Traseu: Bran – Poarta – Clincea – Şaua Ţigăneşti – Cabana Mălăiești – Valea Mălăiești – Poteca de vară – Cabana Omu – Valea Gaura – Poarta
De multă vreme îmi doream foarte mult să explorez Bucegii dinspre Bran. Auzisem că traseele sunt superbe şi de regulă nu întâlneşti pe nimeni altcineva pe traseu. Nu că mi-aş dori să nu mai întâlnesc pe nimeni pe traseu dar faţă de aglomeraţia de pe abruptul prahovean, aşa ceva părea ireal. Trebuia să o văd şi pe asta. :)
Am citit câteva materiale înainte de a pleca, însă nu am apucat decât să le răsfoiesc un pic. În principiu mă interesa de fapt unde găsesc apă pe traseu şi din păcate, nu prea era de găsit pe nicăieri.
În fine, sâmbătă dimineaţă am pornit spre Bran. Am ajuns destul de devreme aşa că nu îmi făceam griji legat de timp. Teoretic în cam 6 ore jumătate trebuia să ajungem la Cabana Mălăieşti. În Bran am urmat indicatorul spre Poarta, făcând stânga. Drumul este asfaltat şi nu sunt probleme de acces. La mine pe hartă traseul începe la un pod numit Podul Oprişului aşa că am întrebat un localnic unde e şi, pentru că acolo puţinele locuri unde se poate parca erau ocupate, am intrat în curtea unui localnic şi am rugat-o pe doamna care a ieşit din casă la strigătele mele, să lăsăm maşina la ea în curte. A fost super amabilă şi ne-a lăsat, şi nu a vrut să accepte nişte bănuţi drept mulţumire.
Ne-a spus că nu a mai urcat de mulţi ani pe Omu dar că a fost şi ea în „tinereţe” :) Într-o doară, am întrebat-o dacă de aici începe traseul pe Clincea şi ne-a spus: „da, merge şi pe aici, dar şi pe dincolo” făcând cu mâna un ocol spre dreapta. Ne-a mai dat ea nişte explicaţii, dar sincer nu prea am dat atenţie. Doar aveam hartă, ce naiba?
Bran – Poarta (950 m) – Clincea – Şaua Ţigăneşti (2195 m): 5 h 15
La Podul Oprişului există chiar şi o plăcuţă pe un gard, pe care scrie Str. Vf. Omu. Pfff, clar, deci pe aici e băieţi! Haideţi! Şi am pornit. E o stradă neasfaltată, care urcă, urcă, urcă, printre case, care se răresc din ce în ce mai mult.
Singura problemă a noastră: nu există niciun marcaj. Nu am văzut nimic nici unde scria Str. Vf. Omu, nici pe urmă pe parcurs. Dar na.. m-am gândit că apare mai încolo.
Văzând că se lasă aşteptat, am început să căutăm oameni cu privirea. Dar nu era nici naiba pe acolo. Abia după vreo jumate de oră am zărit o doamnă la cosit. Când am întrebat-o dacă pe aici e traseul spre Clincea, a spus:
„Da, da, pe aici!” făcând semn să mergem tot înainte.
Eu: Dar marcajul? Marcajul unde e?
Ea: Apare, da…. în pădure… dar nu ştiu să vă zic pe unde…
Noi am zis eh, ok, deci dacă pe aici e, pe aici e…. să-i dăm înainte, deci!
Şi i-am dat. Am sunat şi la cabană, dacă tot aveam semnal, ca să confirm că am intrat pe traseu, aşa cum mi se spusese. Am ajuns la un moment dat într-o poiană mai mare, de unde priveliştea spre Piatra Craiului era extraordinară. Se vedea toată creasta, de la un cap la altul, şi mă apuca visarea la tura pe care tot încerc să o fac pe Nordică de anul trecut. Anul ăsta trebuie să o fac! Dar să revenim…
De aici i-am dat mai departe. La o intersecţie de drumuri eu le zic băieţilor să o luăm spre dreapta, ei zic spre stânga. După ce bălăuresc un pic pe varianta mea, cobor înapoi şi o iau pe unde au zis ei, deşi am un sentiment super puternic că nu e bine.
Mergem ce mergem şi drumul o ia tot spre stânga, tot spre stânga, moment în care încep şi ei să se îndoiască de alegerea lor. Cristi scoate telefonul şi se uită pe google maps. Dacă mai mergeam mult pe drumul ăla ajungeam înapoi în Bran. Bun, întoarcerea! Hai pe drumul ăla spre dreapta, cum v-am spus! Neascultătorilor! :)
Şi pornim. De aici nu mai ţin minte decât că se urcă. Mai întâi mai domol, şi apoi, la o intersecţie de drumuri (unul stânga, unul dreapta) noi mergem drept înainte, printre ele, urcând o muchie. Citisem descrierea de pe hartă şi se potrivea la fix cu situaţia pe teren, deci sigur suntem bine. Aşa că hei rup la deal!
Dar totuşi de ce nu apare marcajul? Era cu siguranţă întrebarea din fiecare dintre cele 3 căpuşoare ale noastre, mai ales că tanti aia ne-a zis că pe aici e!!! Ce naiba se întâmplă??
Dar cum panta era foarte accentuată, asta ne cam ocupa toţi neuronii :)) Urcam aproape în patru labe până la un punct în care se mai domoleşte un pic. Aici ne oprim. Adi se duce un pic în faţă să vadă dacă poteca se continuă şi dacă, Doamne ajută, apare marcajul, dar se întoarce destul de repede fără niciun succes. Poteca de aici încolo nici nu prea mai era evidentă şi ne-am fi afundat rău de tot în pădure.
Ok. Şedinţă. Ce facem?
Avem aşa:
Mergem de mai mult de 1 oră jumate pe un traseu pe care nu am văzut nici cel mai vag marcaj. Nu bun.
Totuşi tanti aia ne-a zis că e pe aici şi în plus, când mă uit pe hartă sunt aproape sigură că suntem bine.. Din fericire am un simţ al orientării destul de bun, ca să nu zic excelent :))), având o hartă în mână, plus că am citit atâtea informaţii care mă fac să cred că suntem bine, dar totuşi acum mi se învârt toate în cap şi nu mai înţeleg nimic.
Avem totuşi un noroc: avem semnal! Ok, hai să intru pe carpaţi.org să văd poate în jurnale există vreun indiciu, ceva, care să se scoată din rahatul ăsta. Pentru că sincer chiar nu ştiam ce să mai fac.
Şi dă-i şi caută, citeşte, ai răbdare cu încărcarea paginilor, că doar nu credeai că merge ca pe calculator…
Şi citesc eu ce citesc, şi nu aflu nimic. Toţi par că au început traseul ăsta din altă parte. Din păcate mintea mea nu putea să potrivească piesele de puzzle ca să îmi dau seama de ce.
Ok, acuma ce naiba facem? Nervii deja sunt întinşi la maxim, şi dădeau un amestec foarte confuz în combinaţie cu o grămadă de alte stări şi gânduri care se învălmăşeau în capul meu precum: „shit, dacă nu mai avem timp să facem tura asta? Nu concep să mă întorc acasă” sau „dacă mergem mai departe şi ne afundăm în pădurea asta, naiba ştie cât rătăcim prin ea”.
Într-un final hotărâm: trebuie să sunăm pentru ajutor. Doar nu o să stau aici în pădure o mie de ani. Aşa că sun la salvamont.
Îmi răspunde o domnişoară căreia îi spun problema şi îmi face legătura cu cineva din Bran. Domnul care îmi răspunde apoi pare un veteran după cum vorbeşte. Înainte să apuc să îi spun ce s-a întâmplat mă străfulgeră un gând: bine, bine, eu am sunat la salvamont, dar mai trebuie să mă şi înţeleg cu el. Mi-am dat seama că va trebui să mă concentrez la maxim pentru că s-ar putea să-mi spună nişte chestii pe care eu să nu le înţeleg (gen denumiri, indicaţii) aşa că deschid repede harta, îmi îndes telefonul pe ureche ca să aud mai bine şi încerc să îmi folosesc toată materia mea cenuşie ca să înţeleg ce trebuie să fac. :)
După primele cuvinte îmi dau seama că am avut dreptate. Nu înţeleg mare lucru din ce îmi spune, dar încerc să mă concentrez pe ce înţeleg. Câteva denumiri de muchii şi văi îmi sună cunoscute, aşa că le caut repede pe hartă. Încerc să îi explic pas cu pas absolut tot parcursul nostru până în punctul în care ne aflăm, ca să îşi dea el seama unde suntem şi să ne zică ce să facem mai departe.
Din păcate din cauza stării din acele momente, nu sunt în stare să redau dialogul între mine şi el, dar la un moment dat, când cred că şi-a dat seama cam pe unde eram, a zis de vreo 3 ori:
„aaaah, pai ce căutaţi pe acolo?„, la care eu în gândul meu: „marcajul!!!! ce naiba să caut!!!??” :)))
Acum pare amuzant dar atunci nu prea era deloc…
Nu de alta dar continuarea a fost: „traseul ăla e închis de muuuult! L-am închis! Aveţi o hartă veche!!„
Eu şovăind îi spun: „păi nu….am cumpărat-o în 2009….” snif snif…
Dar ce mai contează… Noi acuma ce facem????
Am încercat să îl întreb dacă nu am putea continua pe aici, având în vedere că am pierdut deja o grămadă de timp şi nu vroiam să mă întorc în Bran sub nicio formă ca să am de unde urca iar. Mă simţeam deja epuizată… Însă a zis că nu. Că au închis traseul ăla şi că trebuie să ne întoarcem.
Cu chiu cu vai, după mai multe indicaţii am ajuns la concluzia că ar trebui să coborâm şi să facem stânga pe un drum şi mergând pe ăla, ar trebui să ieşim la un moment dat în traseul bun, pe lângă pârtia de schi, şi o să apară şi stâlpi de marcaj.
Pe urmă mi-a spus să sun neapărat înapoi după ce am găsit marcajul. Bine, bine, sun, dar stai mai întâi să ajung!
De aici am coborât la loc panta extrem de abruptă şi după puţin timp am ajuns la ramificaţia pe care o ştiam deja, iar pe un copac în stânga apărea un marcaj roşu pătrat, care înseamnă limita parcului naţional. Am scos harta, am analizat situaţia, şi am decis să o luăm pe acolo, având în vedere şi indicaţiile domnului de la salvamont. Nu aveam nici cea mai vagă idee cât aveam să facem pe acolo sau dacă chiar o să ieşim bine, dar era deja ora 12. Pierdusem aiurea 2 ore. Lovely!
Din fericire pentru noi totuşi, în cam jumătate de oră am ieşit la pârtia de schi, şi nu pot să zic cât de tare m-am bucurat la vederea stâlpilor de marcaj. Aleluia! Am sunat şi înapoi ca să anunţ că am reuşit şi să mulţumesc şi am pornit. Din păcate era deja ora 12:30, eram epuizaţi mai mult psihic, dar părea că şi fizic din cauza asta, şi practic eram la început de traseu cu o stare în care nu ţi-ai dori să fii nici la jumătate. Dar asta era… aşa că i-am dat înainte.
Se intră în scurt timp în pădure, lucru de care ne-am bucurat foarte tare pentru că soarele ardea şi ne pleoştea şi mai mult. Foarte greu îmi era să mă mai bucur de traseu în starea în care eram, dar nici să mă întorc nu vroiam.
Multa vreme se merge pe drum forestier, cu noroaie dacă a fost ploaie în ultimele zile, aşa cum era acum. Abia după o oră jumătate am ajuns la ramificaţia cu traseul pe Ciubotea. Practic până aici traseul bandă roşie (Clincea) şi triunghi galben (Ciubotea) au fost comune, şi noi mai departe continuăm pe bandă noastră roşie. Ramificaţia se face undeva înainte de Cascada Urlătoarea (alta decât cea din Buşteni, evident), fapt care nu poate decât să ne demoralizeze şi mai tare, pentru că noi nu luasem apă la noi pentru încă 2 ore jumate de bălăureală, şi deja consumasem o grămadă, şi ştiam că tot traseul e lipsit de apă. Great!
După încă vreo 15 minute mai ajungem la o ramificaţie, unde apare un indicator spre un izvor. Yupppy!!! Ah, ce bine! Eu rămân pe loc şi băieşii se duc să mai umple sticlele. Le iau pe toate, şi pe alea pline, ca să arunce apa noastră şi să ia apă proaspătă. După un mic calcul le-am spus să se întoarcă în 10 minute, că mi-e frică să stau aici singură mai mult. Apropo, n-am văzut pe nimeni pe traseu până aici şi pe urmă n-am mai văzut decât 3 oameni, şi ciobani.
După vreo 5 minute însă, băieţii se întorc. Uimită că au terminat aşa repede îi întreb:
– Aşa de aproape era?
Ei rânjind la mine şi aruncând sticlele GOALE pe jos:
– Nu… era secat!
Eu, crizată:
– Şi apucaserăţi să aruncaşi apa veche????
Din fericire nu făcuseră asemenea nesăbuinţă, şi măcar mai aveam apă în câteva sticle, dar chiar şi aşa, super puţină. Ne-am dat seama că o să rămânem fără apă înainte de a ajunge la cabană, aşa că a trebuit să bem câte o guriţă mică de fiecare dată când ne era sete, evident, nereuşind să dăm dovadă de stăpânire de fiecare dată, pentru că era extrem de cald!!!
După o veşnicie de 3 ore de când am intrat pe traseul bun am ieşit din pădure. 3 ore de mers prin pădure… chiar nu a fost prea fun, mai ales că la un moment dat am trecut pe lângă un loc unde puteam să jur că am fi ajuns dacă am fi mers mai departe pe traseul vechi. Dar acum nu mai conta…
Din fericire la ieşirea din pădure ne-a întâmpinat această formaţiune stâncoasă imensă, care cu siguranţă are un nume, pe care din păcate nu îl cunosc. Aici am făcut o binemeritată pauză de masa, pentru că în cele 3 ore am cam mers în continuu.
Când am ajuns aici am trăit a nu ştiu câta oară senzaţia aia de parcă cineva ţi-a luat cu mâna tot greul tras până aici. Priveliştea este superbă, şi am ajuns în sfârşit la partea frumoasă a traseului.
După ce ne urcăm din loc, la nici 10 minute ne bucurăm şi de prima privelişte cu Muntele Clincea.
Iar după vreo 20 de minute mai punem de o pauză, de data asta de tolăneală, nu de alta dar mai devreme când mâncasem nu putusem să ne relaxam corpul, pentru că nu era loc de aşa ceva. Acum, deconectare totală :)
Nu am stat prea mult, pentru că era deja ora 16:30, oră la care, dacă nu am fi bălăurit atâta la început, ar fi trebuit să fim la cabană. Şi noi abia am ieşit din pădure de o oră.
Din fericire ce vedem în faţa ochilor ne acaparează toată atenţia şi uităm un pic de cât de în urmă suntem.
Eu cel puţin abia mă pot opri din poze :)
Pe aici cred că am văzut prima dată oameni pe traseu. Erau 2 tineri, dar cred că erau veniţi cu ciobanii sau aşa, că nu aveau niciun bagaj. Habar n-am ce era cu ei pe acolo. Zic de ciobani pentru că mai sus era o turmă de oi, şi, spre maaaarea noastră uimire, un cioban (sau aşa cred) ne-a întrebat, de la mare distanţă, pe unde se găseşte apă în zonă. Trecând peste şocul că un cioban nu ştie aşa ceva şi întrebă turiştii, i-am zis, cu mare părere de rău, că nu am mai văzut (mai bine zis auzit) apă de vreo 3 ore, jos în pădure.
Îmi era milă de ei, dar şi mai milă îmi era de noi, amintindu-mi astfel cât de prost stăm cu apa. Neavând totuşi ce să facem în privinţa asta… hai să pozăm barem! :)
Zona asta mi s-a părut superbă, şi chiar a meritat tot chinul până aici. De sub peretele ăsta se mai urcă doar un pic, şi treptat, până în Şaua Ţigăneşti. Pe harta mea însă nu apare această denumire, şi nici noul refugiu (asta chiar nu aveam cum să apară, pentru că am impresia că nu era construit în 2009).
Refugiu este bineînţeles în stare foarte bună, fiind nou. Am ajuns aici la 2 ore după ce am ieşit din pădure. Aşa că s-a impus o ultimă gustare, luată în interior, la adăpost de soarele care încă ardea.
Eu însă nu am avut stare şi am ieşit să fac o mie de poze. Abrupturile ce delimitează Valea Ţigăneşti se vedeau extraordinar de aici, şi în plus, ca bonus, am avut noroc şi cu ceva rhododendron.
Valea Ţigăneşti acolo jos :)
Eram super fericită că am reuşit să ajungem până aici până la urmă, că vremea era încă superbă şi la ora asta, chiar dacă era cald. Nu mai conta! Aici nu mai contează decât lucrurile pozitive! :)
Şaua Ţigăneşti (2195 m) – Cabana Malaieşti (1720 m): 1 h 15 min
Mai ales că mai departe nu mai avem decât de coborât. Yuppy!
În Valea Ţigăneşti se află singurul lac glaciar din Bucegi, Lacul Ţigăneşti. O frumuseţe de lac! Din care din păcate nu trebuie sub nicio formă să bem apă! Chiar dacă atunci când am ajuns aici tocmai terminasem apa, ne-am abţinut. Oricum, mai aveam doar 1 oră până la Cabană. Cel puţin aşa scria pe indicatoare.
Odată coborâţi în Valea Ţigăneşti, am rămas muţi la cât de frumos poate fi şi jos în vale. Ca să aveţi o mică idee despre măreţia locului, am pus expres poza de mai sus, în care apare un om, ca să puteţi face comparaţie. Dacă nu îl vedeţi, e un punct roşu în partea de jos a pozei :)
Aici am aflat şi că indicatoarele sunt cam aiurea prin zona asta, nu trebuie să vă încredeţi în ele prea tare. Şi sus în şa, şi lângă lac arăta tot o oră până la cabană, ceea ce chiar nu are cum să fie. Şi ulterior am mai găsit tot felul de indicatoare un pic eronate aşa că… mai bine trust your own judgement! :)
Puţin de la plecarea de lângă lac am dat de o turmă de oi. Great! Am tras o mică sperietură pentru că au început să ne latre foarte tare câinii şi se apropiau de noi din ce în ce mai mult, până când au fost la câţiva metri. Ciobanii încercau ei să îi ţină în frâu, dar nefiind legaţi, evident că îmi era frică. Eu am rămas un pic în spatele băieşilor, dar ei erau foarte aproape de câini şi chiar mi-a fost teamă având în vedere în ce hal lătrau. Din fericire am reuşit până la urmă să trecem de ei, fără incidente.
De aici traseul este foarte plăcut, pentru că merge pe o cărare aproape orizontală. Totuşi ştiam că trebuie să şi coborâm, comparând altitudinea la care eram cu cea la care este cabana…
Şi cum mergeam noi cu atâta seninătate pe poteca orizontală, a fost de înţeles că am avut un şoc când am văzut coborârea ce urma. E o coborâre similară cu cea pe care am „trăit-o” pe Bucşoiu, foarte abruptă, printre jnepeni înalţi. Evident că am înjurat un pic, pentru că trebuie mare atenţie pe aici, şi după 9 ore de traseu numai atenţi nu mai puteam fi, chiar pe ultima sută de metri.
Din fericire nu durează foarte mult şi am ajuns îîîîîîn sfârşit şi la Cabana Mălăieşti la ora 19 şi ceva. Primul lucru făcut a fost evident să mergem direct la apă, pe care am auzit-o mai de la depărtare, ca pe cel mai duce sunet din lumea asta! :) Nu ştiam dacă nu cumva era secat, aşa că a fost o supriză extreeem de plăcută, având în vedere că nu mai aveam apă, iar gustul….. mmmmm…. gustul a fost cel mai bun din lume!!! :)))
Am zis că mă întorc la Mălăieşti numai ca să mai beau din apa aia :)) Ei, nu numai, dar oricum.
Eu nu mai fusesem niciodată la Mălăieşti, de fapt niciunul dintre noi nu mai fusese. Am fost efectiv uimiţi şi daţi pe spate de cât de frumos e. O locaţie mai frumoasă pentru o cabană nici nu ştiu dacă există la noi. Citisem că e extraordinar, însă până nu vezi nu ştii ce înseamnă.
Am încercat să fac nişte poze, însă din nou, nu aveam cum să prind tot farmecul. Am încercat şi să filmez şi aici, însă din păcate am făcut zoom prea tare şi s-a pixelat ca naiba deci a reieşit un filmuleţ stricat.
Aici era destul de multă lume, dar spre fericirea noastră, în mare parte numai oameni de munte, deloc gălăgioşi. Asta probabil din cauză că nu se ajunge aici prea uşor sau prea repede. De fapt mie celelalte trasee de acces până aici mi se pare groaznic de lungi şi nu par deloc interesante.
Aici este o grămadă de loc şi pentru corturi, în caz că vreţi să veniţi să campaţi. Noi am avut super noroc cu camera, pentru că am primit-o chiar pe cea de 3 paturi, exact câţi eram noi, deşi la telefon când am întrebat, mi s-a spus că nu pot rezerva o cameră mică, pentru că sunt ocupate. Pentru noi a fost super. Înăuntru era super cald (a se înţelege nu frig) şi ţin să spun că ne-am cărat sacul de dormit degeaba, lucru de care m-am ofticat extrem de tare pentru că puteam să mă lipsesc oricând de 1,5 kg în spate. Nu ştiu cum era în celelalte camere, dar aici în asta mică puteam să dorm lejer fără nimic, sau doar cu o păturică. Ca să nu mai zic să aveam pături băgate în cearşafuri plic curate, nu ca la alte cabane unde ai doar pătura, care nu e tocmai curată. Deci nici păturica mea de acasă nu ar fi fost nevoie să o iau.
Alte detalii despre cabană ar mai fi că există generator, wc-ul e afară, mâncarea este foarte ok, şi de plătit am plătit 25 de lei de persoană.
În plus, la cabană sunt nişte câinuţi geniali! Ca de obicei… :) Mimoza de sus era haioasă rău. Mergea ce mergea câţiva paşi, şi pe urmă se oprea brusc şi se tolănea pe jos. :) Cred că era un fel de strategie ca să se facă îndrăgită şi să primească de mâncare :P
Am încercat să stau cât mai mult posibil afară, ca să mă bucur de locul ăsta superb. Nu îmi mai venea să îmi dezlipesc ochii de pe pereţii abrupţi care înconjurau cabana ca o cetate. De fapt pereţii sunt foarte departe de cabană, dar sunt aşa înalţi încât ai impresia că sunt aproape :) După această seară am hotărât că aici e de venit cel puţin 2 nopţi, doar să stăm degeaba, fără se facem nimic, doar să ne uităm în jur :)
Ah, să nu uit. Pe drum ne gândeam noi: băi ce păcat că ratăm meciul lui Bute!
Băieţii: Ei, dar poate au televizor! (zâmbind)
Eu: :)))))))))))) Da, vezi să nu!
La cabană am mai tras însă o porţie de râs, dar de data asta din cauză că chiar aveau! :))) Multă lume s-a strâns în sala de mese să vadă meciul şi m-am dus şi eu când efectiv s-a făcut prea frig afară ca să mai pot sta să mă zgâiesc, însă nu am rezistat mai mult de 20 de minute, timp în care nu începea niciun meci, şi trăgeau ăia de timp mai ceva ca de elastic, aşa că m-am dus să mă culc pentru că efectiv muream de somn.
10 iulie 2011
Planul pentru azi era destul de simplu: urcăm la Omu de la Mălăieşti pe poteca de vară sau prin Hornul Mare, facem o pauză, după care coborâm înapoi în Poarta (Bran) pe Valea Gaura. Făcusem eu un calcul şi nu aveam cum să ne ia mai mult de 8 ore. Claaar! Aşa că ne-am trezit cam pe la 8 şi ceva, am mâncat o omletă la cabană şi la 9:30 am plecat pe traseu.
Cabana Malaieşti (1720 m) – (poteca de vara) – Vf. Omu (2507 m) – ( – 3 h30min)
Nu mai ţin minte exact cât scria la cabană că facem până la Omu dar ştiu că atunci când am ajuns la Omu clar făcusem mai mult.
Când am plecat pe Valea Mălăieşti deja începuse să o bată soarele cu totul, aşa că din nou a trebuit să suportăm o mare căldură, ceea ce chiar nu îţi doreşti la urcare. Astfel că la abia 30 de minute de la cabană am simţit nevoia să fac o pauză, măcar de 5 minute. Simţeam oricum că urcasem deja de 2 ore :P
La 45 de minute de la plecarea de la Cabană am ajuns în a doua terasă glaciară, unde se ramifică poteca care urcă prin Brâna Caprelor tot spre Omu, dar cu trecere pe Bucşoiu. De asemenea aici se află o pancartă care arată 2 ore jumate până la Omu, indiferent de varianta pe care o vei alege (prin Hornul Mare sau pe poteca de vară).
Noi mergem mai departe şi peste încă vreo jumătate de oră se ramifică potecile: una urcă abrupt prin Hornul Mare, şi alta urcă şerpuit pe poteca de vară. Aici ne-am întâlnit cu un grup de oameni de munte care ne-au sfătuit să nu urcăm prin Hornul Mare pentru că cică ar fi gheaţă în porţiunea superioară. Nu am înţeles exact dacă ei pe acolo coborâseră sau ştiau din altă sursă, însă am zis ok, şi am ales poteca de vară, marcată tot cu bandă albastră. Am înclinat să îi cred, mai ales că aici pe poteca de vară am traversat o limbă destul de mare de zăpadă şi acolo în Horn nu prea bate soarele.
Şi uite aşa am început urcuşul pe poteca de vară, pe care căldura ne „făcea la psihic” :P La un moment dat am văzut că pe o piatră scria „PV” şi mă bătuse atâta soarele în cap încât mă gândeam:
„Hmmm…. PV… oare de la ce o veni… Proces Verbal??” :)))) Mi-a luat vreo 2 secunde să-mi dau seama ca sunt pe Poteca de Vară. De aici şi până la a lua-o pe arătură nu a mai fost decât un pas. Ca să treacă mai repede urcarea şi să nu ni se mai pară aşa grea, am inventat un joculeţ: să spunem fiecare orice prostie care ne vine în cap care ar putea fi prescurtată cu PV.
Nu ne-a luat foarte mult să debităm tot felul de prostii, cum ar fi „papagal vopsit”, „puţă verde”, „pisică violet”, „prost votat”. Preferata mea a fost de departe „piţipoancă virgină”, deşi nici „pitic viril” nu a fost deloc de aruncat la coş.
Nu mai ştiu cât de bine a funcţionat joculeţul dar cert e că oricum greul trecea imediat ce ne opream şi priveam sub noi frumoasa Vale Mălăieşti.
Am mai făcut totuşi o pauză de 5 minute lângă pancarta cu STOP de mai jos, unde arăta că mai sunt doar 50 de minute până la Omu. Ei, hai că nu mai e aşa mult!
Din poteca de vară am ieşit în drumul spre Omu, marcat cu bandă galbenă, la ora 12:30, adică la 3 ore de la plecarea de la Mălăieşti, iar până la Omu, deşi părea suuuper aproape, am mai făcut jumătate de oră.
Aici ne-am prăbuşit ca după un traseu de o zi întreagă. Căldura efectiv ne tâmpise şi nu am fost în stare decât să intru în cabană, să observ că nu e nicio masă liberă şi să ies la loc în căldură. Din păcate soarele era sus pe cer. De unde să ai umbră ziua în amiaza mare????
Am înconjurat cu ultimele puteri cabana, şi singura umbră pe care am găsit-o a fost sub piatra mare. Era cam 1 metru lăţime de umbră şi pe jos erau pietricele. Nici nu se punea problema să stăm confortabil, dar mai puteam face mofturi?? Era bun şi aşa, numai să nu ne mai fie cald!!
Aşa că am profitat de umbră ca să mâncăm câte un sendviș. Nu am terminat bine de mâncat că ghici ce !! Ni s-a făcut frig!!! Evident, având în vedere că eram la umbră la 2500 de metri. Aşa că răcoriţi fiind, ne-am mutat în locul meu preferat din spatele cabanei, unde am pus cortul anul trecut, locul cu vedere directă spre Valea Gaura. Eh, aşa mai da! :)
Acum nu ne mai era cald, ci numai bine, aşa că ne-am tolănit cât mai confortabil şi mai relaxant şi am închis ochii. Am stat aşa mai bine de jumate de oră, şi nici că ne mai venea să plecăm. Ba unii dintre noi aproape că au şi aţipit, aşa de bine era! Din păcate, deja se făcuse o oră de când ajunsesem aici aşa că, cu chiu cu vai, am catadicsit să ne strângem lucrurile şi să plecăm. M-am despărţit cu greu de platoul de la Vf. Omu, care e un loc special pentru mine. Nu ştiu exact de ce, dar cert e că aici îmi place tare mult şi sper să pot veni la Omu măcar o dată pe an.
Vf. Omu – Valea Gaura – Şaua La Poliţe (1623 m) – Parcare telescaun Poarta (900 m): 6 h
Prima parte de coborâre e comună cu cea de la urcare, după care se trece prin Şaua Hornurilor şi apoi se coboară direct spre firul Văii Gaura, pe cruce roşie:
În Şaua Hornurilor ne-am întâlnit cu doi veterani care urcaseră prin Hornuri. Am discutat una alta cu ei, şi din vorbă în vorbă ne-a spus că o să coboare pe Ciubotea înapoi în Bran, pe când noi pe Gaura. Eu ştiam că pe Ciubotea e mai scurt, însă în acelaşi timp mai abrupt şi neplăcut, aşa că am rămas la planul meu iniţial de a coborî pe Valea Gaura, chiar dacă era mai lung.
Când am ajuns jos pe firul văii era deja ora 15 şi când să citim indicatorul.. surpriză! Timpul nu era lizibil. Tocmai timpul!!! Aşadar.. suspans! Habar nu avem cât mai avem de mers, dar ce putem să facem altceva decât să-i dăm înainte.
Din fericire peste 10 minute am ajuns la un alt indicator pe care spunea că mai sunt 4 ore şi un sfert până în Bran. Asta însemna că cel târziu la ora 19 aveam să fim la maşină, având în vedere că o lăsasem în Poarta. Nu aveam întârziere decât maxim o oră faţă de ce calculasem eu iniţial, aşa că nu era mare problemă.
Oricum, ştiam că e numai de coborât aşa că nu aveam cum să avem probleme, iar priveliştea era ameţitor de frumoasă,
Aici în Valea Gaura a fost pentru prima dată când am văzut nisip ca la mare pe munte. Băgam bocancul în el ca pe plajă şi mă minunam ca un copil care merge pentru prima data la mare :P Dar totuşi eram la munte! Ce chestie! :)
O porţiune am mers destul de „plat” pe prima terasă glaciară, dar pe urmă am început şi să coborâm, spre următoarea terasă glaciară, şi tot aşa, observând cât de variată şi neaşteptat de schimbătoare este Valea Gaura. În scurt timp am ajuns şi la nişte porţiuni mai delicate, fie de „scrambling”
fie cu lanţuri, însă nimic foarte greu sau periculos. Ba chiar m-am bucurat de diversitate :)
Mi-aş fi dorit foarte mult să pot filma şi această vale extraordinară, dar din păcate nu mai aveam cu ce. Aparatul mic făcea figuri, aşa că m-am mulţumit să facem doar poze.
Traseul este foarte frumos, însă nu puteam fi abstracţie de soare, care era încă pe poziţii, pe cer nu era niciun nor care să-l acopere măcar din când în când, şi asta ne storcea pur şi simplu de vlagă.
Când am ajuns la apă am zis că nu-i adevărat! Nu că rămăsesem fără, că mai aveam, însă am ajuns cam cu aproape o oră mai târziu decât ştiam eu, adică la 2 ore jumătate de când am plecat de la Omu.
Deja eram frântă, după cum se poate vedea şi în poză :P Totuşi, nu aveam ce face, aşa că am pornit mai departe şi am încercat să mă bucur de privelişte, în loc să mă gândesc că deja sunt obosită şi cine ştie cât mai avem.
Nu la multa vreme după ce am plecat din locul din care am luat apă, Cristi a văzut o pancartă undeva pe partea dreaptă a potecii şi a rămas în urmă. Eu însă nu ştiam ce a văzut şi am crezut că s-a dus la „baie” :P aşa că nu m-am oprit. După ce ne-a ajuns din urmă însă, ia uite ce-mi arată pe aparatul foto:
Cascada Moara Dracului
Aşadar staţi cu ochii pe partea dreaptă şi nu o rataţi, ca mine! :) Mi-a părut rău că nu am văzut-o dar eram deja cu moralul ceva mai ridicat pentru că în sfârşit ajunsesem în pădure, unde era mult mai răcoare şi mai suportabil. Într-un sfert de oră însă am uitat şi de asta. Am uitat de tot. Asta pentru că am ajuns în apropiere de Stâna Gaura, acolo unde se ramifică traseul triunghi albastru spre Padina, prin Poiana Guţanu şi Şaua Strunga.
Când am citit cealaltă pancarta însă, am rămas cu toţii mască. Nimeni nu mai zicea nimic. Nu ne venea să credem. Mersesem un pic mai mult de o oră de la indicatorul cu 4 ore şi un sfert şi acum arăta 4 ore până în Bran. Aşa că filmul s-a rupt. Nu ştiam însă care dintre indicatoare era greşit, dar oricât de mult ne-am fi dorit ca primul să fie corect, cel de-al doilea era cel nou, aşa că …. we were doomed! Am pornit însă mai departe, tăcuţi, nervoşi, obosiţi, murdari şi fără nicio speranţă.
Nu aveam altceva de făcut decât să încercăm să mărim pasul, mai ales că acum mergeam prin pădure şi nu mai era aşa cald, asta ca să nu ne prindă noaptea pe drumuri.
Şi cum coboram noi aşa într-un ritm alert, brusc se întâmplă ceva la care chiar nu mă aşteptăm. Urcăm. Şi nu oricum, ci abrupt. Mai întâi prin pădure, pe urmă prin bălării. Am zis că nu-i adevărat. Am scos harta să încerc să-mi dau seama de ce Doamne iartă-mă urcăm în loc să coborâm şi singura concluzie pe care am putut să o trag era că probabil urma să ajungem în Şaua care la mine pe hartă se cheamă Şaua La Poliţie. Mai mult decât atât, muream de foame şi abia mai puteam să mă ţin pe picioare, darmite să urc, dar nici nu puteam să fac pauză aşa, în mijlocul potecii în urcare, aşa că a trebuit să rezist până în şa. Urcarea a părut interminabilă, deşi sunt sigură că nu e deloc mare scofală în condiţii normale. În Şa am făcut o mică pauză ca să mâncăm, dar nu am putut zăbăvi prea mult şi am luat-o în pas alert mai departe.
Din fericire în 5-10 minute am ajuns la câteva indicatoare, dintre care unul arăta 2 ore jumătate până în Bran, şi din punctul în care arătase 4 ore trecuse doar o oră. A fost o veste bună, aşa că i-am dat bice mai departe.
A se nota că aici pe indicator, Şaua respectivă se numeşte Şaua Poliţe.
Chiar dacă faptul că „economisesem” cumva jumătate de oră, coborârea prin pădure a ajuns să ne mânânce nervii. Am coborât foarte multă vreme destul de abrupt, timp în care tălpile noastre mai că nu urlau de durere. Degetele, „pernuţele”, genunchii, totul durea şi am ajuns pur şi simplu exasperaţi.
Pădurea părea de asemenea foarte stranie, era foarte linişte şi părea că suntem numai noi pe o rază de kilometri buni. Probabil aşa şi era. Brusc m-a cuprins o senzaţie extrem de urâtă. Nu ştiam unde suntem, nu ştiam cât mai era, nu ştiam nici măcar unde trebuia să ajungem. Era o necunoscută completă şi faptul că nu mai ştiam nici cât mai trebuia să o suport m-a doborât. Vroiam să mă aşez undeva pentru că nu mai puteam să merg, dar nu puteam totuşi să fac asta pentru că ar fi însemnat că pierdem timp în plus.
După cam o oră jumătate de coborâre continuă şi exasperantă de la ultimele indicatoare, am cedat. Am văzut un butuc, m-am aşezat pe el şi m-a pufnit plânsul (mă rog, acum nu vă imaginaţi că am vărsat lacrimi de crocodil, ci doar de ţânţar). Nu puteam să spun decât: nu mai pot, nu mai pot, nu mai pot, în continuu, şi nu mai vroiam să mă ridic. A fost prima dată când mi s-a întâmplat aşa ceva şi sper din tot sufletul să fie ultima. Asta pentru că a fost pur şi simplu o stare groaznică, şi nu pentru că nu mi-a plăcut traseul, pentru că mi-a plăcut foarte mult şi nu regret niciun moment că l-am făcut, ci pentru că, din cauza faptului că nu am ştiut la ce să mă aştept, nu mi-am putut doza efortul şi am ajuns cum am ajuns. Am mai vorbit despre chestia asta şi în alte articole.
Mersul pe munte nu e ceva uşor pentru nimeni. Mi-e greu de multe ori când urc abrupt, când e cald, când am rucsac greu sau mai ştiu eu când, însă astea sunt detalii peste care trec punând un picior în faţa celuilalt şi admirând peisajul. Cel mai greu îmi este însă când nu cunosc traseul şi nu am toate datele despre el. Poate dacă aş fi ştiut exact cât durează coborârea de la Omu până în Poarta nu s-ar fi întâmplat aşa… Mai ales că nici nu ştiam unde anume ne-ar fi scos acest traseu faţă de locul unde lăsasem maşina… În plus, la asta se adăuga şi exasperarea de ieri, când am bălăurit două ore aiurea, ne-am consumat apa, a trebuit să sunăm la salvamont şi abia la 12 jumate am intrat pe traseul bun. Nervii cred că erau întinşi la maxim.
Din fericire la nici 10 minute de când am reuşit să mă urnesc de pe butuc, am văzut oameni. Era un grup de copii la antrenament de arte marţiale sau aşa ceva, ceea ce însemna că nu aveam cum să fim departe de civilizaţie. Aici am ieşit de fapt şi în drumul forestier, semn că eram foarte aproape.
După câţiva paşi, pe partea dreaptă am dat de un fel de coşmelii, unde era un om şi nişte câini. Ne-au lătrat câinii ăia de am zis că ne mănâncă pe toţi trei de vii, mai ales unul dintre ei care a trebuit să-i facă faţă Cristi, care rămăsese un pic în urmă tocmai din cauza câinelui, care se tot apropia din ce în ce mai mult de el. În acelaşi timp a trebuit să ne chinuim să-l şi întrebăm pe om cât mai e până în Poarta. Nu mai ţin minte ce a zis dar ştiu că erau cel puţin vreo 2 km.
Când am ajuns la Parcarea pentru telescaun, unde am găsit indicatoarele de mai jos, am zis că nu-i adevărat. Aleluia! Am ajuns în Poarta. Dar acum aveam altă dilemă: oare cât o mai fi de aici şi până unde am lăsat maşina? Nu de alta dar deja era ora 20 şi în plus, mersul cu bocancii pe drum asfaltat e o adevărată „plăcere”, nu alta!
Ca paranteză, aici am văzut că atât pe Clincea, cât şi pe Ciubotea, timpul până la Omu este de 6 ore jumătate, care este un timp mult prea optimist. Tot ca paranteză, până aici trebuia să fi venit sâmbătă să ne lăsăm maşina, iar de aici se urca un pic până la telescaun.
Dar să revenim. Am pornit pe asfalt. Au început în scurt timp să apară numerele pe gardurile caselor şi mi-am adus aminte că doamna care ne lăsase să ne „abandonăm” maşina în curtea ei îmi dăduse o carte de vizită. Am scos-o repede din buzunar şi am comparat numărul casei cu ce vedeam pe garduri. Nu era mare diferenţa, însă vorba lui Adi, „ăştia au ditamai moşiile, un număr face cât juma de kilometru” :))) Ei, nici chiar aşa, nu asta era problema, ci faptul că acum apărea numărul 140 pe gard, acum apărea 72. Caz în care m-am lăsat păgubaşă. Am mers ce-am mers şi la un moment dat am oprit nişte băieţi.
– Măi băieţi, cât mai e până la Podul Oprişului?
– Ah, nu ştim că nu suntem de aici, suntem din Galaţi.
Nici măcar nu am mai putut să mă bucur că erau „consăteni” de-i mei. Dacă nu ştiau unde e Podul Oprişului, nu erau buni de nimic!
Adi deja o luase mai înainte, terminat praf, iar nouă ne era deja şi teamă să mai întrebăm pe cineva cât mai e, că ne era că ne spune că mai sunt kilometri buni. După vreun sfert de oră sau aşa am îndrăznit totuşi să întrebăm nişte oameni dintr-o curte:
– Nu vă supăraţi, mai e mult până la Podul Oprişului?
– Podul Oprişului? (pauză de vreo 2 secunde care a părut atât de lungă încât am crezut că efectiv nu ştiu despre ce vorbesc) Aaaaaa, e chiar aici după colţ… maxim 200 de metri!
Haleluia! Niciodată nu cred că m-am bucurat sau mă voi mai bucura vreodată mai mult că am văzut maşina decât în momentul ăla. În scurt timp a ieşit şi doamna din casă şi am schimbat o vorbă două cu ea, în timp ce fiecare dintre noi o ruga pe rând să meargă la baia dânsei, nu de alta dar trebuia mai ales să ne spălăm un pic pe faţă, pe gât şi pe braţe. Problema nu era asta, ci că doamna a început să povestească vrute şi nevrute, chestii interesante, desigur, dar eu nu puteam să nu trag cu ochiul la ceasul pe care timpul se scurgea ca nisipul în clepsidră şi nu ştiam decât că avem de condus vreo 4 ore până acasă, având în vedere că pe la Comarnic se lucrează. Dar nu puteam nici să-i zic femeii „Băi tanti ia mai lasă-ne cu poveştile tale că noi suntem rupţi de obosiţi şi tre să mai şi ajungem acasă, de preferinţă azi” :)) Ea povestea săraca, iar eu pur şi simplu nu găseam o ferestruică în care să pot să îmi cer scuze că tre să plecăm.
Şi uite aşa am mai pierdut şi aici vreo jumate de oră. E inutil să mai zic că am ajuns cu chiu cu vai înapoi acasă, după ora 12, nervoşi la maxim de somn ce ne era. Dar.. ce mai contează. A două zi ne-am trezit destul de fresh, am luat cardul cu mine la birou, şi am uitat de tot când am „răsfoit pozele”. Tot greul a trecut, au rămas amintirile şi pozele frumoase :)
Ce am învăţat în tura asta:
– Nu trebuie să mai intru pe un traseu dacă nu văd indicatoare sau măcar marcajul şi ÎN NICIUN CAZ nu trebuie să continui în condiţiile astea, în care nu e nici urmă de marcaj.
– Trebuie să mă informeaz un pic mai bine despre timpi, mai ales când e vorba de trasee lungi.
Data: 9 iulie 2011
Traseu: Bran – Poarta (950 m) – Clincea – Şaua Ţigăneşti (2195 m) – ( – 5 h15)
Şaua Ţigăneşti – Cabana Malaieşti (1720 m) ( – 1 h 15 min)
Durata totală: ~ 7 h
Diferenţă nivel: +1250 m, -450 m
Surse de apă: la Cabana Mălăieşti este izvor. Acum era apă din abundenţă dar uneori e secat. În rest, tot traseul este practic lipsit de surse de apă.
Telefon Cabana Mălăiești: 0741 074884
Atenţie: harta Bel Alpin cu Munţii Bucegi din 2009 arată greşit prima parte a acestui traseu!!
Data: 10 iulie 2011
Traseu: Cabana Malaieşti (1720 m) – (poteca de vara) – Vf. Omu (2507 m) – ( – 3 h30min)
Vf. Omu – Valea Gaura – Şaua La Poliţe (1623 m) ( – 4 h 15 min)
Şaua La Poliţe – Parcare telescaun Poarta ( – 1 h 45 min)
Durata totală: ~ 10 h
Diferenţă nivel: + 750 m, -1700 m
Telefon Cabana Mălăiești: 0741 074884
Surse de apă:
– la Cabana Mălăieşti este izvor. Acum era abundent dar uneori e secat. În rest, traseul este practic lipsit de surse de apă.
– Apa din abundenta pe Valea Gaura, la 2 h 30 de coborâre de la Omu
Desfăşurător ziua 2:
9:30 Plecare de la cabana Mălăieşti
10:12 Ramificaţie spre Brâna Caprelor
11:00 Ramificaţie spre Hornul Mare
12:30 Ieşire de pe poteca de vară
13:00 Vf. Omu
14:00 Plecare de la vârful Omu
15:00 Am ajuns jos în Valea Gaura
15:10 Indicator care arată 4 ore şi un sfert până în Bran
16:30 Apă
17:20 Indicator care arată 4 ore până în Bran (ramificaţia spre şaua Strunga, triunghi albastru)
18:15 Şaua Poliţe
20:00 Parcare Telescaun
20:20 Podul Oprişului
Ce nu inteleg eu: de ce iti iei si sac de dormit si patura cu tine in drumetii? In rest, foarte tare tura, trebuia sa se intample ceva de genul asta mai devreme sau mai tarziu, bine ca ati gasit traseul marcat pana la urma!
Pai nu iau si sac si patura. Iau fie sac, fie patura. Probabil m-am exprimat eu undeva gresit.
Vroiam sa zic ca puteam sa las sacul acasa si sa fi luat o paturica din aia subtire de polar in locul sacului :)
Da, important e cand totul se termina cu bine :)
ce dragut :). da…intr-adevar locatia este superba, cabana, oamenii, aerul, apa, valea, zidurile alea de piatra din jur, ….este ….vai ce dor imi este :((!!!!!
Of, te cred, dar lasa ca revederea va fi cu atat mai draga :)
Ati avut noroc sa gasiti apa la Malaiesti. Acolo nu este un izvor, e o captare facuta de cabanier care aduna apa din zapada topita de pe vale. Am baut odata de acolo si am avut probleme cu stomacul, eu si inca cineva din grup, nu ceva grav doar ca am lichidat stocul de hartie:).
Harta Bucegi:
http://dl.transfer.ro/bucegi6-transfer_RO-29aug-f28069.rar
Pe bune e apa din zapada??? Wow, avea un gust asa de bun ca puteam sa jur ca e izvor :))) La ce sete ne era.. si apa statuta ni s-ar fi parut buna…
Dar esti sigur?? Nu de alta dar pe vale nu mai era deloc zapada acum… si atunci de unde venea apa, si asa abundenta… ??
Mersi frumos pentru harta. Si acolo e aratat traseul cam aiurea dar barem nu porneste de la podul oprisului…
Este un bazin mai mare ceva mai sus, prin zona pe unde pasc magarii. Nu le am cu geologia dar cumva apa se aduna in vegetatia si solul de pe vale, dupa ce se umple bazinul mare surplusul vine pe teava. Cand ati fost voi curgea doar pe teava sau si prin albia de langa? Dupa ce seaca nu mai este apa pana la primavara urmatoare. Daca ar fi fost izvor ar fi curs si iarna.
La cabana se foloseste apa din bazinul mare si din zapada.
Aha, aha, inteleg.
Cand am fost noi curgea si in albie, da. De aia am presupus ca era izvor.
Ce chestie…Foarte interesant. Pai si cand seaca, de unde au apa cei de la cabana?
Uita-te la acest filmulet cu statia meteo de la Vf. Omu ca sa vezi cum fac meteorologii rost de apa.
http://www.youtube.com/watch?v=ciXAIXzFWwo&list=FLxD31rnqmx8ef_oFg35XGfA&index=87&feature=plpp
Vaaai, ce tare! Extraordinar filmuletul! Multumesc mult de tot pentru link!
De la Podu Oprisului si pe muchia omonima a fost traseul zeci de ani, dar probabil din economie!!(mai putin de marcat) a fost scurtat pe traseul spre Ciubotea; daca ati fi continuat urcusul ati fi ajuns pe Clincea. Eu am coborat sambata de la Omu, dar stiam traseul si am preferat traseul vechi, decat drumul forestier de pe valea Poarta.
Excursii frumoase,
adrianraceanu@yahoo.com
Salut,
As vrea sa fac traseul acesta in perioada ce urmeaza, insa nu inteleg ceva. Ai spus „…. după o oră jumătate am ajuns la ramificaţia cu traseul pe Ciubotea. Practic până aici traseul bandă roşie (Clincea) şi triunghi galben (Ciubotea) au fost comune, şi noi mai departe continuăm pe bandă noastră roşie. Ramificaţia se face undeva înainte de Cascada Urlătoarea „, insa ramificatia de dinaintea cascadei este intre cruce rosie si triunghi galben. Iar traseul pentru lacul Tiganesti nu este banda galbena? (Nu am reusit sa imi dau seama din poze, insa parea galben). Multumesc!
Da, asa este, dar din pacate harta pe care te uiti este probabil cea pe care o am si eu, care ne-a adus in situatia in care am ajuns sau cauta un traseu undeva unde nu mai exista (acolo la podul oprisului).
Inceputul traseului nu este corect figurat pe harta.
Daca vrei sa urci pe Clincea, adica pe banda rosie, spre lacul Tiganesti, atunci mergi cu masina in Poarta pe sosea pana la capatul drumului, unde este parcare pentru partia de schi, si de acolo incepe. Urmareste in permanenta banda rosie si aia e.
Sus de tot, da, traseul spre lacul tiganesti e marcat cu banda galbena si se desprinde din banda rosie in Saua Tiganesti.
Am inteles acum. Iti multumesc si iti doresc cat mai multe excursii placute cu care sa ne tentezi in continuare. Keep up the good work!
N-ai pentru ce! Mersi frumos!
Vreme excelenta!
Catre cei care vor sa faca acest traseu, va avertizez ca nu numai harta mentionata de Alexandra mai sus este gresita, sunt mai multe asa. Am si eu 2 harti gresite si am vazut si altele…
Asa este, Cosmin, mersi de completare!
Din fericire harta noua din colectia Muntii Nostri este corecta.
Faina tura..cea sugerata de tine Alexandra..cand am vazut placuta cu Str.Vf.Omu,mi-am amintit de voi si de aventurile voastre..desigur am mers tot inainte dupa marcaj, care se tot zgarcea sa apara si sa ne ne ghideze ..intr-un tarziu am ajuns si prin fata Pensiunii „Casa cu Amintiri” si chiar ne spuneam unuia altuia ce bine ca am ales sa nu ne cazam aici,caci era destul de departe de oras si am fi avut f mult de parcurs daca doream sa facem cumparaturi.Noi nu avem masina,totul parcurgem pe jos si prin intermediul mijloacelor de transport publice..Un localnic ne sfatuia sa nu o luam pe Clincea caci e mult mai greu fata de Ciubotea,insa am hotarat sa ne urmam traseul stabilit inainte.Intr-adevar este mult de urcat prin padure insa se merita din plin..Odata ajunsi la „stanca fara nume” am dat de o vegetatie deasa si o gramada de urzici care ne-au enervat la culme,insa am reusit sa ne croim drum prin ele cu „maceta” O gramada de floricele multicolore ne faceau cu ochii si eram entuziasmati la culme de peisajele incredibile ce apareau in fara noastra.Ne-am intalnit si cu o grupa de baieti francezi,foarte veseli si binedispusi,dupa care inainte de Refugiul Tiganesti..ploaie tata..dar nu de aia mocaneasca ci,ploaie in toata regula ,o ploaie rece si intepatoare de ne venea sa urlam de „fericire”..Dupa o ora am ajuns intr-un final la refugiu care ni se parea a fi „Four Seasons”:))) Am inceput sa ne punem la uscat hainele si dupa cca 35 min am luat-o spre Valea Tiganesti mai uscati cu haine noi dar cu bocancii mustind de apa..De departe puteam observa ciobanasul cu …mii de oi:)) si deja ne gandeam sa nu care cumva sa ne intalnim si cu cainii de la stana…Ciobanul era f departe de noi ,dar mai erau ramase in urma vreo 5,6 oi…ne-am intalnit si cu cateva limbi de zapada destul de serioase ,dupa care a inceput ploaia din nou..si mai tare:)) Un nor imens ne-a inghitit dintr-o data ,dar am reusit sa urmam marcajul cu banda galbena si sa inaintam pana la Lacul Tiganesti,acolo unde am ramas „pause” pentru ca ciobanestii de la stana au tinut sa ne „salute”..I-am zis Taniei…”stai!…nu te misca”…I-am lasat sa latre un minut,dupa care incet ,ne-am vazut de drumul nostru si acestia ne-au lasat in pace..Erau frumosi tare,taaaare as fi vrut unul acasa:)) Ploaia batea cuie in capul nostru,uzi,lipsiti de orice chef si dornici sa ajungem odata la cabana…ajunsi la Culmea Tiganesti,observam un indicator cu 45 min pana la cabana..pffff…si noi care credeam ca mai e putin..coboram…alunec,cad..:))) Tania sa ma apuce de mana..eu stateam jos si ma busise un ras:)))…imi intindea mana eu,nimic,radeam de situatie si nu ma puteam ridica:)) Mai mergem putini…si dintr-o data se arata..cabana..oleee! si ..Tania aluneca..si cade:))Aratam ca doua muraturi murdari de noroi ,uzi pana la piele si totusi zambind in sinea noastra ..Reusisem:))Imi spuneam..daca cu doua zile inainte o cerusem de sotie,pe Magurile Branului…acum,o vrea divortul:))) Inchei aici..caci vad ca am acaparat blogul Alexandrei:))Vreau sa va spun ca in ciuda faptului ca am fost plouati la figurat,desigur..traseul e o grozav,iar acest loc..ma refer la cabana…strajuit de Bucsoiu si cu crestele Padinei Crucii e de-a dreptul grandios..nu iti mai vine sa pleci…nu am mai reusit sa mergem pe Omu din cauza vremii asa ca ne=am intors prin Rasnov in Bran..Dar ne intoarcem in toamna..si poate atunci vom ajunge si in Holbav..Pestera,Sirnea,Magura..Alexandra ne-a aratat:))) Multumesc Alexandra pentru informatii..ne-au fost de mare folos!!
Danu, esti fantastic! Multumesc din suflet pentru relatare! M-am amuzat si m-am bucurat in acelasi timp! Sunt tare bucuroasa ca ati avut o experienta frumoasa (chiar daca cu peripetii, dar de fapt alea sunt cele mai faine :)
Astept cu interes sa-mi mai spui pe unde ati mai fost!
Carari cu soare si la cate mai multe ture si calatorii frumoase impreuna!
Ah, si casa de piatra! :)
Da)))) Danus fantasticus))) O nouă specie de montaniard)) Multumim frumos pentru urări! Mimoza te salută! A făt at..si are un pui..de fapt..ce pui..o urătanie mare si neagră care latră cand te întâlneşti cu el..am incercat sa ma imprietenesc cu el cu o bucată de cascaval..dar ca sa vezi….rejected!..poate data viitoare)) Zile insorite!
Salutare!
Legat de intrarea pe traseu am si eu o intrebare…Venind dinspre bran, se ajunge la un moment dat la un fel de parcare, in fata a doua cabanute.De acolo, un drum merge inainte, pe langa acele casute, iar celalalt drum o ia, in panta, spre stanga (si, ce reusesc sa vad pe google maps, pe un copac este o placuta albastra pe care scrie „teleschi”).Traseul spre Saua Tiganesti urmeaza drumul in panta spre stanga?Ai putea, te rog, sa detaliezi un pic intrarea pe traseu, acum ca stii exact pe unde e?
Buna!
Da, chiar la cabanutele acelea e un stalp cu 2 sageti. Traseul marcat cu banda rosie spre Saua Tiganesti (prin Clincea) este la stanga.