Dimineaţă pe la 8 am sărit ca arsă. N-am chef să mai păţesc ca ieri şi să nu mai prindem de mâncare. Am ieşit repede din cort şi dau să merg spre cabană, dar rămân blocată pe loc repaus. Sunt cu faţa spre Valea Gaura. Fac ochii cât cepele şi rămân cu gura căscată. Cerul este superb, soarele luminează valea de parcă ar fi un actor care e luminat cu spotul pe scenă… E ceva de vis. Mă ciupesc un pic să văd dacă nu cumva încă dorm dusă în cort, dar se pare că e rea Nici n-am îndrăznit să visez să fie o vreme aşa de bună şi în a doua zi de tură.

Fac o mie de poze cu valea şi câteva cu corturile, care deja s-au rărit, mulţi fiind deja plecaţi pe traseu, înapoi spre casă.

Abia mă urnesc din loc, merg la cabană şi o rog pe doamna Irina să ne facă şi nouă doua omlete. După micul dejun şi după ce am strâns cortul, ne-am reunit cu grupul de pe Carpaţi, am făcut o poză de grup la cabană şi am tăiat-o la ora 10 fix.

Acum îmi pare un pic rău că nu am mai stat un pic pe iarbă ca să absorb mai bine tot peisajul, din toate unghiurile posibile… 

Având în vedere că vremea e superbă, am purces spre Bucşoiu, aşa cum ne era planul. Citisem că e un traseu deosebit, cu porţiuni sălbatice. Zic taci să vezi ce frumos e!

Bucşoiu se vedea ţanţoş şi nişte nori albi dansau pe cer. E destul de frig, şi am rămas pe mine cu pantalonii de polar, cu care evident mi-a fost prea cald mai târziu.

Am coborât destul de mult spre Şaua Bucşoiului, ca apoi, desigur, să avem de unde urca. De parcă n-aş şti de înainte şi de parcă nu tocmai asta mă atrage la creste.

De aici urmează o urcare destul de abruptă şi, din cauza ceţii şi un pic din cauză probabil că nu ne venea a crede, am făcut o dreaptă la un moment dat, pe o cărare care părea mai omenească, dar care ulterior dispare. Am bâjbâit un pic şi ne-am întors înapoi pe marcaj. A urmat un urcuş pieptiş cu capul prin nori şi o odihnă de câteva minute pe vârf.

Norii dansau şi se plimbau pe creste, mai dezgoleau din când în când zările, iar noi ne zgâiam cu gurile căscate şi cu capetele ca girofarul.

De aici se coboară. Băi şi se coboară, şi iar se coboară… da’ cum se coboară!!!

Sunt porţiuni foarte abrupte care alternează din an în paşte cu porţiuni tot abrupte, da’ oleacă mai puţin :))))

După 2 ore sau aşa încep să mă doară degetele de la cât mi se presează în bocanc. Dar nu-i nimic, peste încă vreo oră deja nu mai simt local, ci mă doare toată laba piciorului. Cu toate acestea, e foarte frumos traseul şi peisajul este fantastic!

După o coborâre mult prea lungă după părerea mea, când credeam că mai e puţin şi ajungem în pădure, ajungem în final la zona cu lanţuri, de care iar m-a speriat cineva cum c-o fi c-o păţi, şi că e un lanţ rupt.

Într-adevăr, este un lanţ rupt, chiar la început, unde oricum nu e nevoie de el. Eu una am ocolit fără probleme zona. Chiar la final însă, e totuşi de trecut o încercarea mai grea. Cu mare atenţie, cu rucsacul dat jos şi preluat de un coleg din faţă, şi cu experienţa Jepilor mici pe lanţuri, se poate trece ok. Nu recomand totuşi persoanelor cu frică de pasaje expuse sau fără experienţă pe lanţuri.

După asta golul se schimbă în ceva ce nu mi-a placut deloc. Am mers cred că mai mult de o oră pe o potecă extrem de îngustă printre bălării, urmate de tufe de jneapăn şi aniniş. Nu mă deranja numai faptul că abia aveam loc să trec, că toate tufişurile mă depăşeau de multe ori în înălţime, ci mai ales că poteca încă era foarte abruptă şi nu vedeai pe unde mergi. Era să-mi rup gâtul din cauza asta de vreo trei ori.

Ei, dar, cum toate lucrurile bune sau rele tot trebuie să se termine odată şi odată, am ajuns şi în pădure în final, şi de-acolo ot înainte până la Poiana Izvoarelor. Poteca prin pădure se linişteşte. Nu-mi mai amintesc aşa bine, dar parcă au fost multe porţiuni aproape orizontale.

La Poiana Izvoarelor am ajuns după 5 ore de când am plecat de la Omu. E la fel de frumos ca şi ultima dacă când am fost aici, şi nu m-am abţinut să nu facem o pauză mai lungă. Barem să mâncăm pateul acela nenorocit de l-am cărat atâta. :))))))

Picioarele ne dureau ca la balamuc aşa că ne-am permis să ne scoatem bocancii (nu, n-a leşinat câinele lângă ei), am mâncat şi apoi am stat tolăniţi pe izoprene. Aaahhh.. this is the life… Coştila se vede frumos în dreapta, Baiului ne face cu ochiul de vis-a-vis, burta e plină, iarba e verde… 

Când ne-am ridicat să plecăm a şi început să picure, dar noi am intrat în pădure şi n-am avut probleme.

Într-o oră şi 10 minute am fost la Gura Diham, după ce ne-am înnămolit bine bocancii (cred că n-a fost dată să nu ne întoarcem de pe munte cu bocancii înnăclăiţi, mic porcuşor ce sunt :))))

Era ora 17 fix şi credeam că o să aşteptăm următoarea cursă de trenuleţ, dar nenea îşi lungea gâtul spre traseu, i-am făcut cu mână şi ne-a văzut. Yuppy!!

Am ajuns în gară după ora la care trebuia să ajungă trenul, însă deja ştiam că încă nu ajunsese. Din păcate, nu mai era nici un loc la trenul acesta şi a trebuit să ne luam bilete la următorul, peste vreo 2 ore. Numai bine, ne-am dus să mâncăm şi ne-am pus burţile la cale.

Când am ajuns seara acasă, vreau să zic că a fost prima dată când, deşi mă dureau picioarele de muream, cum mi-am dat jos rucsacul şi bocancii, am mers direct sub duş şi apoi direct în pat. Ahhh….. ce bine-i în pat!