Franța: Tour du Mont Blanc (TMB) etapa 3 – Refuge les Mottets -> Les Contamines

Ziua 14, Luni, 23 iulie 2012: 

Traseu Etapa 3 TMB: Refuge les Mottets (1870 m) – Col de Fours (2665 m) – Tete Nord des Fours (2756 m) – Les Contamines (1167 m)
Diferenţă nivel: +1000 m / -1500 m
Durată: 10 h
Distanţă: 19 km

Nu-mi dau seama exact dacă m-a trezit soneria alarmei de la telefon sau frigul. Aici unde cândva nu demult se mulgea vaca, a fost tare frig.  Nu-mi dau seama exact dacă o să-mi fie mai frig dacă rămân sub pături sau ies afară. Baia e tocmai în celălalt corp şi presimt că voi face ţurţuri până acolo.

Uf, trebuie să îmi fac curaj. Scot un picior din sac şi… brrrrr!!! Îl bag la loc. Nope. Nu e bine. Să regândim situaţiunea. Mă căznesc să mai pun pe mine o pereche de pantaloni şi geaca, în timp ce sunt încă sub pături, operaţiune ce se dovedeşte a fi suficient de complicată cât să-mi pună sângele în mişcare şi să îmi fac curaj să mă dau în sfârşit jos din pat. Ăăăă, pardon, din staul.

Crunte sunt dimineţile, mă gândesc în timp ce îmi leg şireturile la bocanci. Afară gândurile îmi stau în loc. E un vânt de aproape te ia pe sus. Dacă aşa e aici la 1800 m…. oare la 2700 unde trebuie să ajungem azi cum o fi?

Aveam să aflu.

După o mică înviorare ne înghesuim la micul dejun. Aici măcar e cald şi bine. N-aş mai pleca. E iarăşi lume multă, oameni frumoşi, mai mare dragul. Dar când primim porţia, înghiţim în sec. Pâine cu gem. That’s all folks! Pardon, şi lapte. Faţă de festinul de aseară, micul ăsta dejun e la polul opus. Poate s-au gândit că mai avem ceva rezerve de aseară, dar nu, nu. Stomacul cere. Bag la greu câtă pâine şi gem pot, până când mă simt aproape full. Înşfăcăm picnicul, mai cerşim nişte cremă de soare de la nişte chinezi foarte simpatici şi zâmbitori (ce cremă bună aveau, trebuie să ne luăm şi noi la fel!) şi plecăm.

Mâine dimineaţă ar trebui să ajungem în sfârşit la o farmacie ca să înlocuim crema pierdută. Până atunci, ne descurcăm cum putem.

La plecare, cabana este încă în umbră, şi trebuie să băgăm un pas alergător până să ieşim la un pic de soare, altfel îngheţăm instant. Avem o scurtă coborâre de vreo 100 m de făcut până la Ville de Glaciers (un sătuc extrem de mic, cu doar câteva case, unde singura activitate este creşterea vitelor pentru lactate) iar după aceea avem de urcat nici mai mult nici mai puţin de 1000 de metri.

Urcăm destul de greu, dar e linişte şi nu se aude decât vântul. Păcat că se şi simte. În scurt timp îi ajungem din urmă pe americani, semn că se poate şi mai încet.

Aseară n-am avut ocazia să îi chestionez, dar acum ne alăturăm grupului şi îi întreb pe cei doi “lideri” vrute şi nevrute. Îmi spun că ei doi lucrează la o organizaţie care organizează de mulţi ani această excursie, care este de fapt o călătorie de vreo 3 săptămâni. Înainte de asta nu mai ţin minte unde au fost, dar de aici se duceau la Paris şi parcă undeva să facă rafting. De la cap la coadă umblă doar cu rucsacul în spate. Admirabil, n-aş putea rezista la aşa ceva. Să faci TMB cu un rucsac imens în spate, în care ai şi haine de oraş… chiar nu e uşor. Dar îmi place de ei, aşa că mai petrecem vreo jumătate de oră mergând în ritmul lor şi povestind ce ne vine prin cap.

Pe la jumătatea urcuşului facem o pauză şi fiindcă a lor e mai consistentă, ne despărţim şi o luăm din loc înainte. Vântul deja s-a înteţit rău, de fapt de aia nici n-am făcut pauză prea lungă, pentru că îngheţam.

Mai sus… e şi mai rău. Îmi pun geaca pe mine, trag gluga pe cap, mă închei bine, şi îi dau mai departe. Ajungem pe zăpadă. Aici ne întâlnim cu nişte oameni pe care nici măcar nu îi aud la cât de tare bate vântul. Ne înţelegem din cap, şi pornim fiecare în direcţie opusă. Ei fac turul în sens invers acelor de ceasornic.

Gluma se îngroaşă. Mâinile mi-au îngheţat efectiv pe beţe, dar nu e ca şi cum aş putea să merg fără ele. Şi chiar dacă le-aş strânge, nu e ca şi cum aş putea să urc cu mâinile în buzunar.

Mă întreb ce Dumnezeu a fost în capul meu să nu îmi iau mănuşile în Tour du Mont Blanc. Ştiam doar că poate fi aşa! Vreme super, totul minunat, niciun semn de nor gri pe cer, dar vântul bate aşa de tare că uneori abia ne mai ţinem pe picioare.

După vreo 2 ore de îndurat, din fericire nu mi-a îngheţat şi mintea, şi devin inventivă: ce am în rucsac şi poate fi folosit pe post de mănuşi? Şoseteeee! :)

Las ruşinea la o parte (la urma urmei nu e ca şi cum m-ar interesa ce crede lumea ci cred că e mai important să nu îmi înţepenească degetele) şi scot prima pereche de şosete pe care le nimeresc la prima căutare. Ah, sunt ale lui Cristi. Eh, dar ce mai contează? Nu e ca şi cum contează măsura.

Mmm, mult mai bine. Cu şosetele la purtător, ajungem cu bine şi în Col de Fours, după o urcare grea. Este cel mai înalt punct prin care trece Tour du Mont Blanc (2665 m), fiind la aceeaşi altitudine cu încă o şa în care vom ajunge peste vreo câteva zile. De aici însă, mai putem urca aproape 100 de metri până pe Tete Nord des Fours (2756 m), un vârf cu o panoramă 360° de excepţie. Şi cum vremea ţine cu noi, hai pe el!

Lăsăm rucsacurile în şa, pitite după nişte stânci, nu înainte de a lua ce e valoros din ele, şi pornim spre vârf, pe un vânt care cu fiecare pas părea şi mai aprig. Ei, da, dar acum am şosete! La o parte! Vin!

Urcuşul este destul de lin şi ajungem repejor. Iuhuuu! We made it! Să o sun pe mama! :) Mama abia mă aude din cauza vântului, dar ţip cât pot de tare şi îi spun că sunt bine, sunt pe moviliţă, mă cam bate vântul, but I’M OOOOCHEI!! Mă auzi mama? I’M OOOOCHEI!! Mama este încântată că n-am dat de naiba prin Mont Blanc şi stabilim să o mai ţin la curent, măcar prin sms.

Pe Vf. Tete Nord des Fours (2756 m)

 

Nu de alta, dacă depăşeam 2 zile fără semn de viaţă şi nu răspundeam rapid la “Ce faceţi, mai trăiţi??”… alerta probabil Salvamontul francez.

Ajunşi înapoi în Col de Fours, ne hotărâm să ne adăpostim bine de vânt şi să mâncăm picnicul, pentru că e cam târziu. Numai că atât de tare bate că îmi suflă cu totul iaurtul pe care fac imprudenţa de a-l lăsa jos câteva secunde. S-a dus. La naiba! Am rămas fără iaurt. Şi nu luasem decât vreo două linguri. Offf.

Peisaj selenar

Nu-i nimic, mai avem bunătăţi în tolbă. Să mănânci în vântul de la 2600 de metri nu e uşor, doar cu puţină ambiţie, reuşim. Şi bine am făcut că am mâncat aici pentru că nici până la 2300 de metri nu ne lasă deloc.

În Col du Bonhomme (adică Şaua omului bun) e de fapt şi mai rău. Probabil relieful nu ajută, e un fel de răscruce. Aici găsim echivalentul refugiului din România, care la ei se cheamă bivuac. Acest refugiu este de fapt şi mai mic decât ce găsim în România, fiind de fapt doar o cutiuţă în care să te adăposteşti în caz de vreme rea. Şi cum vântul ăsta năprasnic intră la categoria vreme rea, ne aruncăm înăuntru, doar doar ne vom auzi din nou gândurile în cap.

Vâjâiala de afară m-a şifonat rău de tot şi simt  nevoia de puţină linişte îmi care să îmi limpezesc mintea. Uh, mare nebunie mai e afară! Şi de aici se aude un şuierat ca de viscol, numai că afară e chiar frumos dacă te uiţi doar la poze.

După 10 minute de refacere, ne facem curaj să ieşim. E foarte târziu şi mai avem de mers ore bune. De fapt, timpul înscris pe plăcuţă e astronomic, şi bagă sperieţii în noi.

Ajungem iar la o zonă cu zăpadă, unde deranjăm o familie întreagă de marmote care încep şi fug care încotro apucă, doar doar să nu le prindem de coadă. Sunt mult prea rapide ca să le facem poză dar… surpriză… un pic mai jos găsim o marmoţică fâşneaţă, care fuge sus-jos-sus-jos, curioasă foc dar şi temătoare faţă de noi.

Aşa de nehotărâtă e că avem timp şi să o filmăm un pic:

Asta a fost cam ultima surpriză pe ziua de azi. Mă rog, surpriză de luat în calcul. Ar mai fi şi ştampila de la Refuge La Balme, dar având în vedere cât am mai avut de mers de acolo… s-a cam estompat. 

 

Ca şi în ziua precedentă, cu multe ore înainte de a ajunge la final tălpile urlau de durere. Aveam de dormit în seara asta în Gite d’Etape de la Campingul Pontet. Au un dormitor comun special pentru cei ce le trec pragul dar nu au cort. Desigur, şi aici aveam rezervare, că altfel nu prindem locuri.

Nu ştiam exact unde e, dar ştiam că e înainte de a ajunge în localitatea Les Contamines, prima localitate cu drumuri asfaltate pe care o vedeam de când am plecat acum 3 zile. Aşa că atunci când, cu ultimele puteri, am ajuns la intrarea în localitate şi ne-am dat seama că am trecut de camping fără să ne dăm seama, m-am trântit pe jos şi am crezut că nu mă mai ridic.

Vântul ăla ne sleise de puteri, diferenţele de nivel şi kilometrii parcurşi nu mai spun, şi după 10 ore de mers  simţeam că mi-e imposibil să mă întorc din drum. Estimam că mai avem vreun sfert de oră de mers ÎN URMĂ ca să găsim campingul. Şi să fac aceeaşi bucată de drum de 2 ori în plus faţă de cât ar fi trebuit, mi se părea crimă şi pedeapsă. Şi pe nedrept, căci chiar am fost atentă la indicatoare să nu cumva să ratez campingul şi tot degeaba.

Am decis până la urmă să sunăm, ca să nu mai orbecăim degeaba, plus că era aproape ora 19 şi dacă se păstra regula de până acum, puteam rata masa.

Prima dată.. nu răspunde nimeni. Să mor nu alta. A doua oară totuşi a fost cu noroc. Primim indicaţiile mai mult decât vitale având în vedere ce întortocheat era traseul până la poarta campingului, şi ajungem în sfârşit cu bine.

Că a mai trebuit să stăm cu rucsacurile în spate cât am aşteptat să ne înregistrăm, asta e cu totul şi cu totul altceva. La fel şi faptul că masa nu se dădea în camping, ci la un restaurant pe lângă care trecusem deja de vreo 3 ori în timp ce căutam campingul… Dar din fericire nu aveam oră fixă pentru masă, aşa că am avut luxul de a ne târî ca melcul în papuci până acolo.

La întoarcere, camera e plină de drumeţi ca noi, şi observ hipnotizată cum o doamnă se masează tacticos cu o cremă pe picioare în timp ce eu am o crampă la muşchiul femural. Alifie magicăăăă! Cum Doamne iartă-mă nu m-am gândit la asta până acum??? Oh yeah, I’m so buying one tomorrow!

Noapte bună.

Tour du Mont Blanc este unul dintre cele mai cunoscute trasee de lungă distanţă din Europa, parcurs anual de aprox. 10.000 de oameni. Este un circuit impresionant, care înconjoară Masivul Mont Blanc şi traversează  3 ţări diferite pe parcurs: Italia, Franţa şi Elveţia. Circuitul se desfăşoară, ca altitudine, între 1000 m şi 2665 m, are 170 de km, adună 10.000 metri de ascensiune şi coborâre, şi se face, în principiu, în 10/11 zile.