O zi pe șoselele alpine Otztal, Timmelsjoch & Passo Stelvio

Ziua 10, Joi, 19 iulie 2012: Garmisch-Partenkirchen (Germania) – Otzal Glacier Road (Austria) – Timmelsjoch – Passo Stelvio (Italia) – Sorico, Como : 400 km

Aşa cum vă povesteam în articolul anterior, după o ascensiune reuşită pe Zugspitze, astăzi ne întoarcem în Italia. Peste 2 zile jumătate începe marea provocare: Tour du Mont Blanc. Inima bate din ce în ce mai tare.

Însă până atunci mai e, să ne emoţionăm deci pentru ce aveam să facem azi, deşi maşina noastră sigur nu s-a emoţionat, ci s-a supărat, la cât am chinuit-o: sus, jos, sus, jos, iar sus!? iar jos!? :)

Vedeta principală avea să fie Passo Stelvio, la care visam de mult, însă spre surprinderea mea am avut parte şi de o surpriză neaşteptată pe lângă asta. Una foarte pufoasă. Şi asta nu a fost tot.

Dar să o luăm uşor. Treziţi în campingul din Germania, trebuia iarăşi să traversăm Austria pentru a ajunge în Italia. Nu foarte departe de noi de află bine-cunoscuta staţiune Solden, de unde porneşte şoseaua alpină Otztal denumită şi Ötztal Glacier Road, Panoramic Glacier Road, sau Ötztaler Gletscherstrasse. Acesta este cel mai înalt drum asfaltat din Estul Europei, şi al doilea din toată Europa, după Veleta din Spania.

Urcă de la 1370 de metri (Solden) iniţial pe nişte serpentine tare abrupte, dar mai târziu catalogate ca “mic copil” faţă de ce am experimentat ulterior.

Solden este una dintre cele mai cunoscute staţiuni de schi din lume, fiind denumită Ibiza Alpilor. Iarna e paradisul schiorilor, ceea ce nu mă miră la cei 140 de km de pârtii. Acum însă nu m-a impresionat cu absolut nimic, nu de alta dar fiind vara, este destul de linişte şi pace în zonă.

Cu vremea nu mai aveam din păcate norocul avut cu o zi înainte, dar nu mă plângeam prea tare. Am preferat să îl avem în ziua vârfului, decât acum. Trebuia să fi renunţat însă la acest drum, nu de alta dar aveam experienţa de pe Grossglockner, când nu am văzut mai nimic. Acum însă nu era ceaţă, ci doar înnorat, aşa că am decis să purcedem conform planului iniţial.

Biletul este de 17,5 euro, ceea ce faţă de Grossglockner e o nimica toată (aproape jumătate) însă ar fi trebuit să-mi dea de gândit :)

De ce? Pentru că, din păcate, nu m-am impresionat cu nimic. Bineînţeles, asta mai ales din cauză că era vremea cum era. Am văzut poze minunate de pe Otztal Glacier Road pe când era soare, şi de altfel ele m-au şi convins să vin aici. Dar acum… nici vorba de privelişti uluitoare. Vremea n-a ţinut cu noi.

În plus, nu ştiu dacă din cauza vremii, sau aşa e aici mai mereu vara, dar era o pustietate de nedescris. Când am ajuns la primul gheţar, Rettenbach (2675 m) nici măcar nu ştiai unde trebuie să parchezi, căci nu mai era nicio maşină în imensitatea de parcare de la baza gheţarului. Am crezut că nici nu am ajuns la capăt, aşa că am luat-o spre dreapta pe un drum, dar s-a dovedit a se transforma rapid într-un neasfaltat, aşa că ne-am întors.

Am luat-o aşadar spre celălalt gheţar, Tiefenbach (2830 m), la care se ajunge trecând prin tunelul rutier aflat la cea mai mare altitudine din Europa.

Aici, o pustietate la fel de mare, cu excepţia a câtorva maşini şi a unui autocar de englezoaice septuagenare din cauza cărora a trebuit să stau la coadă la baie, ceea ce a fost extrem de ridicol în condiţiile de pustietate de care vă ziceam şi luând în considerare că baia avea extrem de multe cabine de toaletă. Dar să revenim.

Aici este o clădire cu vreo 2 etaje şi nişte terase interesate, pe scările căreia ne-am fâţâit de vreo 3 ori încercând să găsim “terasa aia mişto de care zic ăştia, de pe care poţi face poze mişto”. Resemnaţi, am intrat, în mod firesc, în magazinul de echipamente sportive situat probabil la cea mai mare altitudine din Europa (informaţie neverificată :), unde am stat vreo juma de oră să mă gândesc dacă să îmi iau o pereche mişto de bocanci, care erau la reducere. Sper uimirea mea, chiar aveau preţuri bune şi altitudinea nu avea o mare influenţă asupra lor. Până la urmă nu mi i-am luat. Nu mai ştiu de ce.

Uşor dezamăgiţi de peisajul gri, am fugit spre Passo Stelvio, însă… not so fast! Eu nu mă uitasem foarte bine pe hartă dinainte, dar am aflat foarte repede că pentru a ajunge acolo, vom călări în continuare şosele alpine. Ceea ce nu e deloc rău, îmi place la nebunie, numai că aveam de ajuns azi laLacul Como, şi deja era bine trecut de ora 13. Ups!

Prima şa pe care am “călărit-o” fără nici măcar să plănuiesc a fost Timmelsjoch (Passo Rombo), care este a doua cea mai înaltă graniţă asfaltată din Europa, după Col Agnel (2744 m). Timmelsjoch are 2509 m (cam cât are Vf. Peleaga, cel mai înalt din Retezat) şi odată atins, suntem la graniţa dintre Austria şi Italia. Din nou :)

Mi s-au părut foarte amuzante vacile astea care păşteau fără nicio treabă la peste 2500 m, pe graniţă. Stau şi mă întreb. Oare ele ştiu în ce ţară se află? :)))

Ah, era să uit, şi pentru Timmelsjoch se plăteşte, şi anume 14 euro de maşină DOAR DUS (ne-a întrebat la ghişeu dacă vrem să ne şi întoarcem. Să mă întorc? Doaaamne fereşte? Da ce-am înnebunit să vă dau şi mai mulţi bani! :)))

Nu de alta dar ca orice cheltuială neprevăzută, nu a fost privită cu ochi foarte buni. Dar fiindcă asta a fost singura variantă de a ajunge din Solden în Passo Stelvio fără a ocoli.. n-am avut de ales.

Din fericire pentru noi (şi tot restul lumii de fapt) pentru a parcurge drumul alpin ce trece prin Passo Stelvio nu trebuie să plăteşti nimic :) Şi mă bucură asta cu atât mai mult cu cât este una din perlele şoselelor alpine din Europa, de care puţini cred să nu fi auzit încă.

Pozele cu serpentinele ei strânse şi frumos desenate pe versanţii de pe o parte şi alta a trecătorii trezesc intense sentimente probabil oricărui călător, şi maaai ales celor ce deţin un permis de conducere.

Aşadar după Timmelsjoch am făcut schimb de scaun cu Cristi (care în sfârşit se revanşează pentru toate călătoriile de până acum în care am condus numai eu) şi am luat volanul în primire.

Însă chiar înainte de a începe urcuşul spre Passo Stelvio, am mai avut o mare surpriză, pentru care am oprit spontan în prima alveolă. Chiar la ieşirea din ultima localitate de la bază, Prato Allo Stelvio, am zărit pe geam nişte chestii colorate foarte ciudate. Chit că era deja ora 17:30 (!!), curiozitatea a fost prea mare. Ce o fi asta??

Am intrat astfel într-o lume foarte ciudată. Nişte feţe ciudate şi tare colorate erau picate PESTE TOT. Pe pietre, pe trunchi de copaci tăiaţi, totul asezonat cu nişte oase. Ce fel de oase.. nu prea vreau să ştiu!

Intriga era maximă. Căscam gura fără să scoatem niciun sunet de uimire şi nu ne venea a crede. Unde am nimerit mai frate???

Liniştea a fost însă repede spulberată, pentru că am fost depistaţi de EL. Personajul principal. Cel care deţine muzeul, şi de altfel autorul tuturor acestor opere de artă. El vorbeşte foarte mult şi repede, ne explică tot ce vrem şi nu vrem să ştim despre muzeu şi ne cere 2 euro pentru vizitare. Noi văzusem bileţelul cu ceva paşi în urmă dar vroiam să ne făceam că ploua :)) Dar EL este vigilent. EL este îmbrăcat doar cu nişte pantaloni scurţi de blugi.

Probabil inspirat de melodia „You can leave your hat on” şi mânat de propria pasiune, mai purta de asemenea şi o pălărie cu nişte pene sexy rău. Nu avea încălţări, probabil nu e la modă.

Pentru noi nivelul de şoc era deja destul de mare, aşa că nu ne-a surprins foarte tare aspectul său. E la urma urmei un artist, şi artiştii E ciudaţi. Să fim toleranţi totuşi! :)

Capul meu făcea ca un girofar! Am pozat pe modul “trigger happy” a la Chinese people de la un cap la altul. Nici nu mai conta. TOTUL era ieşit din comum. Pentru numele lui Dumnezeu, până şi tomberounul de gunoi avea personalitate. Să nu vă mai ţin în suspans, ne aflam la Muzeul în aer liber al lui Lorenz Kuntner.

Ce ne-a uimit pe noi şi mai tare a fost că omul deţinea un teren IMENS. Pe o parte era casa lui, în jurul căruia avea o bucată de teren, iar pe cealaltă parte avea şi poteci omul, atâta de mare era întinderea pe care o are în proprietate!

Avea o mulţime de chestii plantate, legume, fructe, etc… Şi pe departe cel mai tare a fost mesajul de pe acest bileţel:

Nu ştiam atunci ce înseamnă, dar intuiţia mi-a spus că trebuie să fie ceva amuzant, şa că l-am pozat. Pe scurt şi în traducere, înseamnă “Jos laba de pe zmeura mea! ” :)))))

Cu aşa un debut, experienţa Passo Stelvio a fost completă. Dar de abia începea. Pentru noi deja începea să se nască o vorbă, şi anume „ăştia au asfaltat poteca!”.

Niciodată nu cred că am mai condus pe un drum asfaltat mai îngust şi mai „serpentinos” ca ăsta. M-au trecut toate apele până am ajuns sus, mai ales când venea o maşină din sens opus şi mereu aveam senzaţia că nu o să avem loc amândouă. De fapt, pe măsură ce am urcat şi am ieşit în golul alpin, în acele de păr trebuia să te aştepţi unul pe altul căci nu era chip de trecere în acelaşi timp.

Deşi când am ajuns sus mi-a părut un pic rău că abia la ora 18:30 am ajuns în Passo Stelvio pentru că soarele deja se dusese departe şi o parte din peisaj era deja în umbră, în timp ce urcam m-am bucurat enorm. Dacă am fi ajuns în cursul zilei, cu siguranţă ar fi fost mult mai aglomerat şi inima mi-ar fi stat în gât, nu alta. Nici nu vreau să-mi imaginez ce-ar fi întâmplat dacă m-aş fi întâlnit pe acolo cu vreun autobuz! Brrrr!

Din punctul ăsta de vedere aşa a fost mult mai bine. Am ajuns chiar în timp util să mai prindem deschis ultimul chioşc cu suveniruri deschis, şi uite aşa am apucat sa iau nişte vederi.

Era destul de pustiu, fiind aşa târziu, nu de alta dar am văzut poze în care e ceva forfotă pe aici. Dar din fericire pentru noi, faptul că am ajuns aici aşa târziu a mai avut un maaare avantaj. Care? Ăsta:

În coborâre pe cealaltă parte, o marmotă ne-a trecut calea la un moment dat, şi am decis subit să oprim maşina. Numai că am lăsat-o cam într-o rână şi maşinile care treceau pe lângă încetineau şi lungeau capul să vadă dacă nu cumva am păţit ceva.

“Ah, nuuu, sunt complet ok, doar că soţul meu s-a dus să facă poze la maimuţe… ăăăh pardon, marmote!” :D

Am încercat să îl claxonez să vină mai repede, dar era prins în acţiune. Acţiune care s-a soldat cu acest filmuleţ:

Când am văzut că tot nu vine şi nu vine, am tras maşina mai aproape de margine şi m-am dus şi eu. Marmoţica era tare sfioasă, dar cum era pentru prima dată când vedeam live pufoşenia, am fost mai mult decât extaziată.

Am stat deasupra scorburii şi o tot urmăream cum scotea căpuşorul din ea şi apoi repede îl băga la loc. Şi nu era singura, în zonă mai erau o grămadă, dar doar pe asta o depistasem aşa de aproape de şosea. Dacă am fi trecut pe aici ziua, nu ştiu dacă am fi avut aşa noroc să vedem marmote. Dar aşa, pe seară, când maşinile treceau destul de rar, prinseseră curaj şi ieşeau la plimbare :)

Noi însă mai aveam o luuungă plimbare până la lacul Como. Cam de 140 de km… Aveam în plan să ajungem la un camping aflat cam la jumătatea malului estic, însă datorită GPS-ului, am realizat că nu avem cum să ajungem la el înainte de ora 22. Aşa că am zis să sunăm, să vedem dacă ne mai primesc şi după ora aia..

Însă.. şoc şi groază! La telefon ne spun că nu mai au locuri. Nu ne venea să credem aşa ceva! Cum adică să nu fie loc de un cort micuţ la un camping??? Nu mai păţisem aşa ceva niciodată. Maaamă, bine că am sunat! Ce fel de camping o fi ăsta? (şi ca să nu vă ţin în suspans, a doua zi când am trecut pe lângă el, am şi aflat: era un camping extreeem de mic, chiar pe malul lacului şi terenul era foarte limitat; un tip de camping destul de rar, la care trebuie să faci rezervare, şi probabil nici nu primesc oameni pentru doar o noapte).

Ok, dar acuma ce facem? Dat fiind că stăteam prost cu timpul, am decis să campam undeva în nordul lacului (ţineam eu minte că văzusem pe net un camping pe acolo). Dar unde? Aici a intervenit mama, pe care am sunat-o să o rog să caute pe net după indicaţiile mele campingul de care îmi aminteam eu şi să îmi trimită prin sms adresa.

Chiar şi aşa, am ajuns acolo aproape de ora 22 şi am fost întâmpinaţi cu o frază care s-ar traduce cam “pai la ora asta veniţi???” dar din fericire ne-au primit. Din nefericire, din două locuri care ne-au fost indicate pentru campare, l-am ales pe cel mai aproape de baie, care se întâmpla să fie şi vis-a-vis de bar, unde discuţiile erau în toi.

În timp ce montam cortul am crezut că aveam să regret alegerea, numai că uitasem un mic amănunt: cădeam lată în fiecare seara. Aşa că… noapte buna! :) Am dormit tun!

Urmează ultima zi dinainte de Tour du Mont Blanc!

Să recapitulăm în final, pentru amatorii de topuri, trecătorile şi/sau şoselele alpine prin care am ajuns azi:Passo Stelvio – 2758 m

Vizualizaţi Honeymoon – ziua 10 pe o hartă mai mare

Utile:

1. Vignetă Austria: 46 de lei pentru 10 zile ( nu există vignetă pt un număr mai mic de zile).
În Italia se plătesc taxe de drum pe autostrăzi.2. Cazare:

• Camping Grainau, aproape de Hamersbach şi Garmisch-Partenkirchen (Germania), 20 euro / noapte pentru 2 persoane + cort
• Camping la Riva, Sorico, Lacul Como: 31 euro / noapte pentru 2 persoane + cort

3. Bilete:

• Şoseaua alpină Timmelsjoch: 14 euro / maşină / doar dus
• Şoseaua alpină Otztal: 17,5 euro / maşină / zi