Stâna de Râu – Vârful Păpușa – Cabana Pietrele (drumeție în Munții Retezat)

Plecăm cu vise mari. Cel puţin eu. După atâţia ani de aşteptare şi visare, astăzi voi ajunge în sfârşit să fac Porţile Închise. Cel puţin aşa e planul. Oare îmi poate sta ceva în cale? Bineînţeles că poate. Însă nu vreau să mă gândesc negativ. Oricum îs toată un zâmbet, vremea îmi zâmbeşte înapoi şi nici un nor nu apare pe la orizont. What could go wrong, right? :)

Deşi am fost din start conştientă că planul făcut de mine pentru prima zi avea să rezulte într-un traseu destul de lung, am considerat că e doable.

Stana de Rau (~1600 m) – Lacul Ciomfu – Taurile Custurii – ieşire în creastă (2400 m): 4 h (nemarcat)

Mi-am dorit să facem cât mai mult din creastă, aşadar am pornit un pic atipic, spre stânga, spre Vf. Custura, pe la lacul Ciomfu şi Tăurile Custurii, pe traseu nemarcat, urmând apoi să “facem” dreapta, direcţia Cabana Pietrele. Traseul nemarcat de la început nu este greu de găsit, aşa că o să vă explic un pic, pentru cei ce vreţi să mergeţi pe acolo:

De la locul unde se lasă maşinile se urcă un pic, pe traseul nou marcat cu punct roşu, după care se ajunge la stâna de Râu (5 minute). Mergând în continuare pe potecă, se ţine stânga. Înaintând, spre dreapta se va observa şi Refugiul Stâna de Râu, traseul punct roşu mergând spre el, însă noi trebuie să ţinem stânga. După aproximativ jumătate de oră se ajunge la Cascada Ciomfu (superbă!) şi apoi se urcă pe lângă ea, printre jnepeni (se coteşte stânga). Scopul este să urmăm firul apei, pentru că apa provine din Lacul Ciomfu. După urcarea printre jnepeni apare din nou o potecă foarte evidentă, pe care trebuie să o urmăm. Nu după mult timp se ajunge la Lacul Ciomfu. Până aici nimic complicat.

Suntem extaziaţi să ajungem la primul lac glaciar de pe anul ăsta. Este un lac special, cu formă de rinichi, pe care îl găsim într-o linişte deplină. Nu mai este nimeni în zonă, ceea ce momentan nu poate decât să ne bucure. Avem tot locul ăsta minunat numai pentru noi! Marmoţelele se avertizează unele pe altele cu fluieratul lor specific, pentru că ne-au simţit prezenţa. Cam asta e tot ce se aude, pentru un moment, după care din nou linişte.

Urcarea continuă spre Tăurile Custurii. Iniţial poteca este uşor de găsit (ba chiar sunt mai multe, pentru că lumea a luat-o pe unde a apucat, dar tot acolo duc) însă ulterior apar lespezile şi se cam pierde. Sau cel puţin noi am pierdut-o. Aici noi am greşit un pic (un pic cam mult) şi am uitat că trebuie să urmărim iar firul apei (care vine dinspre Tăurile Custurii) şi am mers drept înainte. Însă trebuia să ţinem dreapta, şi apoi să şi cotim dreapta, spre Tăuri.

Aici mi s-a părut un pic greu să mă orientez, însă de fapt cred că dacă urmaţi indicaţiile astea, e chiar uşor. Şi traseul chiar se merită, e o zonă absolut superbă, şi mă bucur că am aflat de ea de la colegii de la Banda Roşie (cărora le mulţumesc pe calea asta).

Din păcate noi am cam pierdut mult timp din cauza bălăurelii (mai ales că am dat de o zonă cu lespezi în care mi-era un pic mai greu să mă deplasez repede) însă în curând am ajuns într-un loc de unde am zărit primul Tău, şi fiind destul de mult înaintea lor, le-am făcut semn băieţilor să nu vină spre mine ci să meargă spre dreapta.

Astfel că ei au ajuns lângă lac, au făcut poze, ba chiar s-au şi odihnit un pic, în timp ce eu am mers mereu pe deasupra lacurilor.

Voi dacă ajungeţi la primul lac (atenţie, prima apă este de fapt o mică băltiţă, nu e unul dintre Tăurile Custurii, mergeţi drept înainte, pe partea stângă a lacului, şi după o mică urcare veţi ajunge şi la lacul al doilea, pe care însă nu îl puteţi vedea atunci când sunteţi la lacul 1. Iar când ajungeţi la lacul 2, mergeţi cam până la jumătatea lui (vedeţi că am desenat pe hartă), şi apoi urcaţi spre dreapta, perpendicular pe lac. E o urcare uşor abruptă, directă, însă nu pune niciun fel de probleme. De jos de la lacuri veţi observa că sus se şi vede un stâlp de marcaj, deci el este ţinta. Veţi ieşi în felul ăsta direct în creastă, cu 15 minute înainte de Vf. Custura.

Din păcate pentru noi, am pierdut aşa de mult timp căutând tăurile, încât atunci când ieşim în creastă e deja foarte târziu şi îmi dau seama că e posibil să trebuiască să schimb planul dacă mai vrem să ajungem la Cabană înainte de a se înnopta. Ceea ce nu mă încântă deloc, cum rămâne cu Porţile mele Închise??? :(

Însă în timp ce urc ultimele 10 minute spre Vf. Custura, îmi vine o idee. Fac ceva “calcule” în cap (noroc că ştiu harta aproape pe de rost) şi îmi dau seama că pot inversa un pic traseul de urcare din a treia zi cu traseul de coborâre pe care îl aveam planificat pentru ziua de azi şi să lăsăm Porţile Închise pentru a treia zi. Nu mă încântă total varianta asta, pentru că până în a treia zi e posibil să se schimbe în rău prognoza şi să plouă (ceea ce ar exclude clar Porţile Închise) însă hotărăsc să iau decizia finală pe Vf. Păpuşa, în funcţie de ora la care o să ajungem acolo.

Până la urmă tot răul spre bine presupun, căci dacă nu bălăuream atâta probabil nu aveam norocul ca în tot peisajul ăsta extraordinar, să vedem deodată ţâşnind o capră neagră la doar 10 metri mai jos de noi, şi să şi apuc să o pozez :)

Când atingem Vf. Custura deja mergem de multe ore şi suntem un pic obosiţi. Ne oprim să facem câteva poze de vârf, însă o doamnă la vârsta a treia dintr-un grup de unguri stă fix în cadrul nostru, absorbită de peisaj, şi nu dă niciun semn să realizeze că ar fi drăguţ să se dea la o parte. Eh, facem şi noi ce putem.

Plus că avem la rândul nostru ceva treaba, priveliştea este incredibilă şi trebuie să profităm la maxim. Se disting clar Vf. Păpuşa şi Peleaga, şi mult mai mult decât atât, chiar dacă cerul nu mai este chiar atât de curat ca dimineaţă. Au venit norişori destul de mulţi, dar nu de ploaie, aşa că nu ne facem griji.

 Vf. Custura (2457m) – Saua Custurii (2205m) – Vârful Papuşa (2508m) – Şaua Pelegii (2285m): 4 h

După o scurtă porţiune similară cu creasta Iezerului, adică un pic cam ca în câmp :) urmează una dintre secţiunile mele preferate de creastă. Deşi pare o muchie în care te-ai putea tăia dacă te-ai apropia, de fapt nu e deloc aşa. E doar foarte spectaculoasă :)

Mă felicit pentru alegerea făcută şi mă bucur cât de mult pot de ceea ce văd, chiar dacă spatele meu nu pare a fi foarte de acord cu mine :P Hai tu, taci şi-ndură, nu vezi ce frumos e?!?

Din Şaua Custurii începe marea urcare spre Păpuşa. Nu arată cu mult mai uşoară decât urcarea din Şaua Pelegii spre Păpuşa, dar cu siguranţă e ceva mai lungă. De fapt sunt două urcări, una până aproape de Păpuşa Mică (poteca îl ocoleşte), după care se coboară un pic într-o altă şa, foarte îngustă şi mică (şi superbăăă), de unde se şi zăreşte pentru prima dată Lacul Adânc spre dreapta, după care începe ultima urcare, destul de abruptă, până pe Păpuşa.

Bucuria pe cel de-al doilea vârf (de pe ziua de azi şi al doilea ca înălţime din Retezat, cu doar 1 m sub Vf. Peleaga) este maximă. Ne pozăm cu stâlpul, ne pozăm cu tabla, ne pozăm (cu) bocancii, ne pozăm unul cu altul, aproape că ne pozăm şi oboseala… dacă am putea :P

Însă oboseala se ascunde în momentele astea. Dispare, se evaporă, nu mai există, nu mai contează. Tot ce contează e că avem toţi un mare rânjet pe faţă, de la o ureche la alta. De aici ştim că luăm direcţia coborârii, nu de alta dar este mult prea târziu şi a trebuit să iau decizia să nu mai mergem şi pe Porţile Închise tot astăzi. Decizie dureroasă pentru mine, însă ar fi mult prea mult şi n-am ajunge la cabană în timp să mai şi primim ceva de mâncare. Plus că nici nu n-aş mai putea bucura de minunăţia aia de traseu dacă aş fi lată de oboseală. Aşadar… nu pot decât să sper că sâmbătă va fi vreme bună şi că voi ajunge, ÎÎÎN SFÂRŞIT pe Porţile Închise.

Vedeţi voi cum fug ele de mine?? Ceva de groază!!! Însă am eu o pilă acolo sus, şi sunt încrezătoare că sâmbătă va fi ziua cea mare! I can feel it! :)

De pe Vf. Păpuşa schimbăm aşadar macazul şi coborâm spre Şaua Pelegii. Peleaga se înaltă mare drept înainte, dar nu mai avem timp să urcăm şi pe el. Noi l-am urcat în 2010, dinspre Bucura, însă Adi încă nu. Pentru el rămâne pe altă dată.

 Şaua Pelegii (2285 m) – Lacurile din Valea Rea: 20 min

Coborâm aşadar pe cruce roşie, şi ajungem rapid la un prim lac absolut fermecător, cu nişte „pufoşenii” verzi pe care îţi vine să te urci şi să începi să sari ca un copil mic pe trambulină, atâta de ca lumea sunt!

Lacurile din Valea Rea – La Scorţar – Cabana PIetrele (1480m): 2h 30

Tragem a şaptişpea şedinţă foto pe ziua de azi, şi cu greu ne desprindem de pufoşenii şi mergem mai departe, schimbând marcajul cu triunghiul galben. Din fericire, traseul mai ajunge lângă încă un lac, la care mai tragem o mică şedinţă foto, că parcă nu mai pozasem de mult.

Ce să facem… sunt irezistibile lacurile astea! Uitându-ne mai devreme de sus înspre Valea Rea, am fost fascinaţi de cât de multe lacuri se văd. Însă când eşti aici jos, nu vezi decât unul şi atât. Celelalte ştii că sunt prin zonă pe undeva, dar nu ştii exact unde…

Cam ăsta e Retezatul… plin de surprize! Însă la final… ne-a pregătit una nu foarte plăcută. De la ultimul lac…. am început să coborâm ca lumea. Traseul deja nu mai prezenta foarte mult interes, drept urmare nici nu am mai făcut poze. Însă de mers am mers. Şi am mers. Şi am mers. De mi-au intrat picioarele …. Mă rog, ştiţi voi.

După 1 oră jumătate de coborâre de la ultimul lac (care au părut mai degrabă vreo 3 ore), din care ultima oră a fost numai prin pădure din aia de ne venea să urlăm (mai mult de durere), ajungem la un indicator. Îl vedem de departe, şi tot ce sperăm e că ne va da o veste bună. Gen „mai aveţi 5 minute” sau „cabana e fix după colţ şi vă aşteaptă cu mâncare caldă şi cu patul făcut” sau „ştim că nu mai puteţi, dar vă promitem că în 10 minute de plimbărică veţi ajunge la cabană. C’mon, you can do it!”. Dar nu „(fraierilor, mai aveţi) 45 de minute”.

Pfuai, să murim nu alta. Ştiu că 45 de minute pare puţin (şi chiar e) însă pentru noi asta e aşa… un pic mai rău decât o lovitură fix în ţeastă! 45 minute ni se pare o eternitate, e ca şi cum mi-ai zice să mă duc până pe lună şi să mă întorc. Tot azi. I mean, wtf, 45 de minute??? Really??? C’mon!!! You gotta be kidding me!!!

Amândurora ne vine să ne punem în fund şi să urlăm! Zic amândurora pentru că am rămas doar eu şi Adi, Cristi a luat-o de mult timp înainte, pentru că nu mai avea răbdare, şi deja îl suspectăm că a băut o bere, a mâncat şi s-a şi culcat :)))

Dar nu facem asta. Ne dăm fiecare câte două palme şi două şuturi în fund imaginare, şi mergem mai departe. Pe mine mă dor tălpile, pe Adi genunchiul… suntem ca noi, ce să mai! Am putea alerga la maraton. Acum!

După vreo 20 de minute îl văd pe Cristi. What da…. ??? Fără rucsac! Omg! A ajuns la cabană şi a urcat înapoi??? De ce DOAMNE IARTĂ-MĂ ar face cineva aşa ceva??? Nici nu ştiu dacă să mă bucur sau să îmi pară rău. Îmi vine un pic să mă bucur sincer, pentru că mă rupe rucsacul ăsta de vreo .. hmmmm… de dimineaţă, şi abia aştept să scap de el. Dar pe de altă parte mi se rupe sufletul, cum să fi urcat înapoi săracu şi acuma să facă din nou traseul ăsta, cu tot cu rucsacul meu în spate???

Dar toată situaţia se clarifică imediat ce ajungem suficient de aproape cât să ne auzim unul pe altul fără să urlăm. De fapt nu a ajuns la cabană. Şi-a lăsat rucsacul doar un pic mai jos, la un pod de lemn, pentru că de acolo începe o mică urcare (whaaaaaaaat???) şi în plus apare şi un alt marcaj şi nu ştie sigur dacă e bine, aşa că a hotărât să ne aştepte. Şi cum stătea el aşa şi ne aştepta, s-a gândit că n-a mers destul pe ziua de azi şi ca să nu se plictisească… ar putea urca înapoi, să ne întâmpine. Buuuun aşa!

Dar să revenim. Ce ziceai? Că urmează o urcare???? Cred că glumeşti, nu? Bineînţeles. Că nu. Urcarea e acolo. Cu ultimele puteri, mă târăsc în sus la deal, înjurând printre dinţi apa aia care a trebuit să sape valea din cauza căreia urc eu acuma.

Însă fie vorba între noi, urcarea e mai mult decât scurtă, şi după încă vreo jumate de oră ajungem îîîîîn sfârşit să vedem un luminiş ceva mai mare decât toate poieniţele zărite pe traseu până aici, la care am sperat de fiecare dată, ca nişte fraieri :))

Când am văzut Cabana Pietrele pentru prima dată, a fost ca şi când aş fi zărit raiul. Mă uit la ceas şi observ fără reacţie că mergem de 12 ore jumate. O nimica toată. Desigur, am făcut pauze destule, poze din belşug, nu ne-am grăbit din cale afară… dar totuşi. Astăzi ne-am doborât recordul. Dar cumva nimeni nu se bate pe spate cu nimeni. Tot ce vrem e să mâncăm şi să ne culcăm. Atât.

Dar să nu ne grăbim. Mai întâi trebuie să ne găsim căsuţa. Pentru cei ce nu ştiu: Cabana Pietrele înseamnă de fapt mai multe clădiri: clădirea în care se ia masa, Vila Stânişoara şi vreo 10 căsuţe răsfirate prin pădure. A noastră: ultima pe stânga, în fund la taxatoare. Lovely! Încă 10 minute de traseu :)))) Cred că doamna de la recepţie ne-a văzut un pic cam odihniţi! :))))

Mai multe poze: