Revenind. Sar iute din pat, merg să mă spăl şi în câteva minute sunt îmbrăcată de traseu. Oraşul doarme liniştit şi noi ne urcăm în tren înainte să se crape de ziuă. Ah, ce bine ar fi dacă trenul ăsta n-ar face o mie de ore până la Buşteni. Ei, hai c-au trecut destul de repede. Trecem de Poiana Ţapului şi ne urcăm bolostâncile în spate. Aoleu maică, ce naiba am pus în rucsacul ăsta?

 Buşteni (885m) – Valea Jepilor – Cabana Caraiman (2025m): 4h 30

Coborâm în Buşteni, împreună cu alte inspe mii de oameni cu sau fără rucsaci în spate, şi luăm direcţia telecabinei. Încep să urc pe nenorocirea aia de stradă şi mă gândesc ce bine era să o fi parcurs cu maşina. Dar ce folos? La întoarcere trebuia să o urc oricum, căci nu coborâm tot pe aici.

Trecem de telecabină în jur de ora 10:30 şi bineînţeles că deja coada înconjoară clădirea. Sweeet! Ce bine că nu trebuie să fac asta! Dar stai! Ce se întâmplă? Nu ştiu cum Doamne iartă-mă da fix când începem noi să ne depărtăm de telecabină, o dată cu noi porneşte un puhoi de oameni încălţaţi cu pantofi cu vârf ascuţit care scuipă seminţe. Nu pot să nu mă întreb cum poţi să mergi / urci pe munte scuipând seminţe. Da’ nu te-neci? Şi mai grav decât atât e că pe lângă faptul că scuipau seminţe pe potecă, aveau şi câte cel puţin o bere în mână.

Ma rog la toti sfinţii să se ducă spre Urlătoarea şi să nu încerce să meargă pe traseu cu noi, că o iau razna!

Când se despart cele doua trasee, slavă Domnului, rămânem singuri. Vedem banda noastră albastră, intrăm în pădure şi apoi începem să urcăm prin pădure şi ne bucurăm de răcoare cât mai putem. Pe o plăcuţă sunt scrijelite următoarele: „Nu vă aventuraţi, idioţilor!” Sau parcă era proştilor? Eh, nu mai ştiu. Tot aia, oricum!

După nici 15 minute de urcat, la o săritoare mai înaltă dau cu genunchiul de o piatră. Crap! Mamă ce mă doare! Să vezi că mi-am compromis tura, şi nici n-am ajuns încă la lanţuri. Bravo, Alexandra!

Trecând peste autocritică, mergem noi ce mergem (de fapt mai mult urcăm) şi iar mergem, şi mergem, şi mergem, şi mergem….

În sfârşit ajungem la cabluri. Yey! Abia aşteptam să văd ce e aşa de speriat la faimosul traseu pe Valea Jepilor aka Jepii mici. Toată lumea m-a avertizat de parcă zici că mă duceam să merg pe sârmă. Mă rog… Mergem ce mergem pe cabluri, pe lanţuri, şi iar pe cabluri, şi tot aştept porţiunile alea super mega expuse şi super mega periculoase. Ok, evident, sunt destul de multe pasaje unde, dacă nu eşti atent unde pui piciorul, poţi foarte uşor să te duci la vale şi să nu te mai trezeşti pe lumea asta. Dar totuşi… Să nu exagerăm.

Până la finalul traseului nu am întâlnit niciun pasaj care să mă bage în sperieţi, aşa că am concluzionat că toate poveştile de groază şi toate avertizările sunt de fapt menite să sperie toţi pantofarii şi oamenii fără experienţă şi echipaţi necorespunzător pentru a nu se încumeta pe acest traseu. O treabă tare bună, dar asta dacă chiar ar funcţiona…

Din păcate, am întâlnit pe traseu o grămadă se oameni în teneşi de pânză sau mai ştiu eu ce alte „echipamente” din astea. Nici măcar nu păreau speriaţi de toate crucile sau plăcile comemorative pe care le întâlneai cel puţin din jumate în jumate de oră. Nu îi făceau să se întoarcă din drum. De la prima cruce am început să număr, dar la un moment dat efectiv am pierdut numărul, aşa de multe erau. Cred că cel puţin pentru 15 oameni…

Mă uit în sus cu ochii mijiţi să văd cât o mai fi până la Cabana Caraiman. Au trecut vreo 3 ore şi deja încep să mă opresc din ce în ce mai des. Rucsacul mă rupe, soarele mă termină şi cred că am slăbit deja vreo 2 kile de la cât am transpirat. Şi mi-e foame!

Dar hai, da-i bice şi nu te mai lamenta atâta!

Oricum, uit de durere cum ridic un pic ochii din potecă. Mă uit stânga, mă uit dreapta, este incredibil! Încerc să prind cât de frumoasă e Cascada Caraiman dar nu prea îmi iese. Mai mergem ce mai mergem şi în sfârşit văd cabana. Super! Deci nu mai e mult.

Eh, pe naiba! Mai frate parcă se depărtează, nu alta! Urcăm, urcăm, şi nu mai ajungem odată! Cu cât ne apropiem mai mult, începe să se audă muzică. Trist…

După 3 mii de ani de când am văzut-o, ajungem la cabană! Aproape că nu-mi venea să cred. Dacă îmi ziceai acu câţiva ani că sunt în stare să urc în continuu peste 4 ore, cu ditamai rucsacul în spate, îţi ziceam că eşti plecat cu cercu’!

Ne apropiem de cabană, dar nu rămânem în zonă, pentru că e prea aglomerat, ci mergem un pic mai în faţă, lângă o cruce mică. Mă mir un pic că pe nenea acela săracu îl chema Puşcaş, aproape ca pe mine, şi mă trântesc lată pe jos ca să-mi odihnesc oscioarele.

Abia acum observ că soare nu prea mai e, s-au strâns ceva nori şi vântul a început să bată un pic. Hmm.. nu prea sunt semne bune.. mă tolănesc însă un pic, că tare am obosit, maică!

Citește continuarea aici.