenţie, sperând să nu mai avem iarăşi probleme de orientare. Teoretic traseul de coborâre ar trebui să fie destul de evident, pentru că se face pe un horn foarte lung care conduce la un lac. Iar de acolo intrăm din nou pe traseu marcat. În teorie sună simplu dar e departe de a fi aşa.

Lanţurile de sub vârf
 
Pe aici e coborârea

Porţiunile pe care putem coborî pe picioare alternează cu cele în care trebuie să ne folosim şi mâinile. Nu e foarte greu, dar nici uşor. Însă spre fericirea noastră traseul este destul de evident, prin grohotiş se mai observă uneori mici poteci bătute, şi nu e greu să ne orientăm.

De acolo de sus venim
 

La un moment ne şi apropiem de o echipă din faţa noastră, un tânăr şi un domn mai în vârstă (tatăl lui sau client, nu îmi dau seama) şi urmărim mereu să vedem pe unde o iau ei, ca să fim şi mai siguri. Când ajungem în dreptul lor avem o surpriză destul de mare. Tânărul este din Polonia, şi vorbeşte destul de bine engleză. De la el aflăm că cel mai probabil au avut şi slovacii liber ieri, de 15 august, şi mulţi şi-au luat liber şi azi, ca să aibă o minivacanţă, drept pentru care ieri când a venit încoace a prins un mega ambuteiaj pe şosea, din cauza căruia a făcut de 2 ori mai mult pe drum decât în mod normal.

Domnul mai în vârstă vrea să fie extra safe şi fiindcă au la ei corzi, hamuri şi tot ce le trebuie, pe pasajele expuse, unde sunt montate scări metalice sau lanţuri, a preferat să coboare pe coardă.

Într-adevăr, toate echipamentele metalice montate aici sunt destul de vechi, şi trebuie să avem foarte mare grijă cum coborâm pe ele, mai ales pe scările metalice, pentru că nu sunt într-o stare foarte bună. În plus, nici pasajele nu sunt foarte uşoare, sunt destul de expuse, şi trebuie maximă atenţie.

 

Cu puţine emoţii trecem şi de aceste pasaje, şi după ce sunt sigură că am scăpat şi de ultimul, şi văd lacul din ce în ce mai aproape, încep încet încet să mă relaxez.

 

Abia la lac însă e descărcarea totală. Odată ajunşi aici, ştiu că suntem safe. Aici s-a terminat greul. Mai departe avem doar potecă marcată, şi în 2 ore – 2 ore jumate ar trebui să fim la maşină.

ABIA acum mă pot bucura de reuşită. Sus n-am putut face asta, pentru că ştiam că greul nu s-a terminat şi trebuia să mă concentrez maxim şi pe coborâre, ca să nu facem vreo boacănă fix la final. Însă acum… pot în sfârşit să răsuflu uşurată. Mă aşez pe prima piatră confortabilă de la malul lacului, îmi scot mănuşile şi casca de pe cap care aproape mi-a lăsat urme după atâtea ore, şi scot telefonul.

Abia acum îmi permit şi eu să îl deschid şi să arunc un ochi pe mesajele primite de la atâţia oameni dragi care s-au gândit la mine de ziua mea.

Aproape îmi vine să plâng când văd cât de multe sunt, şi îmi pare rău că nu pot să răspund la toate fix acum. Nu reuşesc să scriu decât la 2-3 persoane, că mă ia frigul şi trebuie să o luăm din loc.

Luăm în primire poteca marcată (mâncate-ar mama de frumoasă ce eşti!) şi în scurt timp ne dăm seama că am subestimat-o. De unde ne gândeam noi că de-aici va fi uşor… e chiar mai greu. Dar nu din acelaşi motiv, ci pentru tălpi.

Până acum, cu căţăratul şi descăţăratul, tălpile nu prea au avut de suferit, dar acum, fiecare pas pe lespezile frumos aranjate în potecă pare un chin.

Mă uit la ceas şi îmi dau seama că avem vreo 13 ore la activ. Şi mai avem vreo două. 2 ore care mi se par o eternitate, nu alta. Însă nu e ca şi cum am avea de ales, aşa că îi dăm bice mai departe.

Din fericire, suntem binecuvântaţi şi cu un peisaj minunat. În faţa noastră… călăuză ne este luna. În stânga, se vede toată depresiunea în care se află oraşul Poprad, şi dacă ne uităm atenţi vedem şi câteva dintre micile staţiuni de la poalele muntelui şi şoseaua care le leagă. Din păcate în acelaşi timp ştim că la acea şosea am lăsat şi noi maşina.. şi nu pare deloc aproape.

Pe la ora 19 intrăm deja în pădure. Revine teama de Moş Martin, dar mai groază îmi e de cât de tare mă dor picioarele. Ne vine la amândoi să ne punem în fund şi să schelălăim la lună, ca lupii, dar nu ni se pare appropriate :))))

Încercăm să facem timpul să treacă depănând cele întâmplate azi, dar niciunul nu e în stare să articuleze mare lucru.

Când văd că nu merge aşa, încerc să-l conving pe Cristi să jucăm fazan, dar după câteva runde se plictiseşte. Ok… păi şi atunci ce vrei să facem? Niciunul dintre noi n-are nicio idee prea strălucită.

Încerc să îl conving să îmi spună ce cadou mi-a luat de ziua mea, însă aici chiar n-am succes de nicio culoare :))

Oraşul Poprad

Aşa că mergem mai departe ca însetaţii prin deşert. Şi fiindcă nu era deajuns, la un moment dat ieşim de pe potecă şi ajungem pe şosea, traseul mergând în continuare pe asfalt, adică cel mai „minunat” scenariu posibil: să mergi cu bocancii pe asfalt după o zi întreagă de traseu şi alte zeci de km de trasee în spate făcute în ultima săptămână. Tălpile noastre sunt în „extaz”!

Când ceasul îmi arată că suntem de 14 ore pe traseu simt că îmi vine să mă întind pe şosea. La fiecare pas simt că voi urla de durere. A, stai puţin, suntem în pădure. De ce n-aş putea urla?

Îl întreb pe Cristi: – Auzi? Pot să urlu?

– Ia vezi, poţi?

– Ok, acoperă-ţi urechile!

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Ok, acum parcă mă simt muuuult mai bine! :)))

Începem să ne întrebăm deja exasperaţi când va părăsi marcajul acest drum asfaltat nenorocit. Ştim că trebuie să se întâmple asta, iar din punctul respectiv ar mai fi doar 35-45 de minute până la maşină (traseu comun cu cel urcat dimineaţă). Însă momentan… nu ştim exact cât în plus faţă de cele 45 de minute mai avem. Tocmai ce mă pregătesc să îmi dau cu presupusul, când aud o maşină.

Zic ah, e ăla de făcea curse dimineaţă cu clienţii. Mai devreme când eram în pădure pare mi se că l-am auzit urcând.

Ne dăm repede pe dreapta ca să îi facem loc, că dimineaţă părea cam vitezoman. Dar culmea, îl aud din ce în ce mai aproape şi… pare că încetineşte. Mă gândesc în capul meu: Nooo, imposibil, cred că încep să am halucinaţii. Sigur asta e.

Dar nu. Ne oprim pe loc şi în faţa noastră maşina opreşte. De dinăuntru, un bărbat la vreo 45 de ani (greu de zis, e clar că e om de munte şi ar putea fi şi mai în vârstă, plus că eu nici nu prea mă pricep la vârste) ne face semn cu mâna să ne urcăm.

Pentru un moment mi se pare că visez. Mă uit aproape consternată şi pentru o secundă nu am nicio reacţie. Mă uit la Cristi: is this for real???? Is this really happening? Is he…. God? :))))

Nu mai stau mult să mă gândesc şi pun mâna pe clanţa uşii din dreapta. Însă nu se deschide. What da… Mă uit la el, şi ne face semn că nu pe acolo, ci prin spate (maşina e o matahală mare 4 x 4).

Dar când să ne ducem noi în spate, fix când să pun mâna pe clanţă, maşina o ia din loc. What da…. ? Te-ai răzgândit??? Staaaaai! Nu plecaaaaaaa!

De fapt omu’ doar se dăduse un pic la o parte ca să facă loc unui biciclist. Cum s-a oprit iarăşi, punem mâna pe clanţă, deschidem uşa şi hop înăuntru.

A urmat o cursă nebunească de vreo 7 minute (chiar era vitezoman) timp în care nimeni nu a spus nimic. Noi când ne-am urcat în maşină i-am mulţumit de vreo 10 ori în engleză, dar el doar a dat din cap. Ne dăm seama că nu ştie engleză şi drept urmare tot drumul, pe lângă că suntem beţi de fericire şi ne vine să râdem în hohote de cât noroc am putut avea, nu ne gândim decât cum să facem să îi mulţumim la sosire. Mi se pare că orice am zice nu am reuşi sub nicio formă să îi transmitem omului suficiente mulţumiri că ne-a făcut aşa un mare bine!

God
 

Contemplăm chiar să îi spunem că e cel mai frumos cadou de ziua mea pe care puteam să îl primesc, dar odată ce ajungem la destinaţie, tot ce reuşim să articulăm este tot Thank you Thank you so much! că după aceea începe să vorbească cu clienţii pe care trebuia să îi preia de acolo şi nu ne mai bagă în seamă.

Oh well… să-ţi dea Dumnezeu sănătate măi nene, că nici nu ştii tu cât de mult ne-ai ajutat! Nici nu visam eu la aşa ceva! Un final mai epic nici nu putea să existe la o aşa tură.

Când ajungem la maşina noastră avem cele mai mari zâmbete posibile pe faţă. Iar fericirea absolută este atinsă când ne dăm bocancii jos din picioare. Desigur, orice insecte de pe o rază de 500 de metri au murit, dar tălpile noastre au fost eliberate.

 

În timp ce stau în dreapta aproape leşinată, n-am nicio idee cum reuşeşte Cristi să conducă cei 10 km până înapoi în camping, că eu cu greu aş fi în stare, însă după 20 de minute deja stăm la masă cu Adi şi Andra povestindu-le ce am pătimit în cursul zilei.

Încheiem ziua cu o cină „festivă” la care mănânc, de ziua mea, un amărât de hamburger pentru care depun un efort enorm să stau aşezată la masă, după care merg să fac un duş lung şi cald de care am nevoie ca de aer. Şi deşi s-a făcut doar ora 21, simt că dacă nu mă întind în următoarele 2 secunde, corpul meu va ceda. Simt că mai am puţin şi mă rup din toate încheieturile şi că mă dezmembrez toată pe jos, aşa că nu mă mai interesează că e ziua mea, eu trebuie să mă culc. Mai sărbătoresc şi mâine!

Va urma.

Concluzii

Aşa cum probabil v-aţi dat seama dacă aţi reuşit să citiţi toată povestea, această tură a însemnat enorm pentru mine. Şi nu doar pentru că am reuşit să ajungem pe cel mai înalt vârf din Carpaţi, ci şi pentru tot ce am trăit de-a lungul zilei.

În această zi, în care vă spun sincer că doar de câteva ori mi-am adus aminte că e ziua mea, în rest fiind mult prea concentrată la traseu, am trecut prin atâtea stări contrare (bucurie, frică, fericire, exasperare, friiiig, frustrare, etc) şi mi-am depăşit atât de multe limite încât sigur uit ceva dacă încerc să le enumăr.

  • A fost cel mai lung traseu făcut de noi până acum într-o singură zi (14 ore şi am fi făcut 15 dacă nu ne lua nenea cu maşina)
  • A fost cel mai greu traseu făcut de noi până acum. Şi aici nu mă refer neapărat la dificultatea traseului, pentru că dacă ar fi fost marcat nu ar fi fost ceva extrem de greu de făcut, însă lipsa totală a marcajului într-o zonă stâncoasă 100% schimbă total datele ecuaţiei.
  • A fost cea mai mare diferenţă de nivel urcată într-o singură zi (nu am avut cum să calculăm datorită numeroaselor coborâri şi urcări, dar posibil să fi ajuns pe la 2000 m)

Dat fiind că am studiat foarte mult traseul în faza de plecare, a fost efectiv ca o problemă foarte grea de matematică, pe care cu foarte mare dificultate am reuşit să o rezolvăm până la urmă.

Deşi m-am pregătit foarte bine psihic pentru situaţia în care vom pierde traseul, şi mi-am făcut un plan pentru acest caz, la faţa locului planul a fost foarte greu de urmat, şi a trebuit să ne bazăm la urma urmei pe instinctul cultivat în anii de munte pe care îi avem la activ şi pe experienţa acumulată în anii ăştia. Şi se pare că a fost bine şi că ne-am descurcat.

Însă abia după coborâre, când mintea mi s-a mai limpezit, mi-am dat seama de fapt ce s-a întâmplat.

În timp ce căutam informaţii pe internet cu o lună două înainte de plecare, am dat peste un tip slovac care a urcat pe Gerlach de mai multe ori, şi după primele 2 dăţi a postat pe un forum şi pe blogul lui poze făcute de el pe traseu cu indicaţii pe ele, poze pe care le-am studiat înainte şi le-am avut cu noi pe traseu.

Însă eu neînţelegând foarte bine explicaţiile lui de pe blog care însoţeau pozele, n-am reuşit să îmi dau seama nici măcar cu google translate cam ce spunea el acolo.

Însă mi-am putut da seama dinainte că cele 2 seturi de poze sunt aproape identice pe prima parte a urcării până în creastă şi pe coborâre, dar la mijloc existau neconcordanţe, şi nu mă prindeam deloc care e motivul. Am mers pe ideea că la faţa locului se vor clarifica lucrurile, dar mai ales pe aceea că dacă plecăm cât de cât în acelaşi timp cu alte echipe ghidate, vom putea să ne ţinem după ele pe traseu. Dar din păcate nu s-a întâmplat aşa din cauză că am plecat mai târziu.

La final mi-am dat seama că de fapt şi de drept neconcordanţele acelea veneau probabil din faptul că prima dată când a urcat a luat-o pe un traseu greşit, indus în eroare de acea potecă pe care am văzut-o şi noi şi am fost siguri că pe acolo e bine, şi a doua oară a mers pe traseul corect. El o fi explicat asta pe blog, dar cine să înţeleagă slovaca?

Iar eu am ales să cred că varianta bună este cea evidentă, cu poteca respectivă, şi asta a fost greşeala.

Drept urmare acum, chiar dacă aş vrea, n-aş putea să vă dau indicaţii exacte despre traseul corect, pentru că dintr-un anumit punct încolo este un gol pe care nu am cum să-l acopăr.

Şi mă reţin de la a face indicaţii pentru că vă recomand din suflet să nu încercaţi să urcaţi acest vârf decât conform regulilor parcului naţional, adică doar cu ghid sau dacă sunteţi membri în CAR şi aveţi experienţa necesară.

În caz contrar, pe lângă pericolele la care vă expuneţi, riscaţi amenzi cam usturătoare de la rangerii parcului (cu care înţeleg că sunt şanse să vă întâlniţi). O altă regulă care trebuie respectată este şi aceea că cei care nu sunt însoţiţi de ghid nu au voie să coboare pe traseul de urcare sau invers (să urce pe traseul de coborâre) în principal pentru a evita accidentele provocate de antrenarea pietrelor. Spre exemplu, dacă am fi încercat să urcăm pe traseul de coborâre, am fi primit pietre în cap de la cei ce erau în coborâre.

Traseul oficial de urcare este pe Velicka proba şi cel de coborâre este Batizovska proba.

În cazul în care sunteţi membri în CAR, aveţi experienţa necesară şi vreţi să faceţi acest traseu, îmi puteţi da un mail, şi voi încerca să vă ajut.

Însă chiar şi aşa, nu subestimaţi acest munte. Este o provocare destul de mare, şi am povestit experienţa noastră în aşa detaliu tocmai ca să se înţeleagă acest lucru. În alte circumstanţe (vreme rea) datele problemei se schimbă dramatic şi rezultatul ar putea fi unul foarte foarte grav, dacă nu cel mai grav.

De aceea noi am şi aşteptat atât de mult o zi cu prognoză perfectă, fără nicio şansă de precipitaţii, pentru că altfel, în condiţiile în care şi aşa orientarea este atât de dificilă, ar fi fost foarte riscant să încercăm să urcăm.

Pentru aceia ce doresc să urce cu ghid, este destul de convenabil dacă grupul este format din 3 persoane, pentru că astfel costul se împarte la mai mulţi. Eu am găsit acest site, unde costă 255 euro / grup, însă cred că dacă scotociţi un pic găsiţi şi ghizi ca ar lua 4 sau 5 persoane, mai ales dacă aveţi ceva mai multă experienţă şi le explicaţi asta printr-un mail sau la telefon.

Dacă vreţi să vedeţi mai bine cum arată şi ce presupune traseul, puteţi căuta ceva filmuleţe pe youtube, după cuvintele cheie „Gerlachovsky stit”, „Velika proba” (traseul de urcare) sau „Batizovsky proba” (traseul de coborâre).

Dacă vă duceţi cumva, nu uitaţi să-mi povestiţi cum a fost! :)

Mai multe poze:
 





CHECK LIST
Echipamente


CAZARE

Campingul la care am stat noi se numeşte Rijo Camping, şi se găseşte lângă localitatea Stara Lesna de la poalele Munţilor Tatra. Ziua aveam o privelişte foarte frumoasă spre Vârful Lomnicky chiar din camping.

Condiţiile sunt ok, există stâlpi de electricitate şi mese cu băncuţe din loc în loc, există şi cu o mică terasă unde se poate comanda mâncare dimineaţa şi seara (în regim fast food mai mult), băuturi, inclusiv ceai, şi de unde se pot cumpăra diverse dulciuri, pateuri, etc.

Inconvenientele au fost următoarele:

1. Clădirea cu cabinele de duş nu avea o uşă exterioară, astfel încât chiar dacă exista draperie la cabina de duş, era destul de frig, aproape ca şi cum ai face duş în aer liber, iar seara cum e destul de frig chiar şi vara… chestia asta nu era foarte plăcută.

2. La chiuvete nu exista apă caldă. Una singură (din vreo 6) avea montat un mic boiler, dar care la femei în primele zile mergea greu,după care n-a mai mers deloc.

În final ne-am descurcat şi aşa, n-a fost problemă, însă dacă stai mai multe zile acolo (cum am stat noi 7 nopţi) nu e chiar ideal. Dacă mergeţi, nu faceţi duş la cabinele de duş din clădirea cu chiuvetele (nu se încălzeşte apa), ci mergeţi la clădirea separată de duşuri.

Alternativa ar fi campingul Tatranec, în apropiere de Tatranska Lomnica, însă nu ştiu dacă au condiţii mai bune.

Pentru cei ce au mai degrabă treabă în Parcul Naţional Slovensky Raj (Raiul Slovac) le recomand să stea la campingul de acolo, care e chiar la intrarea în parc. Din nou, nu ştiu nici acolo cum sunt condiţiile.

Preţurile pentru Rijo Camping le găsiţi şi pe site, însă ca idee, ar fi aşa:

Preţ pentru maşină / noapte: 3,2 euro

Preţ pentru cort/ noapte: 3,2 euro
Preţ pentru adult/ noapte: 3,3 euro
Taxă turism / adult noapte: 1 euro

După un mic calcul, noi fiind 4 oameni cu o maşină şi 2 corturi, am plătit 6,7 euro / persoană / noapte.


Dacă nu doriți să stați cu cortul, mai jos afișez cazările din zonă de pe booking (introduceți perioada dorită pentru a le vedea pe toate și dați, eventual, zoom out):



Booking.com

TRASEU

tenţie! Ascensiunea pe Gerlachovsky stit este un traseu alpin cotat UIAA II, care cere experienţă, cunoştinţe de căţărare şi nu este recomandat începătorilor! Nu poate fi abordat decât împreună cu un ghid local sau de către membri ai cluburilor alpine afiliate UIAA. Citiţi la finalul jurnalului pentru mai multe detalii.

TRASEU:

Data: 16 august 2013

Punct de plecare: Tatranska Polianka (parcare gratuită)

Tip traseu: drumeție + UIAA II

Traseu:

Tatranska Polianka (1000 m) – Sliezsky Dom (1675 m) – Velika proba – Gerlachovsky stit (2655 m) – Batizovska proba – lacul Batizovske (1884 m) – Tatranska Polianka (1000 m)

Marcaj: doar pe porţiunile de trekking: Tatranska Polianka – Sliezsky Dom şi lacul Batizovske – Tatranska Polianka. În rest este nemarcat.

Diferenţă totală nivel: aprox. + 1750 m / – 1750 m

Timp: ~ 14 h

Echipament necesar: minim cască.

Surse apă: doar pe porţiunile marcate sunt câteva surse de apă.

Harta rutieră:

 


Vignete:

Pentru Ungaria şi Slovacia este nevoie de vignete dacă vreţi să folosiţi autostrăzile. Noi le-am cumpărat pe amândouă de la un chioşc de dinainte de vama Borş, însă pe urmă mi-am dat seama că mai bine le luam de la o benzinărie. Au costat amândouă 117 lei (probabil ar fi fost mai ieftin în benzinării). Cea pentru Ungaria este doar “pe hârtie” (e recomandat să păstraţi chitanţa primită) iar cea pentru Slovacia se lipeşte pe parbriz în colţul din dreapta sus.

 

ECHIPAMENT MONTAN NECESAR


Orice drumeție reușită începe cu lista de echipament.

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Uau! O zi cat o saptamana. Felicitari! Sunteti niste adevarati temerari! Sau sunteti inconstienti? Probabil una dintre cele mai frumoase amintiri. Ceea ce obtinem greu ne place mai mult! Masochisti! Ceea ce Colibasanu simte pe Manaslu simtiti si voi cand va duceti acolo unde credeti ca sunteti
    peste puterile fizice si psihice. E ceea ce inseamna ca ti ai depasit limitele.
    Temerari adevarati!

    • Mersi frumos Costin! :)

      De foarte multe ori ne-am depasit limitele in trecut, ca doar aia inseamna progres, dar asta a fost cea mai dificila tura dintre toate! :)

      Sa fii inconstient inseamna sa te duci sa faci ceva peste puterile tale fara sa iti fie frica si fara sa te pregatesti in niciun fel. Ori pentru nicio alta tura nu ne-am pregatit ca pentru asta. Sa fi vazut cum arata podeaua casei noastre cu cateva zile inainte, plina de schite, biletele si poze :) Asta pe langa pregatirea psihica..

      Faptul ca am reusit a fost o dovada ca nu a fost ceva peste puterile noastre fizice si psihice, ci doar mai dificil decat tot ce facusem pana atunci. Oameni de regula se tem se faca ceva ce li se pare dificil de teama sa nu iasa din zona de confort, dar de fapt cu totii suntem mult mai puternici si capabil decat ne imaginam! Asta e doar una din lectiile pe care le-am invatat de la munte.

    • Nu ma pricep ce inseamna sa te dai pe UIAA II, dar din descriere seamana cu Valea Costilei ca dificultate sau mai rau cu Albisoara Crucii, pe care nu prea ai loc sa gresesti traseul, sa descateri si sa faci incercari (mai ales fara coarda). Probabil ca v-ati descurca foarte bine la un traseu de escalada. Oricum formularea „Sau sunteti inconstienti?” era o intrebare care tinea de retorica scriiturii. La sfarsit am intarit ca sunteti „Temerari adevarati!”

    • Am inteles :)
      Da… nu stiu ce sa zic… cred ca ai dreptate cu Valea Costilei. N-am fost, deci nu stiu sa zic. Cred ca daca ar fi la noi, traseul asta ar fi cotat 1B, maaaxim 2A… ceva de genu..

  2. Mi-a luat vreun minut sa derulez pana la final. Pana la urma e un record si acest articol nu? :) Cel mai lung de pana acum? Ma uit maine pe el, m-am speriat de dimensiune :)

    • Asa este sa stii! :)))) E un recod si articolul, sigur e cel mai lung, cand am vazut in word ca am ajuns la 12 pagini, am zis oooops :P Am incercat sa mai tai, dar n-a fost chip sa sterg prea multe paragrafe…

      Imi dau seama ca sperie la prima vedere, recunosc ca nici eu nu citesc pe alte bloguri astfel de articole kilometrice decat daca ma intereseaza neaparat, dar sper ca povestea sa captiveze :) Oricum, ce citeste destul de usor si repede.. Si pozele il fac sa para SI mai lung decat e :P

  3. In timp ce am citit aceasta povestioara am resimtit alaturi de voi fiecare moment, de bucurie, de teama, frica, epuizare si usturime in talpi. Mi s-a accelerat pulsul ca la un triller bun, desi stiam finalul inca de asta vara.

    Ratacirea e cumplita. Am patit-o intr-o noapte cand ne retrageam din Creasta Balaurului. Incercam sa inaintam si surprinzator ajungeam in acelasi loc. Ma simteam ca in Muntele Vrajit a lui Thomas Mann. Dupa 2-3 ore de mers cu lanterne sa ajungi a treia oara in acelasi loc este putin nepotrivit pentru finalul unei zile frumoase. S-a plans putin, s-a tipat cu disperare, ne-au tremurat doar un pic genunchii si nu ne-am intors si a patra oara.

    Altadata cand am facut primul meu traseu in Peretele Vaii Albe, la 3:30 am plecat din Bucuresti, la 5:45 intram in Busteni si la 21:30 eram inapoi la masina. Ceea ce s-a intamplat atunci ciudat a fost ca la retragere dupa ce am iesit de pe Aeriana mi s-a terminat adrenalina. Si ma uitam pe Valcelul Policandrului, cum este el de abrupt de nu te opresti pana jos, si coboram pe piatra umeda si innoroita, cugetand din adancuri ca si cum as fi stat intr-un fotoliu dupa ce am baut un cognac: „Bă aici se moare! Concentrează-te!” Si simteam o lehamite de drumul pana la masina si ma plictisisem de ma lua somnul ca la un triller prost. Dar nu era film era realitate. Cred ca despre asta povestesc alpinistii ca patesc pe optmiari cand se retrag. Infine, fiecare dupa puterile lui.
    Mai tarziu prin padure fara lanterne si la crepuscul imi venea sa ma intind lat si sa arunc bocancii sa nu-i mai vad(cum ziceai si tu). Cand nu se mai vedea de loc am ajuns la masina. La 0:30 ma taram spre o terasa prin Bucuresti. Acolo, lasindu-mi corpul scaunului, am inceput sa diger senzatia de bine datorata consumului de adrenalina si a epuizarii resurselor. Asta m-a facut o saptamana euforic. Si acum imi aduc aminte senzatia aia.

    Sigur si tu ai avut astfel de trairi si sentimente! E minunat!

    • Oh daaaa, rezonez foarte bine cu ce ai zis tu aici! :) Mi-au trecut si mie prin cap chestii asemanatoare de mai multe ori… Asa e pe munte :)

      Nu cred ca am mai citit pe nimeni povestind trairile astea, asa ca iti multumesc ca ai impartasit cu mine!

      Ai trait si tu exact ce am trait si eu cu ratacirea… Noi n-am ajuns de 3 ori intr-un loc, dar mi se parea ca inot intr-o mare de stancarie, si nu stiu ce tre sa fac ca sa nu ma inec. In tura asta n-am plans, nici macar de fericire, pe varf, pentru ca nu puteam sa ma descarc stiind ca mai am si de coborat, dar cand eram rataciti si mi-au venit cele mai negre ganduri in cap (gen dinalea cu „aici se poate muri”) am simtit ca mai am foaaarte putin pana sa ma ia plansu. Dar noroc ca dupa „aici se poate muri” a urmat „concentreaza-te naibii!!” si mi-am dat singura un sut in fund sa nu clachez :)

    • Si starea euforica care te tine mai mult timp dupa o astfel de victorie ai simtit-o? De ti pare lumea mai frumoasa pe strada. Asa ca in epoca flower power cu lsd si alcool. Dar totul din tratamentul cu adrenalina, endorfina si epuizare.

    • :))) Da, la asta ma refer cu sutul :P

      Am simtit si starea aia euforica, dar nu neaparat dupa vreo „victorie”, ca eu nu le consider neaparat cine stie ce victorii :) Am simtit asta si dupa o tura frumoasa in Mehedinti de exemplu. Am pus-o pe seama incarcarii cu energie pozitiva :)

  4. Hai ca l-am citit. Mi-am amintit ce spunea un salvamontist despre alpinistii din vest si cei din est – rusii veneau fara manusi etc si urcau pe funia inghetata acolo unde astia din vest se blocau. Plus ca Kargel mai spunea ca era obisnuit in muntii nostri sa bea apa din locuri unde veneau si animalele pe cand astia din tari mai dezvoltate strambau din nas :) 80euro/persoana pentru a urca mi se pare rezonabil in situatia data. Crucea de pe varf e frumoasa :))

    • Da, da, e foaaaaarte frumoasa, mai ales cand o vezi dupa 2 ore de orbecaiala :)))

      N-am inteles-o pe aia cu manusile dar in fine :P Sa inteleg ca ideea era ca alpinistii din est is mai dastepti? :)))

  5. Nu foarte inalt, dar al naibii de periculos! :D

    Am citit jurnalul pana la capat, chiar daca n-am de gand sa urc prea curand pe varful asta. Sincer, nu mi-am dat seama ca e cel mai lung, pana sa citesc comentariile :)).
    Oricum, multe multe felicitari pentru reusita in primul rand, dar si pentru curaj, pasiune si perseverenta. O aniversare cu adevarat memorabila! Si cine stie, poate urmatoare te va prinde cu vreo 2100 si ceva de metri mai sus, pe un alt „acoperis” ;)!

    • Multumesc mult Larisa!
      Si apreciez tare mult ca ai citit tot! :)
      Daca ai ajuns la final si nu ti s-a parut cel mai lung articol, inseamna ca se citeste destul de usor si rapid. Sau ma insel? :)

      Cat despre anul viitor, Doamne ajuta! :)

    • Se citeste destul de usor, povestesti frumos si amuzant, plus ca de cele mai multe ori faci haz de necaz, deci eu cred ca si cineva care n-are prea multa treaba cu muntele ar citi cu placere.

    • Da, pai daca n-as face haz de necaz, ce-ar mai fi? :))))
      Ma bucur ca se citeste usor. Mie mi-e destul de greu sa imi dau seama, fiind autorul :P Stii si tu cum e… :)

  6. …chiar nu iti dai seama cat e de lung articolul pana nu ajungi la comentarii…l-am citit cu sufletul la gura…cred ca am respiat doar dupa ce ati ajuns sus pe varf…scrii minunat! Felicitari!

  7. Felicitari Alexandra! Esti o inspiratie pentru noi toti! Iti citim de mult timp blogul iar la tura asta nu ne-am putut abtine sa nu comentam :) La cat mai mare!!!

  8. Felicitari, Alexandra! Ma bucur mult pentru voi ca ati reusit sa ajungeti pe varf pana la urma. Poate asa a fost mai interesant si te-ai bucurat mai mult de reusita, pierzandu-va putin, avand cateva momente de dubiu, fortand putin picioarele si psihicul. Cu siguranta aceasta experienta te-a ajutat si ti-a dat un plus in ceea ce inseamna mersul la munte(pentru ca nu tot timpul sunt situatii roz si marcaje gen covor rosu care ne duc la destinatie).

    Am citit articolul chiar in ziua in care l-ai postat, insa doar acum am reusit sa-ti scriu, dupa ce m-am uitat cam a treia oara la poze. Minunat!

    Noi nu am reusit sa urcam pe nici un varf in Tatra, a fost vreme foarte capricioasa, frig, vand, ploaie, nori. Abia am vazut cateva varfuri si-am ramas cu imaginea lor, cam atat. Dar ne-am oprit in Zakopane unde ne-am delectat cu panorame frumoase si strazi numai cu magazine de echipament montan si muntomani cat vezi cu ochii.

    Bravo pentru reusita! M-am regasit in unele trairi si descrieri… credeam ca numai eu gandesc asa:))

    O zi minunata!

    • Mersi mult de tot Andreea pentru mesaj! :) Sa stii ca si eu credeam ca numa eu gandesc asa :))) Dar uite ca se mai gaseste cate unul altul care sa-mi spuna ca a trait aceleasi chestii. Si pentru asta va multumesc! :)

      Da, cu siguranta a fost mai interesant asa. Incep incet incet sa fac cunostinta cu lumea alpinismul si asta a fost ca un fel de test de intrare.

      Nu-i nimic, Slovacia e aproape, puteti merge anul viitor sau cand o sa vreti. Din Cluj sunt doar 500 de km. Omg, 500 de km, eu acuma realizez!! :))) Ce va invidiez… Pai eu ajung mai greu in Retezat decat ajungeti voi in Tatra :)))

  9. Frumoase aventurile voastre. Eu abia acum am apucat sa citesc povestea asta si cea cu urcarea pe Valea Alba. Ati avut adrenalina din belsug la ambele. Nu neaparat planificata atata adrenalina. Sper sa fac cat de curand urcarea la Valea Alba (fara adrenalina multa), iar Tatra inca nu este in planul meu. Un munte greu si mult curaj v-a trabuit sa plecati asa in doi prin locuri nemarcate care te pot pune in dificultate. Frumos povestit traseul, este o nuvela postarea asta care are tot ce-i trebuie. Iti doresc sa ne povestesti si o anivesare de la poalele Everestului (cu summit cu tot)

    • Iti multumesc mult pentru comentariu, Gabi!
      O placere sa vad ca oamenii mai citesc cu mare placere si articolele din urma :)

      Iti doresc vreme excelenta pe Valea Alba! Iti recomand sa mergi prin septembrie – octombrie cand sigur nu mai e zapada, sau daca nu, cu coltari si piolet, sa nu faci prostia pe care am facut-o noi :P

Comentariile sunt închise.

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei