Circuit pe Vârful Peleaga de la Lacul Bucura – un traseu scurt dar extraordinar

Scris de | Alexandra

Traseul spre Vârful Peleaga de la Lacul Bucura este unul dintre traseele clasice din Munții Retezat. Și, ca să facem lucrurile mai interesante, am creat un circuit, pe la Colții Pelegii, ca să nu ne întoarcem pe acelați drum.

Am ajuns prima dată la Lacul Bucura în 2010, iar pe Vârful Peleaga am urcat după o zi de stat pe loc, în cort, în care mi-a fost foarte rău de la ceva ce mâncasem. Mai jos poți citi povestea acelui traseu.

Mă culcasem cu o seară înainte rugându-mă să mă simt suficient de bine cât să mă pot ţine pe picioare să cobor cu rucsacul până la maşină şi să pot conduce. Atât îmi doream.

Dimineaţă însă, când m-am trezit, mă simţeam mult mai bine, aşa că m-am grăbit să scot repede nasul din cort să văd cum e afară.. Dar în secunda doi mi-am şi amintit că în cursul nopţii şi spre dimineaţă plouase. Nu sunase deloc a bine, şi desigur, când am ieşit din cort m-am convins. Era ceaţă, erau nori… vreme numai bună să strângem şi să plecăm acasă.

Aşa că nu m-am grăbit deloc. Am încercat să mănânc ceva înainte să plecăm însă nu am putut decât un corn. Apoi am început să strângem.. încet, încet, eu cel puţin cu un chef de zile mari, mai mai plângând gândindu-mă că nu am făcut nici jumătate din ceea ce-mi propusesem în Retezat şi că am bătut atâta drum pentru un singur traseu.

Cum să nu mă oftic când cu o zi înainte fusese super frumoasă vremea şi acum era îngrozitoare?!

Nu mai ploua, însă mă gândeam că oricum o dată şi o dată tot aveam să mă întorc aici să fac Porţile Închise, aşa că nu avea rost să mergem până pe Peleaga pe o vreme aşa urâtă.

Pe la 11 deja strânsesem cat tot şi tocmai ce dădeam la o parte prelata cortului, când colo am observat că norii erau pe cale de dispariţie şi că se însenina. Nu-mi venea să cred! Părea o minune! Un semn dat la momentul potrivit, înainte să apucăm să plecăm.

Atât mi-a trebuit! În 2 secunde am pus pe pauză orice acţiune de strângere, am prins prelata la loc pe cort, am azvârlit ce ne trebuia în rucsac şi am plecat cu paşi repezi să ne umplem sticlele şi să pornim către cel mai înalt vârf din Retezat.

 Lacul Bucura (2041 m) – Vârful Peleaga (2509m): 2h

Prinsesem destul de multa viaţă dar totuşi nu mâncasem aproape nimic de mai mult de 35 de ore şi din cauza asta, la fiecare câţiva paşi mă opream şi îmi simţeam picioarele foarte slăbite. Cristi mă întreabă destul de retoric dacă sunt în stare să urc, însă ştie prea bine cam cu cine are de-a face. După încă o sută de metri m-am hotărât însă că trebuie să mă aşez şi să încerc să mănânc, pentru că altfel nu voi avea de unde să am energie pentru urcuşul ce urma.

Cu chiu cu vai am mâncat nişte pate cu lipie (iar!!!) ceea ce e mai rău decât pate pe pâine, dacă puteţi să credeţi. Parte bună a fost totuşi că am căpătat nişte puteri, şi acum nu mă mai opream la 5 paşi, ci la 10 :)))) Lăsând gluma la o parte, eram slăbită şi, după o porţiune acceptabilă de traseu pe care nu a trebuit să depun efort cine ştie ce, a urmat unul dintre cele mai abrupte şi accidentate trasee din câte am făcut eu.

Mormanul ala de pietre tre’ sa-l urcam??  

M-am strofocat mai tare ca niciodată, şi era şi de înţeles, dar nici în ruptul capului nu vroiam să renunţ. După o vreme mi-am intrat un pic în ritm şi m-am mai destins, mai ales când am şi auzit marmoţelele vociferând. Săracele… le era teamă de noi şi anunţau toată “familia” din zonă să fugă din calea pericolului.

Din când în când mai întorceam capul spre Bucura, şi rămâneam cel puţin 1 minut cu ochii aţintiţi. Mai frumos de-atât nici n-ar putea fi! Dacă ai vrea vreodată să convingi pe cineva să vină în Retezat, ar trebui să-i araţi o poză cu Lacul Bucura din acest unghi, într-o zi cu soare, ca aceasta.

Mi-era destul de cald, însă nu atât de cald pe cât îi era noului meu partener de drum, un câine gigantic negru, cu blana scurta si lucioasă, pe care contrasta puternic limba roz, care atârna de-un cot. Era frumos tare şi arata ca o panteră, aşa cum sărea el din piatra în piatra. Am vrut să mă bag în seamă cu el, dar nu prea mi-a mers, poate din cauză că nu prea ştia ce-i aia “cuţu-cuţu” pentru că stăpânii vorbeau ungureşte, iar eu chiar nu ştiam cum se cheamă un căţel pe maghiară.

Evident că m-a depăşit la un moment dat, dar se mai oprea din când în când la câţiva metri în faţa mea, şi se uita spre mine şi stăpânii lui cu o expresie de genul: „Hai moşilor, mai stau mult după voi?”

După o urcare ce părea interminabilă, am ajuns în sfârşit la ultima porţiune de dinainte de vârf, care era ceva mai acceptabilă ca pantă. Se vedea deja vârful şi ceva lume care se odihnea “pe” el şi am prins pe loc forţe noi. Cum mergeam noi aşa, în dreapta observ la un moment dar ceva mişcându-se cu iuţeală. Când întorc capul, ce să văd? O vietate mititică şi drăgălaşă foc, care pe loc am bănuit că era un pui de marmotă, mai ales pentru că e fugit repede şi nu am reuşit să o văd decât o secundă. Pe urmă mi-am dat seama că, după dimensiuni şi formă, trebuie să fi fost un jder de piatră.

Şi uite aşa, din una în alta, după 2 ore de urcat, am păşit timid pe cel mai înalt vârf din Retezat, Vf. Peleaga (2509m). Aici ne-am întâlnit cu un tânăr care ne depăşise acu parcă o mie de ani, pe când noi eram pe panta storcătoare de unt, şi care probabil era pe vârf de cel puţin jumătate de oră, alături de încă 4 tineri, 3 băieţi şi o fată, pe care i-am recunoscut de la cortul de lângă noi. Şi uite aşa am intrat în vorbă. Am aflat că, EVIDENT, când au ajuns ei pe vârf, aveau vizibilitate 360°, pe când acum nu mai vedeam decât spre Bucura, ceea ce chiar nu mă încălzea cu nimic, căci pe partea cealaltă vroiam eu să văd…

Am apucat totuşi să aruncăm o privire spre Lacul Peleaga şi spre traseul spre Vârful Păpuşa, pe care ar fi trebuit să continuăm dacă lucrurile ar fi mers conform planului iniţial. Dar asta e… Ne mulţumim cu atât, mai ales că în momentul în care mă uitam la panta care urca spre Vf. Păpuşa mă lua durerea de cap, mai ales că nici măcar nu vedeam coborârea de unde eram noi acum, până în şaua din care traseul începea iar să urce, atât de abrupt era. Desigur, lucrurile nu sunt atât de “grave” precum spun eu, însă la lipsa de energie de care sufeream eu în acele momente, mi se părea al naibii de dificil.

Şi uite aşa, ne-am luat cu vorba, şi ne-am dat seama că ajunsesem de câteva minute bune şi nici nu apucasem încă să facem poze. Am mers la indicatorul de vârf vechi, pe care abia se mai distinge ceva, am luat mândră steagul nostru în braţe, şi am zâmbit fericita.. Look mum! M-am suit şi pe moviliţa Retezatului :))

Alexandra Rosu

Am sunat-o să-i spun şi personal însă abia-abia am reuşit să–i transmit câteva cuvinte printre căderile de semnal, iar după vreo 3 apeluri a reuşit să înţeleagă că sunt ok (ultima oară când am vorbit joi seară i-am spus că o sun duminică and she was like Whaaaaaat? Tocmai duminicăăăă?), că sunt pe vârf şi că o să coborâm la maşină pe seară şi o sun atunci.

Am rămas contemplând pe Peleaga nici mai mult, nici mai puţin de o oră, mulţumindu-i lui Dumnezeu că m-a ajutat să mă simt bine astăzi şi că ne-a dat o vreme aşa frumoasă pe ultima sută de metri. Aici, sus, se lăsase ceaţă, dar era mai mult decât ok pentru mine, în condiţiile în care dimineaţă renunţasem să mai sper că mai facem vreun traseu astăzi.

După o oră am hotărât cu toţii, în noua formulă de 7, să ne întoarcem roată, adică prin Custura Bucurei şi Curmătura Bucurei, pentru că şi ei aveau în gând acest traseu, pe care vroiam eu să-l fac, pentru că nu-mi place să mă întorc pe acelaşi drum.

 Vârful Peleaga (2509m) – Custura Bucurei (2370 m) – Curmătura Bucurei (2206 m) – Lacul Bucura (2041 m): 2h

Am pornit deci pe creastă, pe bandă roşie, într-o coborâre accentuată, până într-o şa, după care am început din nou să urcăm, pentru a ajunge pe vârful Custura Bucurei (2370 m). Nu prea ştiu de ce îi zice custură, şi nu vârf, mai ales că de pe malul Lacului pare cel mai impunător vârf care domină căldarea. Dar mă rog…

Urcarea pe acest vârf este chiar deosebită, la un moment dat are o porţiune care ar cauza leşin celor cu rău de înălţime, pe care iar îl auzeam pe Cristi zicând “aoleu” :))) chit că nu are rău de înălţime (or maybe just a little, dar nu recunoaşte). În fine, mie mi-a plăcut la nebunie.

Hei, iar faci poze la muste?

Cum urcam aşa, cu hăul stânga dreapta, ca pe un fel de scară elicoidală suspendată în aer, pe la jumătate se forma un fel de băncuţă, dintr-o piatră mai plată şi orizontală….. cel mai fain loc de tras sufletul din câte am văzut.

Mai departe, am ajuns şi pe Custura Bucurei, unde însă era cam ceaţă, şi nici nu am zăbovit mult. Am continuat să coborâm pe lespezi mari până în Curmătura Bucurei, unde am realizat cu stupoare că într-adevăr, semnalul este full şi se poate vorbi fără întreruperi. N-am mai sunat însă din nou, pentru că reuşisem să transmit de sus tot mesajul :)

Ne-am odihnit câteva minute, ne-am uitat cu jind în ceaţa ce acaparase complet „the other side” deci nu vedeam nimic în direcţia pe care o arăta indicatul opus celui care indica direcţia Bucura, adică spre Cabana Pietrele.

Aşadar am plecat pe ultima bucată de traseu, înapoi la cort, cu multe lacune, însă care mi-au sădit iremediabil dorinţa de a mă întoarce aici cu prima ocazie. Mă aşteaptă Porţile Închise, Tăul Ţapului (căruia probabil o să-i fac cel puţin 40 de poze) şi multe alte restanţe cu care am rămas.

În drum spre cort ne-am lungit gâtul după cioban, l-am strigat, dar nimic. Vroiam şi noi să cumpărăm nişte brânză din aia ţapănă, dar nu ne-a răspuns. Cine ştie pe unde hălăduia…

La cort, noii noştri prieteni au încercat să ne convingă să rămânem încă o noapte, şi să coborâm cu ei a doua zi dimineaţă. Noi însă ne-am apucat de strâns, având mult prea multe motive pentru care nu mai puteam rămâne… mâncare nu mai aveam (deşi s-au oferit ei să împartă cu noi frăţeşte), eram murdari.. şi în plus, îi spusesem mamei că o sun seara şi nu mai urcam până în Curmătură la semnal nici să mă baţi. Plus că totuşi, de-aici nu mergem acasă, ci mai avem planuri măreţe, care n-aş vrea să mi se dea peste cap (încearcă să-i schimbi planul unui control freak ca mine…)

Alexandra Rosu

Aşa că, înhămaţi iarăşi ca nişte măgari (nu ştiu cum naiba eram tot la fel ca la venire) am plecat, cu un zâmbet pe faţă alimentat doar de amintirile pe care tocmai le făcusem, căci numai eu ştiu ce rău îmi părea că plecam… mai ales că iarăşi se însenina, de parcă vroia să ne facă în ciudă :P

Mai departe am coborât pe traseul clasic spre Poiana Pelegii, unde aveam mașina, despre care am povestit într-un articol separat.

LOGISTICA TRASEULUI

Traseu: Lacul Bucura (2041 m) – Vârful Peleaga (2509m), (  – 2h)

Vârful Peleaga (2509m) – Custura Bucurei (2370 m) – Curmătura Bucurei (2206 m) – Lacul Bucura (2041 m), (  – 2h)

Lungime totală: ~ 5,5 km
Diferenta de nivel: + 590 m, – 590 m
Surse de apă: Lacul Bucura


Dacă vrei să afli despre întreaga tură de 3 zile pe care am făcut-o în Retezat, te invit pe pagina principală a turei.

ECHIPAMENT MONTAN NECESAR


Orice drumeție reușită începe cu lista de echipament.

Despre autor

ALEXANDRA PUȘCAȘU

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să‑l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei